EXISTĂ DUMNEZEU?
Până acum, am urmat în această carte preceptul lui Isus: “Dacă
te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”.
Oponenţii mei au vrut să urmăresc o serie anumită de
argumente. Am mers împreună cu ei. Am discutat argumentele lor chiar când
rezultatele nu erau deloc importante.
Dar acum aş vrea să mă concentrez mai mult asupra primei
probleme în divergenţa dintre atei şi creştini: Există sau nu un Dumnezeu
Căruia să I te închini, pe Care să te bazezi, Care sa te protejeze, cu Care să
te mângâi?
După teoreticianul comunist francez, R. Garaudy, totalitatea
şi absolutul nu este Dumnezeu, ci “numele om”. Nimic nu este superior omului.
Creştinii cred în Dumnezeu, în făgăduinţele Lui ca să-i ajute în această viaţă
şi să le dea viaţa veşnică. Garaudy scrie: Nouă, ateilor, nu ni s-a promis nimic
şi nimeni nu ne aşteaptă”. Într-adevăr, triste cuvinte! Ateilor nu li se
promite nici măcar prietenia cinstită a propriilor lor tovarăşi. După ce a
lucrat pentru Partidul Comunist toată viaţa lui, Garaudy a fost exclus din
partid. Nimeni nu-l aştepta să-i întindă o mână de ajutor sau un gest
prietenesc când era la ananghie. El a rămas singur.
Un tânăr compozitor era sărac şi a fost nevoit să trăiască într-o
cameră închiriată. Un prieten l-a încurajat: “Când ai să mori, va fi o
inscripţie pe peretele acestei case”. Compozitorul se arătă entuziasmat: “Adevărat?”
— “Desigur”, fu răspunsul. “Va fi un afiş ”CAMERĂ DE ÎNCHIRIAT”. Nici Garaudy
nu se poate aştepta la mai mult decât atât după moarte. Şi chiar în această
viaţă, excluderea lui din Partid nu face decât să lase un loc pentru altcineva
care să fie înşelat ca şi el.
Omul este Dumnezeu, întregul crez comunist este însufleţit de
această credinţă.
Oare există o Fiinţă superioară omului? Există un Dumnezeu, în
sensul obişnuit dat acestui cuvânt, Creatorul cerului şi al pământului, Acela
pe Care Isus ne-a învăţat să-L numim Tatăl nostru?
În templul din Ierusalim, (cât şi în multe temple egiptene şi
mitraiste) exista un loc prea sfânt, unde marele preot avea voie să intre odată
pe an, în cadrul unei ceremonii religioase impresionante.
În vremea lui Isus, acest loc prea sfânt era gol. Aşa-numitul
chivot al legământului, o cutie aurită care conţinea tablele de piatră cu
poruncile lui Dumnezeu, fusese ascuns, cu secole în urmă, în vremea robiei
babilonice, de către proorocul Ieremia (2 Macabei 2:1-7). Când s-a reclădit
templul, după eliberarea evreilor din robie, chivotul sfânt n-a mai putut fi
găsit. În Sfânta Sfintelor nu mai era absolut nimic.
Acest fapt avea o însemnătate simbolică. Kabala, o carte sfântă
a evreilor care cuprinde tradiţiile religioase vechi, Îl numeşte pe Dumnezeu “Ein”
— “Cel Inexistent”. S-ar părea ciudat să găseşti într-o carte profund
religioasă un nume al lui Dumnezeu cu care ateii ar fi de acord. Dar sensul
este clar pentru cei ce cunosc pe Dumnezeu.
“Dumnezeu nu este”, în sensul că “El nu este ceea ce-L
considerăm noi că ar fi”. Gândurile Lui nu sunt gândurile noastre şi căile Lui
nu sunt căile noastre.
Feuerbach avea dreptate când zicea că oamenii şi-au creat
dumnezeii după chipul lor. Dar Feuerbach nu era original. El a spus aceasta
pentru a contesta pe Dumnezeu. Luther, unul din gânditorii religioşi cei mai
profunzi ai istoriei, spusese cu trei secole mai înainte: “Fides est creatrix
Dei” (Credinţa este creatoarea lui Dumnezeu”).
Omul se gândeşte la cauzele şi scopurile lucrurilor, cugetă
la tainele naturii şi ale vieţii, şi mintea lui dă naştere noţiunii de
Dumnezeu. Dar odată ce a ajuns la acest punct, el trage imediat concluzia că
acest Dumnezeu născut în mintea lui, este creatorul tuturor lucrurilor şi
totodată al persoanei lui proprii, că El are o existenţă obiectivă în afara
sferei cunoştinţelor sale, că omul îi datorează totul. În felul acesta, omul
ajunge de la Dumnezeu Fiul la Dumnezeu Tatăl. Aceste două noţiuni, sunt legate
una de cealaltă într-o dragoste nespusă, neţărmurită; Dragostea aceasta este
Duhul Sfânt. Dumnezeu a creat pe omul care are credinţă. Credinţa crează
noţiunea “Dumnezeu”.
Atât cuprinde noţiunea noastră despre Dumnezu.
Dar Dumnezeu Care ne-a creat depăşeşte cu mult înţelegerea
noastră. El nu este ceea ce raţiunea noastră poate concepte.
Teologia a furnizat multe argumente despre existenţa lui
Dumnezeu. Adversarii religiei au adus contra-argumente.
Nu voi discuta în contradictoriu. Vai de dumnezeul care are
nevoie de cineva să-l apere. Un Dumnezeu Se poate descoperi. Nu trebuie să
aduci nici o dovadă despre existenţa soarelui — cu atât mai puţin despre
existenţa Creatorului lui. Sunt momente când soarele este învăluit de nori.
Atunci, cei ce vor să-l vadă, trebuie să aştepte. Dacă Dumnezeu vrea să Se
ascundă astfel încât să fie descoperit numai de cei ce-L caută cu râvnă,
trebuie să-I respect voia.
Dumnezeu foloseşte lumina ca să dea viaţă oricărei fiinţe,
dar atât Dumnezeu cât şi lumina sunt nevăzuţi. Cine a văzut vreodată lumina? Într-un
tub în care s-a făcut vid complet, o rază de lumină rămâne invizibilă. Ceea ce
numim “a vedea lumina” este a vedea obiectele, aerul luminat de lumină. Lumina
propriu zisă este invizibilă.
Tot astfel cineva trebuie să depăşească simţurile şi raţiunea
pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, deşi raţiunea ne poate îndruma spre El.
Voi observaţi scopurile în natură. Sămânţa semănată în pământ
extrage din împrejurimile ei exact atâta azot, aer şi apă, cât are nevoie
pentru a deveni o floare. Poţi vedea o finalitate în creşterea ei. Are un scop
de atins. Ovulul impregnat ia din pântecul mamei exact hrana necesară pentru a
deveni un prunc. Din nou se vede tendinţa spre o ţintă. Dar nici sămânţa şi
nici ovulul, nu pot urmări ţinte. Acestea trebuie să vină de la o Fiinţă înţeleaptă,
Care le impune făpturilor Lui.
Mai mult, vedem omul adaptat la mediul lui. Altfel n-ar fi
putut supravieţui atâtea mii de ani. Cu alte cuvinte, în ciuda abuzurilor
făcute de om, trăim într-o realitate care, uneori cu efortul nostru iar alteori
fără acest efort personal, ne dă atât cât ne este necesar pentru existenţa
noastră. Ne naştem ca prunci incapabili să consumăm altceva decât lapte şi,
scurt timp înainte de naşterea noastră, laptele se acumulează în sânul mamei.
Pe măsură ce creştem, avem nevoie de lapte din ce în ce mai gros, iar laptele
din pieptul mamei se schimbă potrivit nevoilor noastre.
Ne naştem cu plămâni şi găsim aer. Avem nevoie de apă şi ea
ne este furnizată. După câteva luni, avem nevoie de elemente hrănitoare care se
află în legume şi carne şi acestea există în lume.
Ne îmbolnăvim. Dar cineva a pregătit leacuri pentru
nenumărate feluri de boli, în ierburi, ciuperci sau în cristalele pământului.
Pentru fiecare nevoie omenească există realitatea
corespunzătoare care satisface acea nevoie.
Ce aroganţă sau ignoranţă ne face să presupunem că pentru o
nevoie fundamentală, pentru setea sufletului nostru după Dumnezeu — o sete
care a creat atâtea mitologii şi religii — nu ar exista o realitate care s-o
satisfacă?
Într-o zi de toamnă, o cioară vorbea cu o rândunică tânără
care era în primul an al vieţii ei. Cioara spuse: “Văd că te pregăteşti pentru
un drum lung. Încotro zbori?” Rândunica îi răspunse: “Se face din ce în ce mai
frig aici. S-ar putea să îngheţ. Zbor spre o ţară mai caldă”. Cioara isteaţă îşi
bătu joc: “Te-ai născut abia acum câteva luni. Cum ştii că există o ţară mai
caldă să te adăpostească în timp ce aici este frig?” Rândunica îi replică “Cel
Ce mi-a pus în inimă această dorinţă pentru o climă mai caldă nu se poate să mă
înşele. Eu Îl cred şi plec.” Şi rândunica a găsit ceea ce căuta.
În felul acesta procedează orice suflet credincios.
Într-o lume fără Dumnezeu, sufletul devine un sloi de gheaţă.
Vă amintiţi de Homunculus — omul artificial creat într-un tub, în partea a doua
a lui “Faust”. Mereu îi era frig. Îngheţi când te socoteşti ca fiind numai un
produs complicat al reacţiilor chimice. Noi tindem către un Tată, izvor de
căldură, de dragoste, de lumină. După cum toate nevoile fundamentale ale omului
sunt satisfăcute în realitate, tot astfel şi nevoia sufletului este împlinită.
Putem găsi pe Dumnezeu, Îl putem cunoaşte.
Dar nici un domeniu de cunoştinţe nu poate fi cercetat fără
instrumente adecvate. Nu poţi vedea stelele prin microscop şi nici microbii
prin telescop. Oamenii care nu pot gândi just ajung la concluzia că Dumnezeu nu
există, fiindcă nu-L pot găsi cu simţurile lor, care sunt funcţiuni ale vieţii
în domeniul material. Simţurile nu sunt instrumente potrivite pentru a vedea pe
Dumnezeu.
După cum microbiologia are instrumentul ei special şi
astronomia un altul, tot astfel şi credinţa posedă un instrument cu care poate
vedea pe Creator. Isus a spus: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea
pe Dumnezeu”. Să ai şi tu o astfel de inimă şi-L vei vedea!
Cuvântul “a vedea” are multe înţelesuri. Văd un obiect
material pentru că fotonii reflectaţi de el izbesc ochii mei. Văd dreptatea
unei cauze cântărind argumentele în mintea mea. Văd dragostea unei persoane
faţă de mine din comportarea ei. Închid ochii şi pot evoca chipul cuiva drag.
El este departe. Nici un foton emanând de la el nu poate ajunge la ochiul meu.
Dar îl pot vedea. Pot povesti visul meu, închipuirile mele. Jumătate din viaţa
noastră o petrecem văzând în acest fel.
Cum vedem pe Dumnezeu?
În memoria noastră sunt înmagazinate imagini şi putem scoate
din ele imaginea de care avem nevoie, ca dintr-un album. Dar în această casetă
asemănătoare unui “safe”, nu avem numai imagini din lumea materială. Existenţa
mea nu începe în ziua naşterii mele şi nici în ziua în care am fost zămislit.
Am existat din totdeauna în mintea şi în planul lui Dumnezeu. Am venit pe acest
pământ pentru un timp scurt ca pribeag şi străin.
Am trăit o perioadă de timp ca sugaci. Am în mine imagini
acumulate din acel timp, întocmai după cum am şi pe cele ulterioare, cu
excepţia faptului că pe acelea ale vieţii mele ca prunc nu le pot evoca atunci
când vreau. Dar psihoanaliza şi hipnoza pot dovedi că ele se află acolo. Ele
pot fi reactualizate.
Astfel, orice cunoaştere al lui Dumnezeu este numai o
recunoaştere. Inima care a fost curăţată de păcate, patimi, greşeli, temeri, îngrijorări
şi ură, poate vedea din nou pe Dumnezeu de la care purcede.
Noi trebuie să folosim cu rezervă cuvintele “a vedea” şi “imagine”
în această privinţă, deoarece vezi o realitate pentru care nu există cuvinte în
vocabularul omenesc.
Când Marco Polo, primul european care a intrat vreodată în
China, s-a întors şi povestit tovarăşilor săi că a întâlnit oameni galbeni cu
ochi oblici şi cu părul împletit în coade, el a fost denumit “Marco Polo
mincinosul”. Ce posibilităţi avea el să dovedească afirmaţiile lui? El nu
putea decât să spună oamenilor: “Duceţi-vă unde am fost eu, înfruntaţi
pericolele pe care le-am înfruntat eu, suferiţi ostenelile prin care am trecut
eu şi veţi cunoaşte adevărul”.
Eu nu pot convinge un sceptic că există viruşi. El însuşi
trebuie să privească printr-un microscop.
“Ferice de cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.
Problema cunoaşterii lui Dumnezeu se reduce la o chestiune de curăţie a
caracterului. Adevărul suprem este monopolul exclusiv al celui curat. Ori de câte
ori mi se vorbeşte despre Dumnezeu, fie pentru, fie contra, eu întreb pe
interlocutorul meu: “Cât de curat eşti ca să fii vrednic de crezut?” Numai cei
ce sunt mai albi decât zăpada pot cunoaşte acest subiect.