CINE ESTE DUMNEZEU?
Întrucât ateii nu acceptă jertfa lui Isus pe cruce, care ne
curăţeşte de păcat, ei nu pot vedea pe Dumnezeu.
Dar ei sunt îndreptăţiţi să ne întrebe: “Tu afirmi că vezi pe
Dumnezeu. Spune-ne, deci, cine este El?”
O întrebare foarte importantă! Ea există pentru ambele părţi.
Ateii trebuie să poată spune: “Cine este acela a cărui existenţă o tăgăduim?”,
întocmai după cum şi creştinii trebuie să dea un răspuns la întrebarea: “Cine
este Acela în Care credem?”
Cine este Dumnezeu?
De Broglie, teoreticianul cel mai mare din vremea noastră în
materie de lumină, a scris: “Cât de mult am şti, dacă am şti ce este o rază de
lumină”. Marele biolog Iacob von Uexküll a scris: “Nimeni dintre noi nu ştie ce
este viaţa”. Şi ni se cere să răspundem Cine este Dătătorul vieţii şi al
luminii!
În ce constă dificultatea de a răspunde? Când întrebi “Ce
este viaţa sau ce este lumina?” sau “Cine este Dumnezeu?”, greutatea nu stă în
cuvintele “ce”, “Cine” “viaţă”, “lumină” sau “Dumnezeu”. Noi putem spune
oarecum ce înţelegem prin aceste cuvinte. Ceea ce complică posibilitatea de
percepere este cuvântul cel mai mic din propoziţiunea întrebătoare, cuvântul “este”.
Ce înseamnă cuvântul “este”? Dacă nu înţelegem aceasta, tot restul rămâne o
enigmă.
Un mare zid de despărţire trece prin lumea creştină. Acesta
se axează pe cuvântul “este”. În conformitate cu Noul Testament, care a fost
scris în limba geacă, la Cina cea de taină pe care a avut-o Domnul Isus cu
ucenicii Săi înainte de răstignire, Isus le-a dat pâine zicând: “Aceste este
trupul Meu” şi un pahar cu vin, spunând: “Acesta este sângele Meu”. Creştinii
ortodocşi şi catolici cred că verbul “este” din context poate însemna numai un
lucru: anume că la împărtăşanie, creştinii mănâncă şi beau lăuntric trupul real
şi sângele real al lui Isus. Când preotul repetă cuvintele lui Isus în timpul
liturghiei, are loc o prefacere în aceste elemente. În exterior, ele rămân pâine
şi vin. Dar în esenţă, ele au fost transformate. Ceea ce era pâine şi vin au
devenit trupul lui Cristos. Protestanţii citesc aceeaşi Biblie şi ei
interpretează altfel cuvântul “este”. Pentru ei însemnează că pâinea de la sfânta
împărtăşanie simbolizează trupul lui Cristos dar că, deşi este doar pâine, ea
are o altă valoare, întocmai cum un inel are o valoare mai mare pentru cel ce-l
primeşte când el vine de la o fiinţă iubită.
Faptul că s-au scris mii de cărţi asupra acestui subiect şi
că din cauza diferenţei de interpretare mari instituţii s-au despărţit arată că
termenul “este” nu-i chiar atât de simplu pe cât pare. Voi care doriţi să ştiţi
“Cine este Dumnezeu” sau “Ce este lumina”, spuneţi-mi, mai întâi, ce înţelegeţi
prin cuvântul “este”?
Creştinismul nu a fost negativ faţă de culturile anterioare.
După cum am spus mai înainte, el cuprinde în gândirea lui filozofia greacă,
mai ales pe cea a lui Aristotel. Creştinismul provine de la un Dumnezeu Care,
El Însuşi neschimbat, produce toate mişcările din lume. El şade liniştit pe un
tron neclintit şi conduce toate lucrurile şi pe toţi oamenii în mişcarea lor neîncetată.
Aristotel ar fi spus că Dumnezeu “este” în sensul cel mai strict al cuvântului.
Dar cineva care produce mişcarea, el însuşi fiind nemişcat,
este de neconceput. Ceea ce este static nu poate pune nimic în acţiune. Un
motor care pune în mişcare o maşină are şi el mişcările lui proprii. Unui motor
i se aplică o altă noţiune dincolo de simpla existenţă — el se mişcă.
Realitatea nu cunoaşte un “a fi”. Kant a scris în “Critica
Raţiunii Pure”: “A fi nu este un predicat real... În uzul logic, “a fi” este
numai copula unui raţionament”. A spune că Dumnezeu este bun sau neprihănit are
un sens. A spune că Dumnezeu sau orice alt subiect pur şi simplu este”, înseamnă
a rămâne în sfera cuvintelor deşarte.
Când ne întrebăm ce înseamnă “A FI”, răspunsul este că “a fi”
există doar ca “a deveni”, “a se dezvolta”, a se “mişca”, “a fi schimbat”.
Heraclit spunea “Panta rhei” — “Totul curge”. “Nu te poţi scălda de două ori în
acelaşi curent de apă curgătoare”. Tu nu te poţi scălda în el nici măcar odată,
deoarece în timp ce tu te scalzi, trupul tău se schimbă, şi râul de asemenea.
Părticelele elementare din care este compusă lumea,
elementele chimice, ca şi realităţile spirituale, nu sunt existenţe, ci
evenimente, întâmplări. În timp ce pronunţ cuvântul “fier”, electronii din
atomii fierului se vor fi învârtit de multe mii de miliarde de ori în jurul
nucleului. Când ajung la ultima literă “r”, fierul nu mai este în aceeaşi stare
în care se afla când am pronunţat prima literă “f”. Coboară în domeniul
microfizicii şi vei vedea importanţa sesizării acestui lucru. Nici o părticică
elementară nu are, în mişcarea ei continuă, suficientă răbdare să stea în locul
ei, ca să-mi dea răgaz să spun despre ea că “este”. În timp ce spun “atomul
este” el a trăit o istorie atât de bogată încât, în comparaţie cu ea, întreaga
istorie a omenirii apare ca un lucru minuscul. Sir James Jeans a spus: “Materia
nu este ceva ce este, ci ceva care se întâmplă”. Materia nu este existenţă, ci
curgere. Totul — şi în special fiinţele vii se schimbă neîncetat şi se reînnoiesc
continuu.
Cum poate Cel Ce mişcă totul să fie El însuşi nemişcat? Dacă
ar fi fost permise imagini ale lui Dumnezeu şi dacă acestea ar putea
reprezenta realitatea, cea mai fidelă imagine a lui Dumnezeu ar fi cea pictată
de Michelangelo pe plafonul capelei Sixtine, care arată pe Dumnezeu zburând în
furtună. În cartea biblică “Rut”, citim despre aripile lui Dumnezeu.
Oponenţii mei spun că Dumnezeu nu este. Ei nu ştiu că învăţătorii
creştini de seamă au spus lucrul acesta cu mult înainte, dar atribuind acestei
negaţii un înţeles just. Filozoful savant John Scotus Erigena a scris: “Esse” (în
latină “a fi”) al lui Dumnezeu nu este “esse” din vorbirea obişnuită.
Nici o fiinţă creată nu este ceva care să poată fi exprimat
printr-un substantiv din cauză că evoluează, se mişcă, trăieşte o istorie. Nu
poţi aplica expresia “este” creaţiunii, în sensul limitat de a avea o stare
fixă, cu atât mai puţin Creatorului. Când spui “Dumnezeu este” ai spus mult
prea puţin despre El. Dumnezeu se întâmplă.
Există un eveniment, “Dumnezeirea”. El este o uriaşă venire
şi devenire. Numele Său în ebraică este “El”, care exprimă o direcţie, “El” înseamnă
“către”, mişcarea de la alpha către omega.
Traducerea literală a numelui divin ebraic descoperit lui
Moise “Ehie aşer Ehie” este “voi deveni ce voi deveni”.
Psalmistul David s-a întrebat cine este Dumnezeu şi a
răspuns: “Călărea pe un heruvim (o fiinţă îngerească) şi zbura, venea plutind
pe aripile vântului”. Biblia ne spune că Dumnezeu călăreşte pe făpturi înaripate
sau, mai degrabă pe evenimente înaripate, deoarece nici îngerii nu “sunt” ci “se
întâmplă”. În alt psalm: “Din vânturi Îţi faci soli şi din flăcări de foc slujitori”.
Compară această figură de stil a imaginaţiei orientale, care
este o anticipare genială a concepţiei ştiinţifice moderne despre lume cu ideia
unui motor nemişcat al universului şi vei şti câtă dreptate are Biblia. În
Dumnezeu nu este nici schimbare, nici umbră de mutare, în ceea ce priveşte
caracterul Lui statornic de dragoste, însă manifestările acestei dragoste sunt
noi în fiecare clipă.
Aceasta dă naştere dificultăţii de a răspunde la întrebarea: “Cine
este Dumnezeu”, pentru că El Îşi revarsă bunătatea peste omenire, mereu în
forme noi. Flăcările dragostei Sale se schimbă continuu, cum se schimbă
flăcările focului. De fapt, nu poţi face portretul unei persoane. Fiecare
persoană este o succesiune de expresii faciale multiple. Nu poţi spune
realmente adevărul. Adevărul este un lanţ întreg de afirmaţii despre un obiect
sau o persoană în continuă schimbare.
Din această cauză, limba ebraică — limba în care Dumnezeu a
dat întâi descoperirea Sa — nu posedă cuvântul “faţă” (la singular) ci doar “feţe”
(plural) —”panim”. Fiecare om şi fiecare obiect îşi schimbă aspectul fără încetare.
Şi în legătură cu Dumnezeu Însuşi, Biblia foloseşte acest plural “panim”. Şi El
Îşi schimbă neîncetat expresiile dragostei şi ale neprihănirii Sale.
Când te întrebi “Cine este Dumnezeu”, mii de imagini trec, ca
într-un caleidoscop, în faţa ochilor tăi, una mai frumoasă decât cealaltă. De
aceea evreilor le era interzis să-şi facă chipuri cioplite.
Limba ebraică evită expresia “este”. Isus, vorbind ebraica
sau dialectul aramaic, n-a spus niciodată: “Acesta este trupul Meu”, ci simplu:
“Acesta — trupul Meu.” (Ruşii, ca şi chinezii, omit de asemenea verbul “a fi”.)
Dacă teologii ar fi cunoscut mai bine limbile biblice, ar fi fost o ceartă mai
puţin despre ceea ce Isus n-a spus niciodată.
Ştim ce este Dumnezeu, Alfa, Creatorul cerului şi al pământului.
Ştim că va fi “totul în toţi”. Ce este El acum? El nu este un “este”. Dumnezeu
zboară de la o extremă la cealaltă.
Ateii au câştigat un punct. Noi nu putem spune cine este
Dumnezeu, după cum nici ei nu pot spune ce este ateismul. Şi acesta este într-o
evoluţie continuă. Ateismul nebunilor din vechime, care pur şi simplu tăgăduiau
pe Dumnezeu, a trecut prin multe etape ca să devină ateismul militant şi
substructurat ştiinţific care guvernează în prezent ţările comuniste.
Dar faptul că noi nu putem spune cine este Dumnezeu nu-i tot.
Apostolul Pavel a scris: “Însuşirile nevăzute ale Lui,
puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când
te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”.
Giordano Bruno este autorul jocului de cuvinte în sensul că “Intelectio”
(intelectul) este “interna lectio” (lecţia interioară) pe care ne-o dă natura.
Cu cât ştiu mai mult despre o maşină, cu atât admir mai mult
pe inginerul care a conceput-o. Cu cât un palat este mai frumos, cu atât mai
mult respect pe arhitect.
Universul nostru poartă numele lui Einstein. Desigur că el trebuie
să ştie ceva despre acest univers. El scrie în “Lumea, aşa cum o văd eu”:
“Dacă se purifică iudaismul proorocilor — şi creştinismul aşa
cum l-a propovăduit Isus Cristos — de toate adaosurile ulterioare, îndeosebi
de popie, rămâne o învăţătură care este capabilă să vindece toate relele
sociale ale omenirii. Este datoria fiecărui om de bună credinţă să se
străduiască în continu, în micul său univers, să facă din această învăţătură,
cu adevărat umană — o forţă vie. Dacă el face un efort cinstit în această
direcţie, fără a fi strivit şi călcat în picioare de contemporanii săi, el se
poate considera fericit împreună cu comunitatea căreia îi aparţine.”
Într-o prefaţă la biografia lui, Bernett spune: “Trăirea
cosmică a religiei este forţa motrice cea mai puternică şi cea mai nobilă
pentru cercetarea ştiinţifică a naturii”.
Milner deschide cartea sa “Relativitatea şi structura
stelelor” cu cuvintele: “La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul'.
Biologul Hans Speeman scrie: “Eu recunosc că în lucrările
mele experimentale am avut adesea sentimentul unui dialog, în care partenerul
meu îmi părea mai inteligent.”
Immanuel Kant a scris: “După cum o faţă este frumoasă pentru
că dezvăluie un suflet, tot astfel lumea este frumoasă din cauză că prin ea
vezi un Dumnezeu”.
Hegel, fondatorul dialecticii moderne şi mentorul lui Karl
Marx, cerea filozofiei să salveze religia.
Francise Bacon spunea: “Filozofia studiată în mod superficial
te îndepărtează de Dumnezeu; dar studiată în adâncime, te readuce la Dumnezeu”.
Există multe lucruri care fac ca oamenii de ştiinţă să devină
credincioşi. Ei se minunează de potrivirea dintre legile naturii şi
posibilităţile noastre de percepere a acestora prin simţuri, raţiune, intuiţie
şi credinţă.
Dacă necredincioşii ar vrea să fie logici, n-ar trebui să fie
atei, ci agnostici. Nu există Creator? Ei bine, în acest caz, universul este
aglomerarea întâmplătoare, nedirijată de nici o înţelepciune, a electronilor,
fotonilor şi protonilor. Creierul meu este de asemenea rezultatul unei astfel
de evoluţii, întâmplătoare, după legi care n-au fost stabilite de nici un
legiuitor. Cum se explică atunci că creierul meu, care-i rezultatul unei
dezvoltări întâmplătoare, poate înţelege atâtea lucruri din univers? Stalin a
afirmat că nu se cunosc toate lucrurile, dar că toate lucrurile pot fi
cunoscute. Cum se face că posed o minte care are posibilitatea de a cunoaşte
totul? Oare ar putea lămpile, bateriile şi sârmele aruncate împreună fără un
proiect preconceput, să prindă transmisiile de radio? Ar putea roţi, şuruburi,
pârghii şi frâne să vină laolaltă, pentru a face un automobil care să poată fi
condus de cineva?
Biologul Max Hartman vorbeşte despre “minunea armoniei dintre
univers şi gândirea noastră”. De Broglie spune că simplul fapt că ştiinţa este
posibilă constituie o taină mai mare decât ne dăm noi seama. Einstein a scris: “Ceea
ce rămâne veşnic de neînţeles în univers este faptul că acest univers poate fi
înţeles”.
Chiar şi Voltaire, pe care ateii îl consideră — pe nedrept —
că ar fi unul de ai lor, a spus aceste cuvinte: “Lumea este făcută cu
inteligenţă. Prin urmare, ea a fost făcută de o inteligenţă... Inteligenţa lui
Newton provine de la o altă inteligenţă”.
Cine poate crede că există ceasornice, dar că nu există
ceasornicar? Ceasurile ne arată ora după mişcările pământului. Cine a făcut
acest cronometru? Al doilea lucru care izbeşte pe oricine priveşte cu atenţie
la creaţiune este ordinea austeră din natură, care nici ea nu poate fi
rezultatul întâmplării.
Uexküll spune: “În natură citim o întreagă compoziţie
muzicală”. Geologul Cloos scrie: “Noi auzim muzica pământului”.
Kant, care este extrem de critic când este vorba de multe
dovezi aduse de teologie în favoarea credinţei în existenţa lui Dumnezeu,
admite valabilitatea aşa-zisei probe cosmologice. Ordinea care domneşte în
natură, arată spre un Creator. Charles Darwin, victima stilului de viaţă
comercial şi utilitarist din Marea Britanie în vremea sa, credea că natura
lucra în conformitate cu principiul utilitarist. Dar nu este aşa. În natură
lucrează un mare artist şi un architect cu imaginaţie.
Minunata frumuseţe a penelor de păun nu poate fi explicată ca
o evoluţie prin acumularea micilor variaţii, pentru că ofereau avantajul de a
atrage mai uşor pe masculi. Şi o cioară femelă găseşte un mascul, şi
buruienile de pe marginea drumului — ca şi crinii măreţi — atrag albinele şi
viespile în vederea fecundării.
De ce unii peştişori sunt aşa de inutil de frumoşi? Aceasta
este artă de dragul artei. De ce are papagalul capacitatea de a vorbi? De ce
există păsări-clopot, al căror ciripit seamănă cu sunetul clopoţeilor?
Aceasta-i fantezie de artist. Ce să spunem despre coarnele unui cerb? De ce are
zebra dungi atât de regulate? De ce fiecare floare are altă culoare?
Nietzsche a spus: “În fiecare din noi există un copil care
doreşte să se joace”. Nu este ceva copilăresc în Dumnezeu, ceva care L-a
determinat să creeze toate aceste lucruri? Nu aparţine chiar esenţei
dumnezeirii faptul că trebuie să fie exprimat şi într-un prunc născut într-un
staul şi într-un băieţel care se joacă cu alţii pe străzile Nazaretului?
De unde vin unghiurile precise, simetria şi frumuseţea
formelor de cristale?
Cum se face că în Orientul îndepărtat există pasărea-croitor,
care-şi coase cuibul din frunze cu fire de bumbac toarse de ea însăşi?
Cum se face că pânza de păianjen depăşeşte capacităţile
oamenilor? La lentilele de astronomie se utilizează pânza de păianjen ca
unitate de măsură. Nu stă în posibilitatea oamenilor de a fabrica ceva mai bun
sau mai fin, care să dureze mai mult timp şi care să nu fie deteriorat de
intemperii.
Oamenii au inventat radarul. Dar ei l-au aflat de la lilieci.
Cunosc un comunist care a devenit creştin observând formele
delicate ale pavilionului urechilor copilaşului său. Cu siguranţă că au fost
create după un plan. N-au putut fi create prin nici o adunare întâmplătoare a
atomilor.
Cum să nu crezi în existenţa unui Creator înţelept când
cercetezi amănunţit urechea omenească, în care 24000 de capete de nervi se
unesc şi se îmbină laolaltă spre a conduce ştirile la creier?
Priveşte cu băgare de seamă un spic de grâu: înălţimea sa
este cam de 130 cm şi diametrul abia vreo 15 mm. Ca o comparaţie, să ne închipuim
o clădire cu înălţimea de 375 metri. (Ar fi o clădire cu vreo 100 de etaje.) Şi
aceasta pe o suprafaţă de numai un metru pătrat. Or, tocmai în vârful paiului
se află spicul greu. El este mişcat de vânturi, dar nu se rupe. Paiul conţine
un sistem mecanic splendid conceput. Este încă un mister pentru oameni cum se
ridică apa în partea cea mai de sus a plantei. Noi avem nevoie de pompe pentru
a furniza apa la etajele superioare ale clădirilor înalte. N-am putea face ceva
tot atât de minunat ca paiul de grâu.
Fizicianul Urey, descoperitorul apei grele, a scris: “Nici
una dintre teoriile existente despre originea lumii nu este valabilă fără
presupunerea unei minuni”.
Şi fiindcă vorbeam de apă — să ne oprim să privim la minunile
ei. Toate obiectele fizice se dilată la căldură şi se contractă la frig, numai
apa îşi măreşte volumul când se răceşte şi formează ghiaţa. Aceasta fiind mai
uşoară decât apa, rămâne deasupra. Ea formează un strat care protejează peştii
de frigul iernii. Fără această particularitate a apei, viaţa din râuri ar fi
imposibilă, iar oamenii primitivi care se hrăneau numai cu peşti, n-ar fi putut
supravieţui.
De unde provine această excepţie? Este doar un accident sau
este ceva poruncit de un Creator înţelept?
Să dăm voie unui tehnician renumit, Werner Siemens, să
vorbească:
“Cu cât pătrundem mai mult în sfera forţelor armonioase ale
naturii, care sunt reglate de legi veşnice, neclintite, ascunse de înţelegerea
noastră completă, printr-un văl gros, cu atât suntem împinşi mai mult spre
umilinţă, cu atât mai mică apare cunoştinţa noastră, cu atât mai mult creşte
dorinţa noastră de a bea din acest izvor nesecat al ştiinţei şi al cunoştinţei.
Şi în aceeaşi măsură creşte admiraţia noastră faţă de infinita înţelepciune coordonatoare,
care pătrunde prin întreaga creaţiune”. Este adevărat că nu putem spune cine este
Dumnezeu dar tot atât de adevărat este că putem vedea desluşit puterea Lui
nevăzută, dacă privim cu băgare de seamă la lucrurile create de El. Ele vorbesc
despre Dumnezeu ca despre un conducător puternic şi un mare artist. De la ele
ştim că Dumnezeu este un Dumnezeu al orânduielii.
Fiind rugat odată de ucenicii Săi să le arate pe Tatăl, Isus
le-a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine
M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar, “Arată-ne pe Tatăl? Nu
crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine?... Tatăl Care locuieşte in
Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:9,10).
Prin aceste cuvinte, Isus ne învaţă cum ar trebui să gândim
despre persoana Sa, dar totodată ne învaţă cum ar trebui să gândim şi despre
noi înşine.
Menţinând un sens al proporţiei, să notăm că oricine mă vede
pe mine sau oricine te vede pe tine, chiar dacă eşti autorul unei cărţi
ateiste, vede pe Tatăl, întrucât noi toţi am fost creaţi după chipul şi
asemănarea Lui.
Sfântul Grigore din Nisa a scris: “Omul este faţa omenească a
lui Dumnezeu”. Sfântul Macarie a scris: “Între Dumnezeu şi om există cea mai
strânsă legătură de familie”. Sfântul Vasile a remarcat: “Omul este o făptură
care a primit porunca să devină dumnezeu”.
Omul, orice om — un ateu, un criminal, un sfânt — este o
fiinţă minunată, mai întâi de toate, prin structura sa trupească. Până şi cel
mai rău şi mai vrednic de dispreţuit dintre oameni are o inimă, care este o
pompă, pe care inginerii nu sunt în stare s-o construiască — o pompă care face
să circule sângele de 600 de ori pe zi prin tot trupul. Într-o perioadă de 50
de ani, această circulaţie are loc de 1.840.000.000 de ori şi aceasta fără un
singur minut de întrerupere. În al doilea rând, omul este o creatură minunată
prin faptul că are un suflet, o altă entitate aproape de nedefinit. El este atât
de perfect, încât, într-un anumit sens, el se poate dispensa de trup. Sufletul
îşi arată independenţa sa în Simfonia IX-a, a surdului Beethoven; sau în viaţa
predată a lui Helen Keller, care, deşi era surdă, mută şi oarbă, a devenit o
scriitoare şi o mare filantroapă; sau în faptul că Pascal, la vârsta de 9 ani,
a redescoperit axiomele geometriei euclidiene; sau în viaţa lui Mozart, care a
început să compună muzică la vârsta de 5 ani.
Sufletul îşi dovedeşte independenţa faţă de simţuri în
experienţele de clarviziune, telepatie, presimţire, cât şi în hipnotism. În
starea de hipnoză, bătăile inimii devin slabe şi omul abia de mai respiră. Sângele
abia mai circulă prin vasele creierului. Poate că nici nu ajunge la vasele
capilare. Fără o alimentare cu oxigen adecvată, el este blocat cu produse de
descompunere. Creierul se angajează într-o activitate minimă, însă mintea
persoanei hipnotizate devine hiperactivă. Este suficient să i se citească o
poezie lungă o singură dată. Persoana hipnotizată o va repeta fără nici o
greşală. Citeşte-i o pagină din Biblie în ebraică. Poate să nu cunoască limba,
însă el o va repeta cu exactitate. El îşi va aminti întâmplări neînsemnate din
copilărie.
Atât de multe lucruri sunt cuibărite în regiunea sufletului
omenesc.
Dar omul posedă o a treia structură minunată. Dacă prin
trupul său, el se înrudeşte cu lumea animală (nu este nimic ruşinos în
aceasta, chiar dacă cineva se opune din punct de vedere ştiinţific teoriei
evoluţiei. Sfântul Francisc de Assisi vorbea despre “fratele lup” şi ar fi spus
bucuros “sora maimuţă”), omul are şi un spirit, prin care se înrudeşte cu
Dumnezeu.
Adversarii mei nu-i vor recunoaşte nici măcar existenţa, deoarece
spiritul nu poate fi verficat cu simţurile. Şi cum ar putea fi verficat, din
moment ce el este acela care verifică? Ochiul nu se vede pe sine, nasul nu se
miroase pe el însuşi. Spiritul nu aparţine spectacolului pe care-l joacă
simţurile. El este spectatorul şi reacţionează după gustul său propriu, faţă
de ceea ce parvine până la el.
Aristotel a spus: “Dacă recunoşti în om numai omenescul, înseamnă
că trădezi omul şi-i dăunezi, deoarece prin tot ce este esenţial în fiinţa sa -
spiritul - omul este chemat la ceva mai înalt decât numai viaţa umană”. Este
neomenesc să fi numai uman.
Este nedrept faţă de o omidă să fie considerată doar omidă:
ea este în acelaşi timp un fluture în devenire. Tot astfel nu este permis să înjosim
pe oameni, cărora Isus le-a spus: “Sunteţi dumnezei” (Ioan 10:34). Într-o sămânţă
există mai mult decât sămânţa: ea conţine floarea potenţială.
Omul este o făptură care poartă chipul lui Dumnezeu. Nu vă
pot spune cum arată Dumnezeu, dar priviţi la om, uitaţi-vă la cele mai bune
exemplare ale omenirii, şi veţi vedea ceva din dumnezeire: veţi vedea bucuria
vieţii, a entuziasmului creator, adâncimile cunoştinţei, gustul pentru frumuseţe,
exuberanţa vieţii şi capacitatea pură de a discerne posibilităţi şi de a alege
ceea ce duce mereu mai sus.
Ce fiinţă măreaţă este omul! El este după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, fiindcă şi el este un creator de univers: al
universului său lăuntric. Natura din exteriorul meu este un vârtej agitat de
energie, o mulţime de unde, radiaţii şi vibraţii de electroni, protoni şi
particule elementare; dar unda care este mută devine auzibilă în ureche,
radiaţia imperceptibilă devine vizibilă pentru ochi şi universul de nepătruns
devine inteligibil în mintea omului.
In exteriorul meu, există o realitate. Eu orânduiesc în
cantitate, calitate, cauzalitate, scop, modalitate. Eu prind această realitate,
în aparenţă haotică, într-o plasă care a fost ţesută de mine, şi fac din ea un
univers ordonat. În mine natura descoperă frumuseţea ei proprie. Când eu privesc
un trandafir, el capătă viaţă într-o splendoare purpurie şi-şi emană parfumul.
Dacă n-ar exista omul, trandafirul n-ar avea nici o valoare, căci ar fi numai o
adunătură de atomi.
Singurul obiect din natură pe care-l cunosc în mod intim din
lăuntru, sunt eu însumi. În mine există ceva, capacitatea de a pune ordine în
haos, de a crea propriul meu univers, fie binevoitor, spre a-mi produce
bucurie, fie întunecos, spre a mă duce pe mine şi pe alţii la disperare. În
orice sferă a cunoaşterii, trăim prin extrapolare. Pornim de la ceea ce
cunoaştem la ceea ce nu cunoaştem. Dacă eu însumi sunt mai mult decât poate
vedea un observator exterior, nu este posibil să fie ceva mai mult în lumea din
jurul meu decât ceea ce apare la suprafaţă?
Lenin laudă pe episcopul Berkeley, întemeietorul filozofiei
solipsiste, denumindu-l filozoful idealist cel mai greu de contrazis, şi
aceasta pentru faptul că Berkeley a adus un argument logic în favoarea
credinţei în Dumnezeu, care-mi pare foarte puternic. El afirmă că universul nu
poate exista decât într-o minte: în afara minţii realitatea este haotică. Ea
este un “tohu va bohu” (expresia ebraică pentru “pustiu şi gol” din Geneza 1:2
N.T.). Mintea este cea care organizează din ea un univers, dictându-i legile,
punându-l într-o ordine şi grupându-l pe categorii. Universul poate exista
numai într-o minte; însă oamenii n-au existat din totdeauna şi nici mintea
omenească. Ca atare, înaintea apariţiei omului, trebuia să fi fost o altă
minte în care a existat universul. Omul se concepe pe sine însuşi ca făcând
parte integrantă dintr-un univers organizat. Mintea în care a existat întotdeauna
universul, se numeşte Dumnezeu.
Şi eu sunt un creator al unui univers, al unuia lăuntric —
dar sunt un creator! De aceea, oricine mă vede pe mine, vede pe Tatăl.
Nu vă pot spune cine este Dumnezeu, dar puteţi înţelege ceva
despre dumnezeire privind la un om.