CINE SUNT ADVERSARII NOŞTRI?
Dacă un om îmbrăcat în haine civile îmi cere să mă identific,
prima mea reacţie este să-l întreb cine este el. El trebuie să-mi dovedească
dacă este de la poliţie. În caz contrar, el nu are nici un drept să mă chestioneze.
Dacă aş confrunta realitatea de neînţeles a universului şi
aş întreba sfinxul: “Cine eşti? Există o Dumnezeire în tine? Ai fost creat de
un artist sau ai existat din veşnicie?” S-ar putea să primesc răspunsul: “Omuleţule,
spune-mi mai întâi cine eşti tu? Ai tu aşa o valoare încât trebuie să ţi se
dezvăluie tainele supreme? Şi dacă ar trebui să ţi le împărtăşesc, ai avea tu
oare capacitatea să le înţelegi şi să accepţi adevărul în toată puritatea lui,
chiar atunci când ar fi împotriva propriilor tale interese şi a tot ce ai
crezut şi ai îndrăgit până acum?”
Autorii “Manualului ateului” tăgăduiesc existenţa lui
Dumnezeu. Dar oare ei înşişi există? Cine sunt ei? Pot să-şi dovedească propria
lor existenţă?
Pentru ca un autor ateist să pună întrebări îndrăzneţe, el
trebuie să admită existenţa galaxiilor şi a pulberii astrale, cu miliarde de
ani înainte de naşterea lui. Trebuia să existe stelele şi mecanica cerească şi
un soare care să regleze mişcarea pământului, fără de care viaţa n-ar fi fost
posibilă. Ateul poate ridica întrebări cutezătoare, tocmai din cauză că există
apă, ierburi, animale şi microorganisme, precum şi realităţi ca electricitate
şi căldură, pâine dospită şi vin fermentat, raze cosmice şi ploaie care cade pe
pământ cât şi realitatea copleşitoare a personalităţii umane. Fireşte că a
existat o linie întreagă de strămoşi şi lapte în sânul mamei sale şi dragoste în
inima ei.
Chiar admiţând presupunerile ateului, că o realitate de
nepătruns a produs atât un lector ateist cât şi un sfânt creştin, prin
interacţiunea timpului şi a întâmplării, de-a lungul unei perioade de miliarde
de ani, care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Se pune întrebarea de ce?
Cine sunt ei? De ce există? Există ei in realitate?
Ştii despre aceasta tot atât de mult cât ştii de ce pământul,
împreună cu întregul sistem solar, aleargă neîntrerupt către o anumită
constelaţie, ca şi cum ar avea aranjată o întâlnire. Ei sunt atraşi. Dar ce
este atracţie universală? Atracţie este un cuvânt care se foloseşte uneori când
este vorba de dragoste. Cine iubeşte? Cine este cel iubit?
Ateii vorbesc, şi tot aşa fac şi predicatorii. Ce ar fi dacă
am lăsa deoparte glasurile lor neclare, ca să ascultăm, în schimb, glasul
frunzelor, pâraielor, vânturilor, vijeliilor, păsărelelor şi al copilaşilor?
Aceste glasuri ar putea fi mai instructive decât multe din cuvintele noastre.
Cei ce trăiesc în armonie cu natura cred. Ateismul a început
ca un fenomen urban în minţile sucite ale celor ce au fost nevoiţi să trăiască
între zidurile sociale şi cele ale marilor construcţii.
Şi ce aţi zice dacă am asculta marile tăceri? De unde vine
frumuseţea fulgilor de zăpadă, a florilor, a ferigilor, a lichenilor, fiecare
din ele o piesă deosebită de broderie fină? De unde provine minunata orânduire
a particulelor elementare din atom?
Cum se explică faptul că electronul se întoarce în orbita lui
de sute de milioane de ori în fiecare a suta-mie parte dintr-o secundă, pentru
ca ceea ce este în mişcare continuă să ne poată oferi obiecte solide de mânuit?
Aţi auzit vreodată despre o maşină cu optzeci trilioane de
celule electrice? Una din părţile ei, care cântăreşte numai circa 1,5 kg, este
un mecanism constând din zece miliarde celule care generează, primeşte, înregistrează
şi transmite energie. Această maşină minunată este trupul tău. Cât de recunoscător
ai fi dacă cineva ţi-ar oferi un automobil! Dar ţi s-a dat o maşină mult mai
preţioasă. Cine ţi-a dăruit-o?
Cum se face că transformările chimice din neuronii
creierului devin o schimbare a sentimentelor, o altă gândire? Cum se face că un
om care exhală o otravă, bioxidul de carbon, o transformă într-un cuvânt de
dragoste care poartă mesajul vieţii veşnice?
Cum se explică faptul că atunci când doreşti să faci un lucru
rău, se întâmplă ca şi cum o mână nevăzută te reţine? A cui este mâna aceasta?
Chiar dacă vocea conştiinţei nu este destul de puternică pentru a te determina
să abandonezi o intenţie rea, vei auzi mai târziu vocea aceasta sub formă de regret
sau remuşcare.
Cine eşti tu ca să cercetezi identitatea realităţii? Ce s-ar
întâmplă dacă această realitate ţi-ar răspunde: “Întrucât în aroganţa ta te
erijezi într-o autoritate, te rog, mai întâi, să indici: cine eşti tu? Ai
putea tu să răspunzi la miile de întrebări pe care ţi le pune acea realitate?”
Dezvoltarea ştiinţei n-a mărit cunoştinţa faptelor în măsura în care a sporit
numărul de întrebări la care trebuie să găsim răspunsuri.
Tu întrebi realitatea în privinţa ultimelor ei taine, despre
sensul ei, despre planurile ei, despre existenţa unui Creator. Cui ar trebui să
răspundă realitatea şi în ce limbă? Triburile primitive la care au mers primii
misionari nu aveau cuvinte pentru astfel de noţiuni ca “dragoste”, “credinţă”, “iertare”,
“duh”, “sfânt”, “tren”. Misionarii erau împiedicaţi în capacitatea lor de a
comunica vestea cea bună sau de a le împărtăşi realităţile propriei lor ţări.
Ai tu oare un limbaj comun cu cea mai înaltă realitate?
Tu consideri că ateismul este adevărul. Dar înainte de a
aplica noţiunea de “adevăr” ateismului, trebuie să defineşti ce înţelegi prin “adevăr”.
Pilat a întrebat: “Ce este adevărul?”. Cine nu cunoaşte
răspunsul la această întrebare, nu are nici o bază să afirme ce este adevărat.
Scepticii au spus că “adevărul este o suspiciune care a durat”
sau “o halucinaţie acceptată de o majoritate”. Dar ceea ce ei persiflează ca
halucinaţie ar putea fi o eroare îndreptată în direcţia justă. Alchimia şi
astrologia au fost tocmai astfel de erori rodnice, precursoarele chimiei şi
astronomiei.
Care este definiţia dată de tine adevărului?
Un marxist ar putea pretinde că adevărul este condiţionat de
apartenenţa la o clasă socială. Condiţiile economice în care trăieşte un om
determină convingerile lui.
Într-o scrisoare adresată lui Cluss, cu data de 7 decembrie
1852, Marx descrie starea sa economică. El relatează că se simte ca un deţinut,
deoarece nu are pantaloni şi nici pantofi şi că familia lui riscă să ajungă într-o
sărăcie lucie. Suntem înclinaţi să ne fie milă de el. Dar în acest caz înseamnă
că marxismul este mentalitatea oamenilor fără pantaloni şi fără pantofi. În
prezent, în Occident, toţi proletarii posedă mai mult decât o pereche de
pantaloni şi pantofi. Astfel că marxismul nu ni se potriveşte. Ne trebuie un
adevăr al nostru propriu.
Marxismul se proclamă el însuşi ca adevăr şi nu are nici o
definiţie valabilă a cuvântului.
Este interesant că marxismul, presupusa doctrină a
proletariatului, exclude gânditorii proletari de la adevăr. Marx scrie într-o
scrisoare către Sorge, datată 19 octombrie 1877: “Muncitorii înşişi când...
părăsesc munca de jos şi devin scriitori profesionişti, dau întotdeauna naştere
la acţiuni “teoretice” păgubitoare şi sunt oricând gata să se asocieze cu cei
ce produc neorânduieli...” Nici mişcările studenţilor radicali nu pot avea
adevărul. Marx scrie despre “nonsensul stupid pe care-l comit studenţii ruşi şi
care este fără valoare”. Se pare că pentru marxişti există numai o definiţie valabilă
a adevărului: “Adevăr este ceea ce gândeşti când nu ai pantaloni şi nici
pantofi”. Din motive misterioase, pantalonii par a constitui o piedică
groaznică în posedarea adevărului. Dar să lăsăm toate acestea.
Vom oferi oponenţilor noştri o definiţie curentă: “Adevărul
este conformitatea obiectului gândirii noastre (realitatea) cu mentalitatea
noastră proprie.”
Să presupunem că un creştin a devenit ateu. În cazul acesta
el ar trebui să recunoască că felul lui de gândire anterior era greşit. Cu
mintea lui deschisă la eroare, el ar îmbrăţişa ideologia voastră. Cum ar putea
şti el cu siguranţă că nu a căzut într-o altă credinţă falsă? El crede că acum
gândurile lui corespund realităţii. Dar tot aşa credea şi când era încă
religios. Nu este clar că trebuie să existe o lumină dincolo de realitate şi
pseudo-realitate, dincolo de ceea ce noi numim adevăr şi minciună, o lumină
care să ne arate cu autoritate ce este adevărul? Până şi convingerile ateiste
pot exista în mod consecvent (cât de rară este consecvenţa în gândirea
omenească), numai recunoscând această Lumină supremă pe care noi o adorăm în
religie.
Oare ar trebui ca Cel Prea înalt să-ţi vorbească în limbajul raţiunii?
Dar cât poate să înţeleagă raţiunea? Raţiunea a justificat sclavia, monarhia
absolută, superstiţia. Ea ne-a făcut să aclamăm dictaturile şi să admitem ca
necesare războaiele mondiale care erau măceluri în masă a unor fiinţe
nevinovate. Mefistofel zice: “El o numeşte raţiune şi o foloseşte numai pentru
a deveni mai animalic decât orice animal”.
Acum două veacuri, Goethe a sugerat ideea că “planeta noastră
este azilul de alienaţi al universului”. Posedăm raţiunea unei rase cu scânteieri
de geniu şi adevăr, dar care arată în mod clar că a înnebunit. Chiar şi pentru
cei mai înţelepţi dintre noi, raţiunea este doar o armonie între impulsuri iraţionale.
Pentru a produce rezultate juste, raţiunea ar trebui să fie neîntinată
de sentimente inferioare.
Oare aşa stau lucrurile cu oponenţii mei?
Oare frica nu joacă nici un rol în felul lor de gândire? În
ţările necomuniste, ateii devin adeseori religioşi. Acum, să presupunem că un
membru al Academiei de Ştiinţe din Moscova, după ce a cercetat toate dovezile
pro şi contra creştinismului, a ajuns la concluzia că creştinismul este
adevărata credinţă — aşa cum a făcut Svetlana Stalina, Pasternak, Siniavski,
Soljeniţin; convingerile cuiva se pot schimba în orice direcţie — care ar fi
rezultatul? Imediat şi-ar pierde calitatea de membru al Academiei, catedra de
profesor, posibilitatea de a-şi publica vreo carte. El ar pierde de asemenea
nivelul ridicat de trai. Generalul Grigorenko, membru al Academiei din Moscova,
a exprimat despre unele probleme politice şi militare opinii diferite de cele
ale guvernului sovietic. Pentru această “abatere”, el a fost internat într-un
spital de nebuni. Oare voi, adversarii mei, nu vă temeţi de loc? Fără o
libertate completă de cercetare şi exprimare a convingerilor, indiferent dacă
vederile voastre se dovedesc adevărate sau false, raţiunea nu poate da
rezultate juste. Raţiunea voastră este deviată de un sentiment — frica.
Nu vă reproşez aceasta în mod special. Raţiunea fiecăruia din
noi este influenţată de diferite sentimente. Pentru unii s-ar putea să fie
dorinţa de renume sau câştig. Astfel de simţăminte trebuie învinse, însă nici
raţiunea pură nu poate da rezultate juste.
De ce să cauţi rezultate juste, dacă nu eşti însufleţit de o
pasiune, de dragostea de adevăr? Astfel, o pasiune, un sentiment puternic,
poate să devină o forţă motrice pentru a raţiona just, pe când alta reprezintă
o predică.
Cum ştim că silogismele produc o gândire justă? Pur şi
simplu, o simţim. Simţim aceasta nu numai în lucruri mici, ci şi în cele mari.
Einstein a declarat despre faimoasa lui teorie, încă înainte de a fi fost
supusă experienţei de laborator, că a simţit-o a fi adevărată. Ce este acest
simţământ? El nu aparţine raţiunii. Nici intuiţia nu aparţine raţiunii. Dar ele
satisfac un Einstein.
Dovezile nu sunt totdeauna exterioare. Există şi dovezi
interioare care uneori contrazic simţurile noastre. Această convingere
lăuntrică, credinţa, este ea însăşi una din marile realităţi ale universului.
Ea trebuie respectată şi explicată ca orice alt fapt în natură.
Felul de a raţiona al lui Einstein se baza pe presupuneri în
afara raţiunii.
Ateismul se bazează, şi el pe o credinţă. El are de asemenea
presupunerile lui şi se întemeiază pe simţământul că merită să-ţi petreci viaţa
tăgăduind ceea ce nu există. Nietzsche, marele prooroc al lui Anticrist, a avut
sinceritatea să recunoască acest fapt. El a scris: “Chiar şi noi, devotaţii ştiinţei
de azi, noi cei fără de Dumnezeu şi anti-metafizicieni, încă mai aprindem focul
nostru, tot de la o flacără, pe care a aprins-o o credinţă veche de mii de ani:
acea credinţă creştină care a fost şi credinţa lui Platon, că Dumnezeu este
Adevărul, că Adevărul este divin.” Nietzsche regreta acest lucru, dar el se
considera “încă evlavios”.
Dacă sentimentele joacă un rol atât de mare în convingerile
credincioşilor cât şi ale necredincioşilor, de ce ţi-ar vorbi Cel Prea înalt
ţie, raţiune îngâmfată, şi nu acestor sentimente?
În cartea sa, “Caiete filozofice”, Lenin spune că materia are
capacitatea de a se reflecta pe sine însăşi. Ea se reflectă în gândire. În a
cui gândire? În gândirea unei persoane. Aşa dar, ceea ce gândim este o reflectare
a realităţii şi dacă toate gândurile noastre sunt atât de personale, adevărul
pe care aceste gânduri le reflectă trebuie să fie o Persoană pe care noi o înţelegem
fie în mod clar, fie în mod confuz, fie într-un fel denaturat sau chiar fără a
şti pe cine am înţeles în realitate. Isus a afirmat că Adevărul este o Persoană,
El Însuşi. Încearcă numai să exprimi aceasta printr-un silogism. Vei ajunge la
concluzia că afirmaţia făcută de Isus trebuie să fie un adevăr, un adevăr
tainic.
Dacă nu ai sentimentul misterului, nu poţi ajunge la adevăr.
De ce crezi ce-ţi spune mintea? Ştii că nu te poţi baza pe
ea. Abia te-ai sculat după ore de somn, în decursul cărora aceeaşi minte te-a înşelat
cu o lume iluzorie. Ea te minte în fiecare noapte. Te minte în visele din
timpul zilei ca şi în imaginaţiile tale. Este rezonabil să te bizui orbeşte pe
mintea ta?
Milioane de oameni, luându-se după mintea lor, au aplaudat pe
un Hitler şi un Stalin ca pe nişte genii mari. Mai târziu, aceleaşi minţi i-au
considerat ca ucigaşi în masă. Ai descoperit, adeseori, că mintea ta s-a înşelat.
Ea este o prostiuată care-ţi spune mai degrabă ceea ce ai vrea să auzi. Ea
spune ateului ca nu există Dumnezeu; ea spune celui religios că poate să stea
liniştit la adăpostul religiei; ea spune membrului oricărui partid politic că
programul a-cestui partid este cel mai bun.
Cu toţii am făcut greşeli mari. Toată istoria omenirii este
un imens cimitir de idei pentru care oamenii erau gata să moară. Eşti sigur că,
într-o bună zi, ideile tale nu vor fi considerate tot atât de stupide ca şi
ideia că pământul era susţinut de Atlas? Bizuindu-se pe mintea lor, nouăzeci şi
nouă la sută din oameni, chiar şi în secolul nostru, cred în veracitatea
absolută a legii cauzalităţii (relaţia dintre cauză şi efect). Dar Heisenberg
are dreptate, împreună cu cei foarte puţini la număr care înţeleg afirmaţia
lui: “Rezolvarea fermă a paradoxurilor fizicei atomice poate fi realizată numai
renunţând la ideile vechi atât de îndrăgite. Cea mai importantă dintre acestea
este ideia că fenomenele naturale ascultă de legi precise — adică de
principiul cauză-şi-efect”!
Aţi vizitat vreodată un spital de nebuni? Unde se află
bariera dintre un astfel de spital şi viaţa de fiecare zi? Ea poate fi într-un
microb de sifilis care s-a incubat în creierul unui geniu sau într-o emoţie
insuportabilă care a făcut ca o minte sclipitoare să se dezintegreze. Ştiu oare
autorii “Manualului ateului” ce spirochet o fi început opera lui distrugătoare
în creierul lor? Hrusciov a descris regimul lui Stalin ca pe un iad în care până
şi conducătorii comunişti tremurau pentru viaţa lor. Probabil că şi autorii “Manualului
ateului” vor fi suferit şocuri groaznice. Pot ei fi siguri că sunt absolut
sănătoşi la minte? Şi care dintre noi este? Aparţinem unei rase de oameni,
care, în timp ce trăiesc pe un pământ bogat, nu găsesc altă soluţie la
problemele lor decât un masacru general la fiecare treizeci de ani. Trebuie să
admitem că ceva nu este în regulă cu minţile noastre. Oare ateii au dreptate când
se bizuie pe minţile lor? Care om n-ar putea fi socotit, cel puţin în parte, un
maniac, nevropat, vicios, obsedat, schizofrenic, megaloman, pervertit, un om
scrântit la minte? Unde este mintea perfectă, normală?
Cine eşti tu, minte? Arată-ţi identitatea! Care este
autoritatea ta supremă, pe care s-o poţi întreba despre realitate, cerându-i
să-ţi descopere tainele ei finale?
Pe suprafaţa oceanului realităţii apare o picătură minusculă
— fiinţa mea. Ea se ridică din mijlocul oceanului. Nu poate părăsi oceanul nici
măcar pentru o clipă. Fiinţa mea este o parte integrantă din acest ocean,
răvăşită de furtunile lui.
De îndată ce eul meu se erijează în rege şi vrea să judece
realitatea, în loc să se hrănească cu smerenie din ea, nu mai sunt o realitate
ci o irealitate, o iluzie.
Există numai o realitate — Dumnezeu. El a creat, însă în El Însuşi.
În El avem viaţa, fiinţa şi mişcarea. El cuprinde tot ceea ce crează. Întocmai
după cum bilioane de celule, fiecare având o organizare completă şi toate
funcţiunile de viaţă, îşi trag existenţa lor din trup, trăiesc prin el şi în
el, tot astfel noi toţi suntem o parte integrantă dintr-o realitate superioară.
Noi trăim în Dumnezeu. Când ne împotrivim Lui, existenţa noastră îşi pierde sensul.
Oamenii înţelepţi ştiu de glumă, chiar dacă ei înşişi sunt
obiectul ei. Fără răutate, voi povesti prietenilor mei atei o anecdotă:
Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice discuta problema lui Hrusciov. Brejnev şi alţii au spus: “Este un
idiot. Hai să scăpăm de el”. Podgornii interveni: “Dar acum este posibil să se
transplanteze organe. Să-i transplantăm creierul unui geniu.” Ceilalţi au
consimţit. A fost chemat un chirurg. Operaţia a reuşit. Dar nu a dat
rezultatele aşteptate. Ei uitaseră fenomenul respingerii. Creierul geniului a
respins pe Hrusciov.
Socotiţi-o ca o glumă! Însă o minte luminată de Creatorul ei
şi în armonie cu El, respinge doctrina ateistă.