OARE PERSOANELE DIN BIBLIE AU EXISTAT CU ADEVĂRAT?
Critica textului Bibliei este o grijă firească a minţii
omeneşti. Teologii creştini n-au avut nevoie de sfatul “Manualului ateului”
spre a verifica istoria biblică, a împăca cronologiile biblice cu cele profane
şi a cerceta datele arheologice. Faptul că noi credem în inspiraţia divină a
Scripturilor şi în exactitatea lor, nu ne-a împiedicat niciodată de a examina în
amănunţime textul şi conţinutul lor, pentru a fi foarte siguri că avem
cuvintele aşa cum le-a insuflat Dumnezeu, neschimbate de cărturarii şi
traducătorii de mai târziu.
Dar critica Bibliei, aşa cum este practicată de adversarii
noştri atei, este de un tip cu totul diferit. Ei tăgăduiesc cele mai importante
evenimente relatate în Biblie şi înlătură personlităţile principale ale
Bibliei, transferându-le în domeniul mitului.
Creştinii nu cred că Biblia este o carte ştiinţifică. Ea este
o lucrare orientală veche de mii de ani, conţinând multă poezie şi simbolism şi
ea nu poate fi utilizată ca manual modern de ştiinţă.
Dar faptele istorisite în Biblie rămân şi ştiinţa nu poate
demonstra că ele nu sunt adevărate. Este o realitate că lopata arheologului
confirmă întotdeauna şi niciodată nu dezminte povestirile biblice.
Pentru autorii “Manualului ateului”, Adam şi Eva sunt
personajiile unui mit.
Nu există nici un motiv valabil să se tăgăduiască relatarea
biblică; Adam şi Eva au trăit realmente pe pământ în grădina Edenului şi au
fost izgoniţi de acolo, credem aceasta aşa cum nu respingem în mod critic alte
însemnări istorice păstrate de omenire.
Dar oponenţii noştri ne fac un serviciu numind povestea
aceasta un mit. Mitul nu este ceva nereal, ci mai curând este realitatea cea
mai înaltă expirmată în imagini şi simboluri, ţâşnind din adâncimile sufletului
omenesc şi adresându-se acestor adâncimi.
Povestea lui Adam şi Eva este mai mult decât istorie. Este şi
istorie şi mit.
Propriile voastre vieţi, dragii mei adversari, sunt
reproducerea celor întâmplate lui Adam şi Eva. Toţi am avut nevinovăţia
copilăriei într-o lume nefrământată de necazuri şi îngrijorări privind probleme
mari. Poate îţi aminteşti când păcatul, călcarea legii morale în care trăiai,
a năvălit pentru prima oară în viaţa ta şi te-a făcut să te ascunzi de
Dumnezeu. Poate că mai târziu a luat forma de a ascunde ceva din autobiografia
ta faţă de Partid. Nu trebuie să reproşăm aceste lucruri primilor noştri
strămoşi. Dacă Adam şi Eva nu ar fi păcătruit, noi am fi mâncat fructul oprit.
Adam şi Eva sunt prototipii experienţei omeneşti generale, a ceea ce se întâmplă
cu fiecare suflet. Miturile nu pot fi opuse realităţii. Ele sunt foarte adesea
o aprofundare a sensului vreunui fapt izolat, arătându-l ca fiind tipic pentru
totalitatea omenirii. Nu poţi dispreţui valoarea tabloului Mona Lisa, spunând
că este numai un portret. Este portretul unei făpturi vii. Un portret este o
realitate, la fel ca fiinţa omenească pe care o reprezintă. Într-un anumit
sens, Mona Lisa este mai reală decât persoana pe care o înfăţişează. Este mai
frumoasă, mai dăinuitoare; ea întruneşte cele mai bune trăsături ale ei. Ea
corectează natura. Portretul nu contrazice persoana. Sensul spiritual al
povestirii lui Adam şi Eva nu contrazice realitatea lor istorică. Ceea ce am
spus despre Adam şi Eva se aplică şi la leacul împotriva păcatului, adică la
jertfa lui Cristos. Fiecare om care a făcut ceva rău caută un ţap ispăşitor,
cineva pe care să-l poată învinui de propriul său păcat. Cunoscând această lege
psihologică încrustată în păcătos, Cristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca ţap
ispăşitor. El, fiind Fiul lui Dumnezeu, ia toată răspunderea pentru viaţa
noastră întreagă, bună sau rea. El S-a identificat cu noi din dragoste şi a
primit pedeapsa în locul nostru. Ceea ce a pătimit în răstignire pe Golgota
este ca şi cum noi înşine am fi trecut prin toate aceste chinuri. Noi suntem
eliberaţi de păcatele noastre şi de vina noastră, fiindcă Cristos Şi-a vărsat
sângele pentru noi. După aceea, El a înviat din morţi, arătându-ne că şi noi,
care credem în El, vom învia ca să fim cu El în Paradis.
Moartea şi învierea Lui sunt realităţi istorice. Însă mitul
despre un dumnezeu care moare ca jertfă pentru păcat şi înviază din nou exista
înainte de Cristos. “Manualul ateului” este corect când ne aminteşte că
aproape aceleaşi lucruri erau crezute despre zeul Horus al egiptenilor, despre
zeul Mitra şi alţii. Spre deoasebire de Cristos, aceşti zei nu erau persoane
istorice, ci realităţi preînchipuitoare. Toţi aceşti “zei” erau preînchipuiri
ale Răscumpărătorului original care fusese făgăduit omenirii şi în acest sens
prevesteau venirea lui Cristos. Horus şi Mitra şi Dionisus erau denumiri date Mântuitorului
de păcate, după care tânjea omenirea. De asemenea, Kun-Yin şi Isis şi Diana erau
preînchipuiri ale maicii Domnului, expresii ale dorului după un ideal desăvârşit
de puritate, blândeţe, jertfire de sine şi toate viruţile feminine.
Aşa încât noi nu ne vom necăji dacă rivalii noştri numesc
mituri pe Adam şi Eva şi pe Răscumpărătorul promis după căderea lor din
Paradis.
Un potop în vremea lui Noe, care a distrus tot pământul? O
altă legendă, spun adversarii mei.
Însă relatarea din Biblie este confirmată de istorisirile
chinezeşti, greceşti, englezeşti şi mexicane ale potopului. Tăbliţe cu scriere
cuneiformă dezgropate în Babilonia în 1870 dădeau şi ele o mărturie despre
potop, cu atât mai izbitoare din cauza asemănării cu povestirea redată în
Biblie. Socotite ca datând din anul 3000 î.Cr., aceste plăci trebuie să fi fost
scrise pe vremea când oamenii îşi mai aminteau bine de potop.
Denumită “Epopeea Ghilgameş”, această istorisire povesteşte
cum eroul principal, Utnapiştim, a scăpat din distrugerea generală a omenirii.
Marii zei ai cetăţii antice Şurupak, (actuala Fara) au horărât să distrugă rasa
omenească prin potop. Zeul Ea a dezvăluit lui Utnapiştim această horărâre
divină şi l-a salvat pe el şi familia lui.
O altă poveste a potopului a fost găsită scrisă în sumeriană,
o limbă care datează înainte de limbile asiriană şi babiloneană.
Renumitul antropolog, Sir Janes Frazer, a strâns tradiţii în
legătură cu potopul din locurile cele mai deosebite şi îndepărtate, cum ar fi
insulele Leeward, Bengal, China şi Malaysia. Pretutindeni, oamenii şi triburile
înapoiate păstrează acest fapt extraordinar. Ei sunt de acord în punctul
principal, că potopul a fost o pedeapsă pentru păcate grave şi că numai câţiva
oameni neprihăniţi au fost salvaţi. Iosef Flaviu este considerat în general ca
unul din istoricii cei mai vrednici de crezare din antichitate. El scrie în “Antichităţile
evreilor”: “Armenii numesc acest loc (unde Noe şi familia lui au ieşit din
corabie) Apobaterion — locul “coborârii”.
În povestirea potopului, faptele şi mitul se îmbină din nou.
În mintea noastră este gravat adevărul că păcatul grav generalizat va avea ca
rezultat o catastrofă. Noi ştim de asemenea că au fost multe cazuri când
neprihănirea câtorva i-a izbăvit pe aceştia în mod miraculos de la o distrugere
generală. Relatarea istorică a potopului s-a întreţesut în memoria multor
popoare cu legendele care exprimă acest adevăr. Aceste legende sunt la fel de
reale ca şi potopul însuşi.
Potopul din vremea lui Noe n-a fost un eveniment unic. Isus
zice: “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea
Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi
beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi
n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi
şi la venirea Fiului omului”. (Matei 24:37-39).
În prezent, lumea este pe marginea unei noi catastrofe pentru
păcătoşi. Biblia spune că de data aceasta pământul va fi distrus prin foc. („...
trupurile cereşti se vor topi de mare căldură... “ aceste cuvinte au fost
scrise acum două mii de ani de Petru pescarul, cu mult înainte ca cineva să fi
ştiut despre elementele chimice, puterea de distrugere şi capacitatea de
nimicire a dezagregării atomice şi uriaşa ei temperatură). După cum Noe a avut
o avertizare din partea lui Dumnezeu pentru lumea din vremea lui, tot astfel şi
biserica are o avertizare pentru cei din ziua de azi. Lumea din vremea lui Noe
a fost distrusă, deşi răutatea ei nu era suficientă ca să interzică propovăduirea
lui Noe. La ce judecată se poate aştepta lumea de astăzi, când ea interzice să
se dea avertismente! Omenirea nu trebuie să fie conştientă de primejdiile care
o ameninţă; scopul pentru care se tăgăduieşte potopul din vechime — în “Manualul
ateului” — chiar cu preţul negării evidenţei istorice.
În continuare, adversarii noştri spun că nu există nici o
dovadă despre existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi.
A dovedit oare vreo excavaţie istorică existenţa lui Spartacus,
conducătorul revoltei sclavilor, un om care figurează în toate istoriile
socialismului? Desigur că nu. Se ia ca adevărat că Spartacus a existat în
realitate fiindcă un istoric roman a scris despre el. Atunci de ce istoricii
socialismului nu aplică aceeaşi unitate de măsură şi personalităţilor biblice,
chiar dacă săpăturile istorice n-ar dovedi nimic despre existenţa lor? De ce ar
vorbi ele despre Avraam, care a trăit majoritatea vieţii lui ca nomad? Noi
credem în existenţa lui istorică, după cum credem în realitatea istorică a lui
Spartacus, pentru că istoricii, scriitorii Bibliei, vorbesc despre viaţa lui şi
despre vieţile celorlalte personaje ale Vechiului Testament.
Să mergem mai departe. Toţi evreii, din toate timpurile, au
ştiut că sunt urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov. Toţi arabii, din timpuri
imemorabile, au ştiut că Avraam este tatăl lor. Toţi creştinii şi toţi
musulmanii din lume au venerat întotdeauna pe Avraam ca pe strămoşul credinţei
lor într-un singur Dumnezeu.
Toate acestea nu au nici o însemnătate?
Avraam a cumpărat peştera Macpela pentru înmormântarea Sarei.
După aceea, peştera a ajuns un mormânt al familiei. Acolo au fost înmormântaţi Isaac,
Rebeca, Lea şi Iacov. Acum o moschee şi o sinagogă se află deasupra acestei
peşteri şi constituie locuri sfinte de pelerinaj.
Închipuiţi-vă că după câteva sute sau mii de ani, cineva, văzând
mausoleul lui Lenin, ar zice că Lenin nu a fost o personalitate istorică ci un
mit. Cadavrul lui Lenin, se va spune, este numai o figură de ceară. Presupuneţi
că după două mii de ani arheologii, care au auzit despre Stalin, n-ar găsi
nimic în legătură cu el, nu cadavru şi nici măcar o figură de ceară. Cu
siguranţă că ei vor tăgădui existenţa lui.
“Ce prostie”, vei spune. În acest caz, tăgăduirea existenţei
lui Avraam este tot o prostie.
Un loc din Israel indică autenticitatea istorică a nepotului
lui Avraam: fântâna lui Iacov, unde Isus a vorbit cu femeia samariteancă,
există în Palestina şi peste ea se ridică o bisericuţă greacă. Fântâna propriu-zisă
se află chiar sub altar.
Adversarii noştri susţin că Iacov şi descendenţii săi nu sunt
personaje istorice.
Autorii “Manualului ateului” sunt sau ignoranţi, ceea ce nu
este permis unor oameni care scriu o carte, sau ascund cu bună ştiinţă
adevărul.
În 1933, s-au făcut săpături în Tel Hariri de către
binecunoscutul arheolog, profesor Parrot. Tel Hariri este situat între Damasc
şi Mosul, chiar în locul din care se povesteşte că a venit Avraam în Canaan.
Acum s-a descoperit acolo civilizaţia Mari şi asiriologii au putut să
descifreze o scriere de pe o placă de argilă. Era un raport al lui Banum, un
ofiţer al poliţiei din pustiu, care datează aproximativ din secolul 17 î.Cr.
Raportul sună astfel: “Spune Domnului meu aceasta din partea lui Banum,
slujitorul tău: Ieri am părăsit localitatea Mari şi am petrecut noaptea la
Zuruban. Toţi Beniaminiţii trimeteau semnale de foc. De la Samanum la
Ilum-Muluk, de la Ilum-Muluk la Mişlam, toate satele beniaminite din districtul
Terqua au răspuns cu semnale de foc; nu sunt încă sigur ce puteau să însemneze
aceste semnale.”
În plus tăbliţele cronologice descoperite în acel loc,
menţionează de trei ori pe Beniaminiţi. “În anul în care Iahdulim s-a dus la
Hen şi apus mâna pe teritoriul Beniaminiţilor” este textul unei inscripţii din
timpul domniei regelui Iahdulim. Din vremea domniei ultimului monarh al ţării
Mari avem două inscripţii. Prima: “Anul în care Zimri-lim a omorât pe Dawidum
al Beniaminiţilor”. A doua: “Anul care a urmat după ce Zimri-lim a ucis pe
Dawidum al Beniaminiţilor”.
În conformitate cu Biblia, Beniamin este fiul cel mai mic al
lui Iacov. Cum pot deci autorii “Manualului ateului” să spună că fiii lui Iacov
nu sunt persoane istorice?
Prima dată când apare numele Israel în documente ne-biblice,
este într-o inscripţie aflată acum la muzeul din Cairo, provenind de la un
templu mortuar aproape de Teba, care comemora victoria faraonului Mezempta
asupra Libienilor. Pentru a mări această biruinţă, se menţionează şi alte
victorii însemnate, pe care se spune că le-a repurtat acest conducător. Sfârşitul
imnului de laudă este după cum urmează: “Canaan este jefuit şi tot răul lui
odată cu el. Aşkelon este luat în robie. Gezer este cucerit. Yenoam este şters
de pe pământ. Poporul lui Israel este pustiit; Israel nu mai are urmaşi.
Palestina a devenit o văduvă pentru Egipt.”
Aşa dar, numele Israel era un nume istoric în jurul anului
1229 î.Cr.
Desigur că pare foarte ridicol să se scrie o carte de 700 de
pagini, pentru a dovedi că acum peste 4000 de ani un om, cu numele de Avraam,
nu a existat, că nu a avut urmaşi cu numele de Isaac, Iacov şi Beniamin şi că
întreaga relatare biblică despre poporul Israel nu este adevărată. De ce
trebuie să se predea acest lucru în toate şcolile comuniste, ba chiar şi în
fabrici şi ferme colective? Pe sovietici nu-i interesează nici strămoşii lor
proprii de acum 4500 de ani. De ce i-ar interesa tăgăduirea faptului că evreii
au o istorie datând de la un om numit Avraam?
Tăgăduirea aceasta are un sens adânc. Ar putea fi explicată
cel mai bine printr-o anecdotă, care trebuie să fie de origină evreiască,
deoarece discutăm despre evrei:
Goldstein călătorea cu trenul. În faţa lui era un alt evreu,
Herşcovici. Ei nu se cunoşteau. Goldstein a vrut să intre în vorbă, aşa că întrebă
pe Herşcoviei: “Spune-mi te rog, tovarăşe, cât este ceasul?” Herşcovici nu-i
răspunse. Întrebarea a fost repetată de câteva ori, de fiecare dată cu o voce
mai tare. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă, Goldstein întrebă: “Tovarăşe,
văd că ai ceas la mână. De ce nu-mi spui ce oră este?”
Goldstein răspunse: “Tovarăşe, pe d-ta nu te interesează să
ştii cât este ceasul. Bănuiesc că ai dori să conversezi puţin. Dacă ţi-aş fi
spus că este ora 9 fix, m-ai fi întrebat: “Ce marcă este ceasul?” Ţi-aş fi
răspuns: “Este un ceas de aur eveţian”. Mi-ai fi răspuns: “Atunci trebuie că
ai o poziţie înaltă. Altfel nu ţi-ai fi putut permite să ai un astfel de ceas”.
Eu ţi-aş fi replicat: “Da, sunt director la Ministerul Comerţului Exterior”. După
aceea m-ai fi întrebat unde locuiesc în Moscova. Eu ţi-aş fi răspuns: “Pe
strada Artileriianaia”. M-ai fi întrebat dacă am familie. Ţi-aş fi răspuns că
am soţie şi trei fiice. M-ai fi întrebat dacă am, din întâmplare, fotografiile
lor la mine. Eu aş fi răspuns afirmativ şi ţi le-aş fi arătat. D-tale ţi-ar fi
plăcut fata mea cea mai mare, Ester, care este frumoasă, şi m-ai fi întrebat
dacă ţi-aş permite să mă vizitezi odată. Politeţea m-ar fi obligat să răspund
că da. Te-ai fi îndrăgostit de Ester şi mi-ai fi cerut-o în căsătorie. Şi de ce
mi-aş da eu fata în căsătorie după un om care nici măcar nu posedă un ceas?”
Existenţa lui Avraam şi a urmaşilor săi trebuie tăgăduită,
deoarece dacă oponenţii mei ar admite că Avraam a existat, în conformitate cu
relatarea biblică şi cu toate tradiţiile sutelor de milioane de evrei,
creştini, şi mahomedani, noi am fi întrebat de ce Avraam era atât de important
încât numele lui a rămas în istorie după patru milenii. Singurul răspuns ar fi
că el este renumit din cauză că a crezut în Dumnezeu, că a urmat poruncile Lui
şi a fost gata să jertfească chiar şi pe fiul său cel mai scump, pentru El.
După care noi am fi pus întrebarea dacă Avraam a întâlnit vreodată pe Dumnezeu.
Răspunsul este că el a auzit deseori glasul lui Dumnezeu vorbindu-i în mod
desluşit. Am vrea să ştim ce i-a spus Dumnezeu. Răspunsul ar fi că, între
altele, Dumnezeu i-a spus că ar vrea să încheie un legământ cu el. Anume că, în
sămânţa lui, adică prin unul din descendenţii săi, să fie binecuvântate toate
neamurile, întrucât fiecare doreşte să aibe o viaţă binecuvântată, am fi întrebat
numele acestui descendent al lui Avraam, care urmează să răspândească
fericirea. Răspunsul este simplu: Noul Testament începe prin a ne spune că Isus
este acest urmaş al lui Avraam. Am fi întrebat cum poate cineva să primească
binecuvântări de la El. Am auzi vestea Evangheliei: Isus a murit pe cruce
pentru noi, păcătoşii. El a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre. Oricine
crede în El este curăţat de toate păcatele lui şi are viaţă veşnică acum şi în
paradis.
Din această cauză autorii “Manualului ateului” procedează cu
grijă, cum a făcut şi tovarăşul Goldstein din anecdotă. Ei taie discuţia
scurt. Personalităţile biblice n-au existat niciodată. Ei au ceasul pe mână,
dar nu vor să spună ce oră este.
Acesta este scopul lor şi în alte tăgăduiri ale adevărului
biblic. Acesta este scopul lor când găsesc vină Bibliei şi caută contraziceri în
ea.