DUMNEZEU ESTE
Am văzut în închisoare creştini murind, ale căror ultime
cuvinte erau: “Dumnezeu este”. Oare aceştia greşeau? Desigur că nu. Şi eu vreau
să mor cu această ultimă afirmaţie pe buze.
Trăim vieţi la diferite niveluri. Un savant ştie că toate
obiectele materiale sunt vârtejuri de particule elementare, tot atât de îndepărtate
una de cealaltă la proporţia mărimilor, cum este pământul de soare. Dar el nu
şovăie să stea jos pe un scaun, ştiind că, la un anumit nivel, el este un
obiect solid. Într-un sens, un perete este un gol uriaş, înlăuntrul căruia se învârtesc
electroni în orbite la mare distanţă una de cealaltă. Dar, considerat la un alt
nivel, peretele este orice afară de un gol. Îţi poţi lovi zdravăn capul dacă
mergi spre el, având în minte teoaria atomică. Acelaşi lucru este adevărat şi
despre religie.
Există un nivel înalt, filozofic, la care, după cum am
explicat, nu poţi aplica lui Dumnezeu cuvintele “a exista” sau “a fi”, deoarece
ele sunt prea simple. El este mai mult decât existent. Noi creştinii avem loc în
minţile noastre pentru tăgăduirea ateistă a lui Dumnezeu. Dar ateii cunosc
realitatea numai aşa cum apare la un singur nivel, şi ca atare ei o cunosc în
mod fals, situându-se astfel într-o primejdie de moarte. Există un alt plan pe
care Dumnezeu pur şi simplu există şi este.
Un adevăr parţial este un lucru periculos. Nu fără motiv preţuim
noi “adevărul, adevărul întreg şi nimic altceva decât adevărul”.
Un om cult ştie că noi trăim în mod simultan în universul lui
Newton şi în cel al lui Einstein, fiecare având legile sale proprii. Cei ce
cunosc numai universul lui Newton n-ar fi capabili să zboare în lună nici să
aibă energie nucleară. Noi trăim în acelaşi timp într-o lume în care se poate
să nu întâlnim pe Dumnezeu şi într-o a doua lume, pe care ateii n-o cunosc, în
care Dumnezeu pur şi simplu există, este, şi ne permite să avem părtăşie cu El.
Aceasta este lumea spiritului, a religiei practice.
Scaunele, pereţii şi pâinea există şi sunt folosite ca atare,
în ciuda teoriilor moleculare şi atomice. În acelaşi fel, Dumnezeu există pur
şi simplu.
În unele prilejuri, prezenţa Sa străbate prin barierele
subconştientului, îndeosebi în momente de criză sufletească.
Sunt împrejurări cunoscute din istorie, şi eu chiar personal
am cunoscut astfel de cazuri, de atei — ba de conducători comunişti — care au
murit în închisori, victime ale epurărilor de partid, şi care în ultimele lor
clipe au strigat: “Dumnezeule, Dumnezeule!” sau “Isuse!”.
Ar fi folositor să ne întrebăm de unde provine această
credinţă în Dumnezeu în minţile milioanelor de oameni de-a lungul istoriei?
Ateii care tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc o noţiune care există în propţia
lor minte. Filozoful englez Locke a emis ideea că în mintea noastră nu există
nimic care n-a trecut prin simţurile noastre. Un om sălbatic din jungla Noii
Guinee n-ar avea în mintea lui noţiunea “televiziune”, întrucât obiectul
respectiv nu există în lumea lui. Dacă omenirea n-ar fi avut o experienţă cu
Dumnezeu, cum a apărut o astfel de noţiune în mintea ei?
La vremea lui, Engels a fost gata să dea un răspuns la
această întrebare, spunând că concepţia noastră despre Dumnezeu este o
reflectare fantezistă în minţile noastre a realităţilor sociale. În acea vreme,
creştinii s-au străduit din răsputeri pentru a dovedi că Engels nu avea
dreptate, că Dumnezeu nu este o reflectare de domeniul imaginaţiei, ci că noţiunea
despre El este o oglindire exactă a realităţii dumnezeeşti. Acum a sosit timpul
unei alte linii de demonstrare.
Admit că credinţa în Dumnezeu este o reflectare imaginară şi
adaug că numai imaginarul este real. Tot “realismul” care nega faptul că
oamenii vor putea odată să zboare în lună, sau să conducă un submarin sub gheaţa
Polului Nord, sau să desfiiţeze distanţele zburând cu avioane sau să producă
dezagregarea atomului, sau să construiască ziduri din gaz metan — tot acest “realism”
s-a dovedit greşit. În acelaşi fel, “realismul” celor ce trăiesc în lumea lui
Dumnezeu şi afirmă în mod cinstit că El nu există, este greşit. Pe de altă
parte, fanteziile lui Leonardo da Vinci şi ale lui Jules Verne, precum şi ale
altora ca ei, au devenit realitate. Iar visătorii de visuri care merg cu un
Dumnezeu pe Care nu-L pot vedea nici pipăi, afară de cazul când îţi dezvolţi
facultatea credinţei, percep realitatea ce pătrunde toată creaţiunea.
Numai fantasticul este real în ştiinţa modernă. Niels Bohr întreabă:
“Este vreun om destul de nebun să posede adevărul?”
Ce este ştiinţa? Este o disciplină care face ca imaginaţia să
devină realitate.
Ştiinţa a descoperit că înlăuntrul nucleului unei celule, în
ADN, se află un cod în care toate generaţiile precedente au trasmis făpturilor
noi experienţa lor şi trăsăturile lor componente. Această cunoştinţă trebuie să
treacă în exteriorul nucleului, acolo unde se formează proteinele. De aceea, în
nucleu se află un fel de aparat de fotocopiat Xerox. Fotocopia nu este absolut
fidelă. “Cel ce manipulează aparatul” este ca un om care, în timp ce face o
fotocopie, acoperă o parte din document sau adaugă nişte date speciale. Iar
ARN transmite această cunoştinţă în partea de afară a celulei.
O poveste fantastică! Nici un romancier n-ar fi putut inventa
o poveste mai bună. Această fantezie este realitate în organismul nostru.
S-ar putea ca şi religia să fie o reflectare fantezistă? În
acest caz, ea este reflectarea fidelă a unei realităţi fantastice şi a
Ziditorului ei fantastic.
Mintea omului are o natură dualistă. Ea înţelege faptele şi
imaginează. Dacă mintea nu ar fi imaginat, omenirea nu ar fi progresat.
Civilzaţia este împlinirea a ceea ce înainte erau visuri. Eu aş refuza o
religie care constă numai din fapte. Ea nu mi-ar satisface firea dualistă.
Religia trebuie să-mi împlinească şi dorinţa după închipuiri după mit.
Marx şi Engels au descris fapte, groaznica exploatare care
exista sub vechiul capitalism, însă ei nu s-au oprit aici, pentru că ei erau
oameni. După analiza faptelor, începu să lucreze imaginaţia: visul unei noi
societăţi fără exploatare şi fără războaie şi cu justiţie socială. Închipuirile
ştiinţei s-au îndeplinit. O viaţă sfântă, care este curată fantezie pentru cel
ce începe o viaţă de credinţă, este realizată de mulţi. Însă societatea
marxistă este încă de domeniul utopiei. Astfel, Engels nu avea dreptul să
arunce ocara asupra creştinismului, pretinzând că el aparţine fanteziei — deşi
primim această afirmaţie ca un compliment.
Poţi replica la aceasta că este posibil să-ţi imaginezi
lucruri ce sunt dincolo de domeniul posibilităţii. Astfel, îţi poţi imagina în mijlocul
oceanului o insulă de o milă pătrată, formată toată din diamante şi totuşi o
astfel de insulă să nu existe. Dar tot ceea ce “ţi-ai imaginat” este real. În
natură există insule, există oceanul, există diamante şi există dimensiunea de
o milă pătrată. Ai adunat realităţile într-un mod incorect, dar îţi poţi
imagina numai realităţi. Tot astfel în mintea noastră noţiunea pe care o avem despre
Dumnezeu poate fi asociată cu idei greşite. Pot crede într-un Dumnezeu rău, un
Dumnezeu în formă omenească, un Dumnezeu care aparţine unui trib sau unei
naţiuni şi aşa mai departe, dar tot timpul eu mă ocup cu realităţi, fie în mod
just, fie eronat. Dumnezeu Însuşi există şi El este ceea ce este, nu ceea ce Îl
considerăm noi că este.
Engels n-ar fi trebuit să spună că credinţa noastră este
absurdă.
Dacă Dumnezeu ar încăpea în cadrul raţiunii mele, El n-ar fi
un Dumnezeu, ci o fiinţă inferioară mie. Un filozof a cărui filozofie ar putea
fi înţeleasă de fiul său în vârstă de 5 ani, n-ar mai fi un filozof.
Dumnezeu, pentru a fi Dumnezeu, trebuie să depăşească
raţiunea noastră.
Atmosfera pe care o respirăm este o combinaţie de azot şi
oxigen potrivită perfect pentru plămânii noştri. Distanţa de la pământ la soare
şi la lună este întocmai atâta cât este necesar pentru menţinerea vieţii şi
sănătăţii. Ciclurile continue de ploaie şi zăpadă fac pământul rodnic. Fluxul
şi refluxul mării menţin ţărmurile curate şi proaspete. Vitaminele necesare
pentru existenţa trupească sunt furnizate din abundenţă. Legile şi forţele
naturii stau gata să fie mobilizate pentru folosul omului. Dumnezeu a umplut
pământul cu frumuseţe şi farmec. Există munţi măreţi şi văi rodnice, copaci înalţi
şi covoare de iarbă, clarul de lună, liniştea pustiei, trilul păsărelelor cântătoare
care toate mărturisesc şi proclamă faptul că Dumnezeu a făcut pământul pentru
desfătarea noastră.
Dacă un tânăr ar iubi o fată, i-ar oferi o casă frumoasă înconjurată
de o grădină spendidă şi i-ar spune: “Am pregătit aceasta pentru tine”, fata
n-ar avea nici o îndoială că băiatul o iubeşte. Întocmai aşa s-a întâmplat între
Dumnezeu şi noi. El a făcut să crească hrană pentru noi, iar sub pământ se află
minerale şi petrol pentru unelte şi combustibil. Dumnezeu le-a prevăzut pentru
nevoile noastre. E sigur că El există.
Priviţi albinele, care organizează o cetate cu 10.000 de
celule pline de miere pentru larve, cu miere şi un loc pentru regina-mamă. Când
albinele observă că vremea începe să se încălzească şi s-ar putea ca ceara să
se topească şi astfel s-ar pierde mierea, ele organizează roiul în echipe, pun
santinele la intrări, lipesc picioarele jos şi apoi cu aripile fluturânde întocmesc
un sistem de ventilaţie spre a răci mierea — ceva asemănător cu un ventilator
electric. Albinele culeg mierea de pe o suprafaţă de circa 50 km2. Se pune întrebarea,
cum poate mintea micuţă a unei albine să realizeze astfel de minuni, dacă în
spatele ei nu se află o minte superioară — mintea lui Dumnezeu?
Un grup de savanţi din Chicago au făcut o experienţă. O
molie feminină aparţinând unei specii rare a fost plasată într-o cameră. La o
distanţă de patru mile s-a dat drumul unei molii de parte bărbătească, din
acelaşi soi. În ciuda fumului din oraş, în ciuda distanţei şi în ciuda faptului
că femela se afla într-o cameră închisă, în câteva ore masculul a fost găsit
bătând din aripile sale la fereastra odăii în care se afla prizoniera femelă.
Explicaţi un astfel de lucru fără ipoteza unei fiinţe inteligente — Dumnezeu
— care a creat aceste lucruri.
Peştii îşi depun icrele în fiordurile Norvegiei şi din aceste
icre iese o nouă generaţie de peşti, care se îndreaptă prin ocean spre Marea
Caraibelor. Când la rândul lor, le vine timpul de a depune icre, ei se întorc
exact în aceleaşi fiorduri, pe care le-au părăsit mai înainte. Un om trebuie să
înveţe douăzeci de ani pentru a deveni căpitan de vapor şi să călătorească pe
Oceanul Atlantic. Cine a învăţat pe aceşti peşti să călătorească?
Când ne aflam în închisoare, rândunelele îşi făceau cuiburile
în celulele noastre şi în fiecare toamnă ele părăseau ţara noastră. Rândunelele
reveneau din ţări îndepărtate, de pildă din Mozambic, în închisorile noastre
din România, exact în celula cu numărul 12, din care plecaseră, cu o jumătate
de an înainte.
Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu sunt descoperite într-un
milion de feluri pentru cei care au ochii deschişi.
Există Dumnezeu? Întrebarea aceasta nici n-ar mai trebui
pusă.
În orice redare exactă a formei subiect - predicat,
predicatul este conţinut în subiect. Dumnezeu este Fiinţa ideală, însumarea
tuturor calităţilor celor mai înalte, cum ar fi dragostea, bunătatea,
neprihănirea, omnipotenţa şi aşa mai departe. Din moment ce El posedă toate
perfecţiunile (ceea ce este şi firesc, altfel El n-ar mai fi Dumnezeu), trebuie
să aibă şi existenţă. Un Dumnezeu inexistent n-ar avea totalitatea virtuţilor.
A întreba: “Există Dumnezeu?” este similar cu a întreba: “Există Existentul?”
Dumnezeu este. Trăiesc cu această convingere şi sper să mor
cu această afirmaţie. Folosesc expresia că Dumnezeu este, numai fiindcă am de-a
face cu atei. Altfel este lipsită de sens, o tautologie ca “Toţi celibatarii sunt
masculi”. Când ai spus “celibatar” ai spus în acelaşi timp “mascul”. Şi când ai
rostit “Dumnezeu”, existenţa Lui este implicită.
Rugăciunea există, pur şi simplu. Cum a ajuns omenirea la ea?
Unde a luat naştere acest fenomen? Nicăieri. Din totdeauna oamenii au filozofat
despre Dumnezeu şi mereu au căutat legătura cu El. Atât filozofia cât şi
religia practică au fost câteodată primitive, câteodată groaznic de false, dar
ele au existat.
Un trib indian din America de Nord se ruga astfel:
“O, mama noastră, pământule, o, tatăl nostru, cerule,
Suntem copiii voştri.
Cu spatele plecat noi vă oferim
Sacrificiile pe care le cereţi.
Ţeseţi-ne un veşmânt din lumina strălucitoare a soarelui
Urzeala să-i fie aurora albă,
Iar bătătura, seara purpurie.
Ploaia murmurândă să-i fie franjurile,
Iar curcubeul, tivul.
Vrem să mergem acolo unde cântă păsărelele.
Vrem să ne plimbăm prin iarba verde,
O, mama noastră, pământule, o, tatăl nostru, cerule.”
Sfântul Augustin descrie experienţele sale în rugăciune, de
când era copil:
“Eram trimis la şcoală pentru a învăţa cum să citesc şi să
scriu lucruri despre a căror utilitate nu aveam nici o idee. În acelaşi timp,
ori de câte ori eram încet la învăţătură, primeam bătaie. Doamne, Dumnezeul
meu, ce mizerie am îndurat acolo şi cât de decepţionat am fost!
Cu toate acestea am venit în contact, Doamne, cu oameni care
se rugau Ţie. De la ei am învăţat — în timp ce ne formam, pe cât puteam, o
impresie despre Tine — că Tu eşti Cineva mare şi puternic, capabil să ne auzi
şi să ne vii în ajutor, chiar fără a Te descoperi simţurilor noastre. Şi este
adevărat că, de mic copil, am început să mă rog Ţie, adăpostul şi ajutorul meu,
şi, invocându-Te, pierdeam orice control asupra limbii mele şi, deşi eram o
fiinţă micuţă, Te rugam fierbinte să nu mai fiu bătut la şcoală.”
Soldaţii sovietici, educaţi în şcoli ateiste, se rugau pe
front. Neştiind ceva mai bun, mulţi dintre ei se rugau aşa: “Dumnezeule şi
duhul mamei mele, ajută-mă!” Membrii vechi ai partidului comunist, care
căzuseră victime ale epurărilor din vremea lui Stalin, împărţeau celulele cu
noi şi ne povesteau că-n clipe grele, ei se rugau. Rugăciunea lor era departe
de cele de o înaltă spiritualitate, ca aceea a Sfintei Gertruda: “Isuse, eu sunt
Tu; Tu eşti eu. Eu nu sunt Tu; Tu nu eşti eu. Noi amândoi suntem împreună o
fiinţă cu totul nouă”.
Dar oamenii se roagă. Am cunoscut un lector ateu care se ruga
lui Dumnezeu pentru reuşita discursurilor lui anti-religioase, care
constituiau mijlocul lui de a-şi câştiga existenţa.
Conştient sau inconştient, oamenii caută părtăşia cu Dumnezeul
Care există, Care este, Care poate fi întâlnit. Dacă persistă, Îl vor întâlni.