PERSPECTIVA GREŞITĂ A BIBLIEI MOSCOVEI
Anumiţi oameni s-au adunat la Moscova şi au scris o carte
despre cele mai mari probleme ale vieţii, probleme asupra cărora au cugetat
cele mai înţelepte minţi de când a început gândirea: existenţa sau inexistenţa
lui Dumnezeu, sensul vieţii, nădejdile şi necazurile ei, rolul religiei şi aşa
mai departe.
Cine sunt aceşti oameni? Este cu mult mai important să-i
cunoaştem pe ei decât conţinutul cărţii lor.
A cunoaşte pe profesor are cu mult mai multă valoare decât a
cunoaşte învăţătura sa. Cunoştinţa începe întotdeauna cu întrebarea: “Ce sunt
eu?”. Dacă nu cunosc răspunsul la această întrebare, cum pot şti dacă ceea ce gândeşte
acest “eu” merită să fie împărtăşit şi altora? Dacă acest “eu” nu este mare,
tot ceea ce el dă va fi de mică valoare.
Autorii Bibliei Moscovei spun că ei n-au fost creaţi de nici
un Dumnezeu. Nu a fost nici un plan în procesele întâmplătoare ale materiei
care i-a produs. Poate oare vârtejul atomilor şi protonilor, cât şi adunarea
lor accidentală să producă un creier care va distila purul adevăr?
Eu am fost un copil sărac. Mi-ar fi plăcut să învăţ muzica,
dar părinţii mei nu-şi puteau permite lucrul acesta. Astfel, eu am scris note
muzicale la întâmplare pe o bucată de hârtie liniată. Dar aceste note n-au
produs niciodată vreo melodie.
În jocul de ruletă există două posibilităţi să iasă un număr
roşu sau negru. Probabilitatea ca un număr să revină în aceeaşi culoare de
patruzeci de ori la rând este, poate, unu la o sută de milioane. Şi aceasta când
sunt numai două posibilităţi!
Câte şanse au fost ca să se producă un computer atât de
perfect cum este mintea omenească, printr-o unire accidentală de electroni şi
protoni? Eu, autorul acestei cărţi, vorbesc câteva limbi şi cunosc cam un
milion de cuvinte, dacă număr toate formele de conjugare ale verbelor şi de
declinare ale substantivelor. Ca orice om cult, posed milioane de părticele de
cunoştinţe de matematică, geografie, fizică, artă, etc., putându-le folosi după
voia mea. Totuşi, în orice moment dat, mintea mea poate extrage întocmai cuvântul
potrivit, cu intonaţia corectă, însoţită de atitudinea cea mai adecvată care să
exprime ideea cerută de prilejul respectiv. Probabiliatea ca acest singur
fenomen — ce să mai spunem de organizarea întregului univers — să fie
rezultatul unei uniri întâmplătoare de particule elementare care provin din
nimic, este o imposibilitate din punct de vedere matematic.
Dacă număr trei generaţii într-un secol şi încep să calculez
câţi strămoşi am — doi părinţi, patru bunici, opt străbunici şi aşa mai departe
— repede voi atinge cifre de zeci de milioane de oameni de la care am moştenit
un inventar genetic. Eu sunt produsul selecţionat al unei lupte pentru viaţă în
care au fost implicaţi miliarde de strămoşi. Ce ştiu eu despre ei? Nimic. Ce
ştiu despre moştenirea pe care am primit-o de la ei? Ei au format limba în care
gândesc, ei au creat instituţiile în care am fost educat. Eu nu-i cunosc. Nu-mi
cunosc propria-mi copilărie, care este perioada cea mai hotărâtoare în
modelarea unui viitor învăţător de ateism sau de religie.
Trăiesc într-o lume nespus de mică; pământul nostru este o
părticică de praf în univers. Considerăm o realizare demnă de notat faptul că
am ajuns într-un satelit minuscul al acestui grăunte de pulbere. Pe micul
nostru pământ, biosfera este un lucru mic; tot astfel şi omenirea care
locuieşte în această biosferă. Cât despre mine, eu sunt un individ dintre cei
mai neînsemnaţi printre miliarde de alţi indivizi.
Numai unul din 10.000 de oameni vor fi auzit vreodată
titlurile celor mai renumite cărţi care au fost scrise. Nici măcar unul
dintr-un milion nu le va fi citit. Câţi ştiu despre existenţa unui episcop
dintre cei mai respectaţi sau despre un membru al Academiei Sovietice, unul
din autorii Manualului ateului?
Odată am avut un lapsus. Nu mi-am putut aminti cine a scris “Crimă
şi Pedeapsă”. Abia al douăzecilea om pe care l-am întrebat mi-a putut spune că
este Dostoievski.
Suntem infinit de mici şi ştim tot atât de mult despre ceea
ce ar trebui numit mai degrabă plurivers decât univers, cât ştie o furnică
despre marxism după ce s-a plimbat pe o carte a lui Marx.
Mă bucur de ciripitul păsărelelor, fără să ştiu care din ele
va fi răpită de un vultur chiar în acea zi. Aud cum bate vântul printre ramuri,
însă nu ştiu care copac este ros de un vierme. Suntem lacomi de renume, putere,
bani, plăceri, cunoştinţă. Cei care au avut aceeaşi aviditate câteva decade înaintea
noastră sunt acum lut. Pământul de sub talpa picioarelor noastre a fost odată,
poate, faţa frumoasă a unei fete.
Buharin a fost unul dintre teoreticienii cei mai mari ai
ateismului comunist. În cartea sa, “Materialismul Dialectic”, el a început să
laude această filozofie, pentru că, spunea el, ea dă posibilitatea de a
prevedea viitorul. Singurul lucru pe care bietul om nu l-a putut prevedea a
fost că înşişi tovarăşii săi îl vor tortura şi omorî.
Este o cutezanţă să scrii o carte, să devii un învăţător al
omenirii. Poate cineva să ştie ce bucurii şi ce tragedii vor experimenta
viitorii cititori şi dacă această carte va fi de folos în clipele de mare încercare?
Cunoaşte omul măcar una din bilioanele de celule care
constituiesc creierul său? O mică tulburare în aceste celule poate determina pe
cineva să scrie lucruri nebuneşti. Acest lucru s-a întâmplat cu genii. Ţi se
poate întâmpla şi ţie. Tu recunoşti nebunii în scrierile altora. Nu s-ar putea
să fie nebunie şi în scrierile tale? Tu nu ştii nimic despre trupul tău. Ce
ştii despre adâncimile psihologiei tale? Eu sunt zilnic o surpriză pentru mine
însumi.
Trăim vieţi tainice într-o lume de mistere, despre care
cunoaştem numai câteva frânturi. Suntem deţinuţi în temniţa simţurilor
noastre.
Dacă ar exista pe pământ fiinţe care să poată emite raze
dincolo de spectrul viziunii noastre, dacă ele ar putea comunica între ele pe o
lungime de undă care să depăşească pe acelea pe care le auzim sau le percepem,
ele ar putea să ne observe şi noi n-am şti niciodată nimic despre existenţa
lor, tot astfel după cum am trăit timp de milenii fără să ştim despre influenţa
viruşilor şi a microbilor asupra vieţilor noastre. Ce am zice dacă îngerii ar
exista cu adevărat şi noi nu-i putem zări?
Ateii afirmă că nu există Dumnezeu. Cum pot fi ei siguri de
acest lucru?
Cartea de faţă a fost concepută în închisoare. Paznicii
cercetau cu regularitate celulele noastre în căutarea de obiecte interzise ca
piese de şah, cuţite, ace, cărţi, hârtie. Nu le găseau. Noi aşteptam până ce ei
plecau. Apoi scoteam aceste obiecte din ascunzătorile lor. Scotoceşti o celulă
pentru un obiect şi nu-l găseşti. Dar este drept să susţii că acel obiect nu se
află acolo? Cine a cercetat universul infinit ca să se asigure că nu există
Dumnezeu?
Prin urmare, poţi tu, autorule ateu, să fii sigur de lucrurile
pe care le afirmi?
Până mai deunăzi, se considera ca o certitudine că elementele
simple sunt neschimbătoare. Aceasta era o afirmaţie bazată pe mii de ani de
experienţe, dar totuşi era falsă. Oameni cu o vastă inteligenţă şi cultură erau
siguri că atomul este indivizibil şi că omul nu va putea să zboare în lună.
Aceşti oameni, care aveau de partea lor experienţa covârştoare a omenirii,
greşeau totuşi. Câte şanse ai tu, prietene ateist, ca să ai dreptate?
Învăţătorul creştin Tertullian a fost batjocorit pentru
cuvintele: “Credo quia impossibile” (Cred fiindcă este imposibil). Şi acum,
ştiinţa realizează tocmai ce apărea raţiunii drept absurd şi imposibil.
Noi suntem mici şi neînsemnaţi. Noi nu ştim. “Dacă crede
cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască”, spune Biblia
(1 Corinteni 8:2).