CREAŢIUNEA
Dar pentru ce acest ocol? De ce trebuie să vedem pe Dumnezeu
în natură, în om, în Isus Cristos? De ce nu-L putem vedea faţă în faţă?
În Talmudul babilonic, se spune că un împărat păgân a cerut
unui rabin: “Arată-mi pe Dumnezeu!” Rabinul a răspuns: “Îl vei vedea cu ochii
tăi, cu o condiţie, întâi trebuie să te uiţi timp de cinci minute la soare”. Împăratul
privi la soare, dar imediat trebui să-şi plece ochii. Atunci rabinul îi spuse:
“Nu poţi privi un minut la soare, care este o creaţiune neînsemnată a lui
Dumnezeu — şi totuşi vrei să-L vezi pe Acela Care dă stelelor străducirea lor!”
Evident, pentru un intelectual modern, credinţa are
dificultăţile ei.
El vede că în lume totul se întâmplă după legi naturale. De
la un lucru, se dezvoltă un altul în conformitate cu legi precise, precum
lucrurile existente sunt rezultatul unei dezvoltări anterioare. Munţii şi văile
şi fluviile şi făpturile vii nu sunt creaţiuni în sensul dat în mod obişnuit
acestui cuvânt, după cum nici stelele nu sunt creaţiuni ci dezvoltări ale unei
stări precedente. Unele stele sunt vechi, gata să se stingă, altele sunt în
plină maturitate, altele sunt stele-prunci. În univers coexistă stele de toate
vârstele. Atunci — când a avut loc creaţiunea? Numărul speciilor care au
dispărut se apreciază la o jumătate de milion. Este posibil ca speciile care
există în prezent să nu fi existat din totdeauna. Este cunoscut faptul că poate
exista evoluţie în cadrul speciilor. În acest sens, nu orice fiinţă vie este o
creaţiune directă a lui Dumnezeu.
Greutatea dispare când considerăm pe Dumnezeu nu numai ca o
Fiinţă Care a creat o lume în trecut. El este un Dumnezeu viu şi dătător de
viaţă. El pune în mişcare totul, în mod conţinu după legi naturale, care sunt
expresia caracterului Său statornic. Din această cauză este atât de greu să-L înţelegi.
Heraclit a spus: “Naturii îi place să se ascundă”. Aceasta este
încă mai adevărat când este vorba de Dumnezeu, despre Care Solomon afirmă: “Domnul
a zis că vrea să locuiască în întuneric” (1 Împăraţi 8:12).
Cu cât o fiinţă este mai fină, cu atât revarsă binecuvântări,
ea însăşi rămănând în umbră. Aşa este Dumnezeu şi de aceea El rămâne
neobservat. Trebuie să căutăm izvorul binecuvântărilor noastre. Luther spune: “Nimic
nu este mic, fără ca Dumnezeu să fie încă mai mic, nimic nu este mare, fără ca
Dumnezeu să fie şi mai mare, nimic nu este scurt, fără ca Dumnezeu să fie şi
mai scurt, nimic nu este lung, fără ca Dumnezeu să fie încă mai lung, nimic nu
este lat, fără ca Dumnezeu să fie şi mai lat, nimic nu este îngust, fără ca
Dumnezeu să fie şi mai îngust”. În alt loc din scrierile lui, Luther adaugă: “Nimeni
nu poate fi o Fiinţă mai prezentă şi mai centrală decât Dumnezeu cu puterea Lui”.
Iar noi nu observăm pe Dumnezeu decât atunci când Duhul Său
Se mişcă, după cum nu băgăm de seamă aerul decât atunci când suflă vântul.
Numai prin cugetare şi exerciţii spirituale, prin puritatea
pe care ţi-o dă credinţa în jertfa lui Isus Cristos, se trezesc în tine
simţurile atrofiate ale duhului şi simţi prezenţa Domnului. “Ferice de cei cu
inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”, spune Isus.
Cunoşti pe Dumnezeu, deşi nu poţi spune celor ce nu sunt
curaţi, cum este El, deoarece tu însuţi nu mai eşti, ci devii. Tu eşti schimbat
din slavă în slavă, în acelaşi chip cu al Lui.