Umpleţi vidul! > Perspectiva greşită a Bibliei Moscovei


PERSPECTIVA GREŞITĂ A BIBLIEI MOSCOVEI

Anumiţi oameni s-au adunat la Moscova şi au scris o carte despre cele mai mari probleme ale vieţii, probleme asupra cărora au cugetat cele mai înţelepte minţi de când a început gândirea: existenţa sau in­existenţa lui Dumnezeu, sensul vieţii, nădejdile şi necazurile ei, rolul religiei şi aşa mai departe.

Cine sunt aceşti oameni? Este cu mult mai impor­tant să-i cunoaştem pe ei decât conţinutul cărţii lor.

A cunoaşte pe profesor are cu mult mai multă valoare decât a cunoaşte învăţătura sa. Cunoştinţa începe întotdeauna cu întrebarea: “Ce sunt eu?”. Dacă nu cunosc răspunsul la această întrebare, cum pot şti dacă ceea ce gândeşte acest “eu” merită să fie împărtăşit şi altora? Dacă acest “eu” nu este mare, tot ceea ce el dă va fi de mică valoare.

Autorii Bibliei Moscovei spun că ei n-au fost creaţi de nici un Dumnezeu. Nu a fost nici un plan în procesele întâmplătoare ale materiei care i-a pro­dus. Poate oare vârtejul atomilor şi protonilor, cât şi adunarea lor accidentală să producă un creier care va distila purul adevăr?

Eu am fost un copil sărac. Mi-ar fi plăcut să învăţ muzica, dar părinţii mei nu-şi puteau permite lucrul acesta. Astfel, eu am scris note muzicale la întâmplare pe o bucată de hârtie liniată. Dar aceste note n-au produs niciodată vreo melodie.

În jocul de ruletă există două posibilităţi să iasă un număr roşu sau negru. Probabilitatea ca un număr să revină în aceeaşi culoare de patruzeci de ori la rând este, poate, unu la o sută de milioane. Şi aceasta când sunt numai două posibilităţi!

Câte şanse au fost ca să se producă un computer atât de perfect cum este mintea omenească, printr-o unire accidentală de electroni şi protoni? Eu, autorul acestei cărţi, vorbesc câteva limbi şi cunosc cam un milion de cuvinte, dacă număr toate formele de con­jugare ale verbelor şi de declinare ale substantivelor. Ca orice om cult, posed milioane de părticele de cu­noştinţe de matematică, geografie, fizică, artă, etc., putându-le folosi după voia mea. Totuşi, în orice moment dat, mintea mea poate extrage întocmai cuvântul potrivit, cu intonaţia corectă, însoţită de atitudinea cea mai adecvată care să exprime ideea cerută de prilejul respectiv. Probabiliatea ca acest singur fenomen — ce să mai spunem de organizarea întregului univers — să fie rezultatul unei uniri întâmplătoare de particule elementare care provin din nimic, este o imposibilitate din punct de vedere matematic.

Dacă număr trei generaţii într-un secol şi încep să calculez câţi strămoşi am — doi părinţi, patru bunici, opt străbunici şi aşa mai departe — repede voi atinge cifre de zeci de milioane de oameni de la care am moştenit un inventar genetic. Eu sunt pro­dusul selecţionat al unei lupte pentru viaţă în care au fost implicaţi miliarde de strămoşi. Ce ştiu eu despre ei? Nimic. Ce ştiu despre moştenirea pe care am primit-o de la ei? Ei au format limba în care gândesc, ei au creat instituţiile în care am fost educat. Eu nu-i cunosc. Nu-mi cunosc propria-mi copilărie, care este perioada cea mai hotărâtoare în modelarea unui viitor învăţător de ateism sau de religie.

Trăiesc într-o lume nespus de mică; pământul nostru este o părticică de praf în univers. Consi­derăm o realizare demnă de notat faptul că am ajuns într-un satelit minuscul al acestui grăunte de pulbere. Pe micul nostru pământ, biosfera este un lucru mic; tot astfel şi omenirea care locuieşte în această bios­feră. Cât despre mine, eu sunt un individ dintre cei mai neînsemnaţi printre miliarde de alţi indivizi.

Numai unul din 10.000 de oameni vor fi auzit vreodată titlurile celor mai renumite cărţi care au fost scrise. Nici măcar unul dintr-un milion nu le va fi citit. Câţi ştiu despre existenţa unui episcop dintre cei mai respectaţi sau despre un membru al Acade­miei Sovietice, unul din autorii Manualului ateului?

Odată am avut un lapsus. Nu mi-am putut aminti cine a scris “Crimă şi Pedeapsă”. Abia al douăze­cilea om pe care l-am întrebat mi-a putut spune că este Dostoievski.

Suntem infinit de mici şi ştim tot atât de mult des­pre ceea ce ar trebui numit mai degrabă plurivers decât univers, cât ştie o furnică despre marxism după ce s-a plimbat pe o carte a lui Marx.

Mă bucur de ciripitul păsărelelor, fără să ştiu care din ele va fi răpită de un vultur chiar în acea zi. Aud cum bate vântul printre ramuri, însă nu ştiu care copac este ros de un vierme. Suntem lacomi de renume, putere, bani, plăceri, cunoştinţă. Cei care au avut aceeaşi aviditate câteva decade înaintea noastră sunt acum lut. Pământul de sub talpa pi­cioarelor noastre a fost odată, poate, faţa frumoasă a unei fete.

Buharin a fost unul dintre teoreticienii cei mai mari ai ateismului comunist. În cartea sa, “Materialismul Dialectic”, el a început să laude această filozofie, pentru că, spunea el, ea dă posibi­litatea de a prevedea viitorul. Singurul lucru pe care bietul om nu l-a putut prevedea a fost că înşişi tova­răşii săi îl vor tortura şi omorî.

Este o cutezanţă să scrii o carte, să devii un în­văţător al omenirii. Poate cineva să ştie ce bucurii şi ce tragedii vor experimenta viitorii cititori şi dacă această carte va fi de folos în clipele de mare încer­care?

Cunoaşte omul măcar una din bilioanele de celule care constituiesc creierul său? O mică tulburare în aceste celule poate determina pe cineva să scrie lu­cruri nebuneşti. Acest lucru s-a întâmplat cu genii. Ţi se poate întâmpla şi ţie. Tu recunoşti nebunii în scrierile altora. Nu s-ar putea să fie nebunie şi în scrierile tale? Tu nu ştii nimic despre trupul tău. Ce ştii despre adâncimile psihologiei tale? Eu sunt zilnic o surpriză pentru mine însumi.

Trăim vieţi tainice într-o lume de mistere, despre care cunoaştem numai câteva frânturi. Suntem deţi­nuţi în temniţa simţurilor noastre.

Dacă ar exista pe pământ fiinţe care să poată emite raze dincolo de spectrul viziunii noastre, dacă ele ar putea comunica între ele pe o lungime de undă care să depăşească pe acelea pe care le auzim sau le percepem, ele ar putea să ne observe şi noi n-am şti niciodată nimic despre existenţa lor, tot astfel după cum am trăit timp de milenii fără să ştim despre in­fluenţa viruşilor şi a microbilor asupra vieţilor noastre. Ce am zice dacă îngerii ar exista cu adevărat şi noi nu-i putem zări?

Ateii afirmă că nu există Dumnezeu. Cum pot fi ei siguri de acest lucru?

Cartea de faţă a fost concepută în închisoare. Paznicii cercetau cu regularitate celulele noastre în căutarea de obiecte interzise ca piese de şah, cuţite, ace, cărţi, hârtie. Nu le găseau. Noi aşteptam până ce ei plecau. Apoi scoteam aceste obiecte din ascunzătorile lor. Scotoceşti o celulă pentru un obiect şi nu-l găseşti. Dar este drept să susţii că acel obiect nu se află acolo? Cine a cercetat universul infinit ca să se asigure că nu există Dumnezeu?

Prin urmare, poţi tu, autorule ateu, să fii sigur de lucrurile pe care le afirmi?

Până mai deunăzi, se considera ca o certitudine că elementele simple sunt neschimbătoare. Aceasta era o afirmaţie bazată pe mii de ani de experienţe, dar totuşi era falsă. Oameni cu o vastă inteligenţă şi cultură erau siguri că atomul este indivizibil şi că omul nu va putea să zboare în lună. Aceşti oameni, care aveau de partea lor experienţa covârştoare a omenirii, greşeau totuşi. Câte şanse ai tu, prietene ateist, ca să ai dreptate?

Învăţătorul creştin Tertullian a fost batjocorit pentru cuvintele: “Credo quia impossibile” (Cred fiindcă este imposibil). Şi acum, ştiinţa realizează tocmai ce apărea raţiunii drept absurd şi imposibil.

Noi suntem mici şi neînsemnaţi. Noi nu ştim. “Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască”, spune Biblia (1 Corinteni 8:2).



Persoane interesate