PRIVIŢI LA ISUS DIN NAZARET
Priviţi la exemplarul cel mai bun şi cel mai înalt al
omenirii din punct de vedere spiritual pe care-l cunoaşteţi, la fiinţa cea mai
iubită, şi veţi vedea în el, oricât de vag, ceva din Tatăl!
Dar este un Fiu al omului în care puteţi vedea pe Dumnezeu într-un
mod deosebit. Este Isus din Nazaret — pentru că El n-a fost numai Fiul omului,
El a fost şi Dumnezeu — Dumnezeu întrupat.
Dumnezeu ştie totul, însă sunt anumite lucruri pe care El le
cunoştea numai din exterior. Un judecător poate cunoaşte codul penal în întregime,
toată ştiinţa penitenciară, şi totuşi să nu fie capabil să judece cu dreptate,
din cauză că n-a trăit niciodată viaţa unui deţinut. Cinci ani de închisoare,
trăiţi zi de zi, sunt cu totul altceva decât cinci ani de închisoare daţi
pentru o încălcare a codului penal şi scrişi într-o sentinţă.
Dumnezeu nu poate minţi şi nu cunoaşte din experienţă proprie
nici o infracţiune a codului moral, pe când pentru noi păcatele sunt elementul
vieţii de fiecare zi. Nici Dumnezeu şi nici îngerii cei sfinţi nu pot muri.
Moartea este pentru ei numai un spectacol la care privesc din afară.
De aceea Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a devenit om cu toate
atributele şi îngrădirile familiei omeneşti. Fiind bărbat, a cunoscut ispita
femeii. Ca dulgher sărac dintr-un popor asuprit, El a cunoscut ispita
răzvrătirii sau a necinstei. Ca deţinut care a fost biciuit şi după aceea
răstignit, El a cunoscut ispita deznădejdii şi a resentimentului. El a
cunoscut, dar fără a săvârşi păcat, aşa profunzimi ale răului, încât
evangheliştii au socotit mai înţelept să nu redea ce s-a întâmplat în viaţa
Lui, de la vârsta de 12 până la 30 de ani. Dar ei au menţionat că, în cursul
celor trei ani şi jumătate ai slujirii Sale publice, duşmanii Lui erau deseori
jigniţi de prietenia Lui cu oamenii josnici şi cu femeile desfrânate.
Isus, Fiul lui Dumnezeu, a ales să Se facă părtaş firii
omeneşti cu toate lacunele ei şi să guste moartea, pentru ca în felul acesta să
aibă posibilitatea să fie nu numai judecătorul cel drept al omului ci şi
apărătorul şi Mântuitorul lui. Viaţa lui Isus şi moartea Sa pe crucea Golgotei
— pe lângă eficacitatea în mântuirea omului — era şi calea lui Dumnezeu
pentru obţinerea unei cunoaşteri intime şi personale a problemelor omului, înainte
de experienţa de pe Golgota, Dumnezeu ştiuse mai puţin decât după aceea. Acum,
după ce s-a identificat cu noi în trup, El ne înţelege mai bine şi ne poate
ierta mai bine. Împărăţia lui Dumnezeu a venit mai aproape de noi.
Cu ce putem compara această mare condescendenţă a Fiului lui
Dumnezeu?
Am putea-o asemui cu încercarea lui Osborn de a îmbunătăţi
condiţiile grele din închisorile Statelor Unite, stând el însuşi voluntar în închisoare
şi trăind acolo timp de mulţi ani viaţa chinuită a unui deţinut — toate
acestea în scopul de a se pregăti pentru cruciada lui curajoasă de mai târziu
pentru îmbunătăţirea situaţiei lor.
O putem asemăna cu faptele unor medici care şi-au inoculat
microbi virulenţi pentru a-şi ajuta semenii prin experienţele câştigate în
acest fel.
Dar nu! Aceste asemănări nu ne spun nimic, deoarece în
aceste cazuri, un om şi-a riscat viaţa pentru alţi oameni, semenii lui, în timp
ce la Isus Cristos, lucrurile sunt cu totul diferite.
Cristos este Dumnezeu, şi, în ochii Lui, lumea noastră este
microscopică. Toate neamurile sunt în faţa Lui ca o picătură de apă într-o
găleată şi ca un grăunte de praf pe un cântar. Actul Său măreţ poate fi
asemănat mai degrabă cu absurditatea dragostei pe care un om ar putea-o nutri
faţă de nişte insecte rău-mirositoare, care sug sângele. Ele tremură între degetele
omului care vrea să le omoare. Dar el ar vrea să devină o ploşniţă, să trăiască
viaţa unei ploşniţe cu tendinţa ei naturală de a face rău oamenilor şi să moară
de moartea unei ploşniţe, pentru ca după ce-şi va fi reluat starea anterioară,
să poată fi în cele din urmă un judecător drept al insectelor, să le poată
ocroti de exterminatorii lor neînduplecaţi, să le poată apăra cu putere şi să
poată face din ele fiinţe binefăcătoare, nevătămătoare.
Ştiu că acest exemplu va ofensa pe mulţi, dar şi îngerilor li
s-a părut de neînţeles faptul că Cristos a ales să Se întrupeze într-o specie
urâtă, respingătoare şi păcătoasă.
Cristos nu a coborât numai la nivelul omului, în trupul
tinerei fecioare Maria, printr-un proces de fecundare care rămâne o taină, El a
fost redus la un simplu embrion, a primit hrană de la materia anorganică, ca
şi de la cea organică şi a petrecut nouă luni în uter pentru a deveni un prunc,
apoi un tânăr, apoi un “om”. Şi ce fel de Om! El nu S-a întrupat într-un erou
ca Bar Kohba, într-un mare iniţiat ca Apolonius din Tiana, un filozof ca
Platon. Pentru a mântui omul, pe fiecare om, Cristos a trebuit să fie scufundat
în materie tot atât de adânc cât este şi omenirea. De aceea, după ce S-a supus
proceselor normale ale dezvoltării omeneşti, El a devenit un dulgher evreu,
membru al unei clase sociale fără cultură. El avea un limbaj sărac; uneori
trebuia să Se angajeze în discuţii la un nivel umilitor, deoarece acesta era nivelul
oamenilor cu care discuta. El a cunoscut slăbiciunea, mânia, loviturile, teama,
şi a fost pus într-o categorie cu criminalii.
Acele lucruri la Isus Cristos care pe oameni îi ofensează, au
devenit pentru cei care înţeleg îndemnuri în plus ca să adore măreaţa Sa
smerenie şi dragostea Lui de nepătruns.
Şi dacă-L întrebaţi pe Cristos de ce a adus această jertfă,
El răspunde cu o simplitate majestuoasă că “atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică”. El spune că Tatăl L-a trimis.
Nu putem spune ce este Dumnezeu, dar privind la Cristos, înţelegem
ceva din caracterul lui Dumnezeu. Vedem că ceea ce exprimă cel mai bine pe
Dumnezeu este dragostea, neprihănirea şi bunătatea faţă de omenire.