DIFICULTATEA DE A FI ATEU
Ne-am propus să mergem cât se poate de departe, în scopul
unei întâlniri cu prietenii noştri atei.
Ateismul poate fi coridorul de trecere de la o religie falsă
la adevărul spiritual. Ateismul dintr-o anumită epocă este, în general,
rezultatul superstiţiilor şi al religiei ipocrite din cea precedentă. Dar, în
acest caz, el este numai un pasaj. Nu vă opriţi în pasaj!
Mai ştim că nu toţi cei ce se auto-denumesc atei sunt în
realitate atei. Baronul Holbach, unul dintre filozofii atei de faimă ai
secolului al optsprezecelea, Îl numea pe Dumnezeu, inamicul lui personal.
Pentru el, nu exista nimic altceva decât natura. După părerea lui, natura
creează totul, ea însăşi fiind veşnică. Încă odată exact ce credem noi despre
Dumnezeu! Mai departe, natura este infinită şi veşnică. Încă odată exact ce
credem noi despre Dumnezeu. În natură există legi, ordine, scop, spirit. Cu cât
citeşti ceea ce Holbach înţelege prin natură, cu atât mai mult ai impresia că
el n-a făcut decât să substituie cuvântul “natură” cuvântului “Dumnezeu”,
contra Căruia el nutrea o aversiune. Acesta nu este ateism real.
Pentru mulţi, ateismul este numai un paravan în spatele
căruia se ascunde dezamăgirea cauzată de căutarea nereuşită a unui crez
religios. Ateismul lor este o religiozitate refulată şi este vina noastră că nu
ştim cum să comunicăm cu ei. Creştinii ar trebui să se dezveţe de limbajul
specific creştin atunci când au de a face cu necredincioşi. Doctorii au un
limbaj al lor când discută între ei, însă medicul înţelept când stă de vorbă cu
un pacient foloseşte un vocabular pe înţelesul lui. Nu toţi creştinii şi nici
toţi propovăduitorii de religii ştiu cum să procedeze pentru ca credinţa lor
să fie înţeleasă de cei ce nu sunt familiarizaţi cu limbajul biblic. Acest
fapt ţine pe mulţi departe de religie.
De aceea, trebuie să fim înţelegători.
Înţelegem şi deplângem greutăţile unui ateu. Desigur că a fi
ateu este cu mult mai greu decât a fi religios. Ateii au o credinţă foarte
severă şi exigentă. Ei ne reproşează că noi credem fără dovezi. Vom prezenta
dovezile credinţei noastre în această carte. Dar cine va putea vreodată să dovedească
dogmele impresionant de vaste ale ateismului?
Prima dogmă a ateismului este: “Din veşnicie a existat
materia în continuă mişcare, în care la un moment dat a apărut viaţa”.
Cum ştiu ateii lucrul acesta? Renumitul astronom Hoyle
susţine contrariul acestei teze. În cartea sa, “Natura Universului”, el scrie:
“Pentru a evita problema creaţiei, ar fi necesar să admitem
că tot materialul universului este infinit de vechi. Dar nu poate fi aşa
dintr-un motiv practic. Dacă ar fi aşa, nu ar putea rămâne hidrogen în univers.
După cum cred că am demonstrat, când am vorbit despre interiorul stelelor,
hidrogenul este transformat într-una în helium în tot universul, şi această
transformare este un proces în sens unic, cu alte cuvinte, hidrogenul nu poate
fi produs în cantitate apreciabilă prin separarea altor elemente. Atunci cum se
explică faptul că universul este alcătuit aproape în întregime din hidrogen?
Dacă materia este infinit de veche, acest lucru ar fi absolut imposibil. Prin
urmare, vedem că din moment ce universul este ceea ce este, premiza că
universul a fost creeat nu poate fi evitată.
Mai ştim că în conformitate cu legea a doua a termodinamicii
în toate procesele fizice ale universului ce pot fi observate, energia devine
mai puţin disponibilă. Universul se uzează. Cum el este departe de a fi uzat,
trebuie să fi avut un început.”
Biblia vorbeşte ştiinţific când afirmă: “Lucrurile care se
văd sunt trecătoare”.
Ce dovezi au ateii pentru a proba contrariul? Ce îi face să
creadă că materia a existat din totdeauna? Ce dovadă au că materia a fost
totdeauna în mişcare? Totuşi trebuie să crezi aşa, dar a crede acest lucru este
foarte greu. Este greu să crezi că nu există Dumnezeu, nici un Tată iubitor,
nici scop în întocmirea lucrurilor, nici nădejde pentru viaţa noastră care în
curând se va sfârşi.
Să fie oare totul o adunare întâmplătorare de particule
elementare? Scriitorul comunist Anatole France a scris: “Providenţa este
probabil pseudonimul lui Dumneszeu, când n-a vrut să semneze.”
De aceea oamenii nu sunt atei în vremuri de mare criză sau în
primejdie, în momente de extaz, când iubesc sau contemplă frumuseţea. Rari sunt
ateii care rămân necredincioşi pe patul de moarte. Este adevărat că unii
continuă să-şi joace rolul până la capăt; ei n-ar mărturisi nici în ultimele
lor clipe, îndoielile care-i asaltează. Dar atunci când o personalitate
religioasă destoinică se află lângă patul de moarte al unui astfel de om,
reuşeşte să-l aducă la credinţă.
De asemenea, şi o criză sufletească puternică în viaţă poate
zdruncina convingerile unui ateu.
Când revoluţia rusă a fost în cel mai mare pericol, când
Petersburgul era înconjurat de trupele generalului anticomunist Kornilov,
Lenin a ţinut o cuvântare în care a exclamat, de câteva ori: “Dai Boje” — “Să
dea Dumnezeu să fim izbăviţi”. S-ar putea obiecta că aceasta este o expresie
comună în limba rusă. Însă Lenin n-a folosit-o niciodată, în afară de acel
moment de gravă criză.
Trei oameni au condus războiul împotriva naziştilor:
Churchill, Roosevelt şi Stalin. Primii doi erau creştini. Churchill a scris
volume cu memoriile lui despre acest război. Numele lui Dumnezeu nu apare
niciodată pe buzele celor doi credincioşi. Numai Stalin este acela care zice: “Deie
Domnul să reuşim în operaţia “Torţa” (invazia din Africa de Nord). “Trecutul
aparţine lui Dumnezeu”, şi aşa mai departe.
Mao a fost un ateu înverşunat. Dar în 1936, când, membru al
Comitetului Central al Partidului Comunist fiind, s-a îmbolnăvit foarte rău, el
a fost botezat la cererea lui de o călugăriţă. Când soţia lui a fost împuşcată
de trupele lui Ciang Kai-Shek, Mao a compus un poem religios, “Nemuritorii”. Într-un
interviu acordat ziaristului american Snow în 1971, el a declarat: “În curând
va trebui să apar în faţa lui Dumnezeu”.
Astfel de incidente sunt foarte instructive. Dacă un inginer
a construit un pod, faptul că trece o pisică peste pod nu constituie o dovadă
că podul este bun. Un tren trebuie să treacă peste el. Nu putem considera
doctrina ateistă folositoare, dacă ea este doar o învăţătură de vreme bună.
Zinoviev, preşedintele Internaţionalei Comuniste, a fost
omorât din ordinul lui Stalin. Ultimele lui cuvinte au fost: “Ascultă Israele,
Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Iagoda, Ministrul de interne
sovietic, ucis tot de Stalin, a spus drept ultim cuvânt: “Trebuie să existe un
Dumnezeu, pentru că păcatele mele m-au ajuns.” Când Iaroslavski, preşedintele
Ligii necredincioşilor din Uniunea Sovietică, se afla pe patul de moarte, i-a
spus lui Stalin: “Arde toate cărţile mele! Iată, El este aici! El mă aşteptă.
Arde toate cărţile mele!”
Stând în închisorile comuniste, cu comunişti închişi de
proprii lor tovarăşi în cursul epurărilor din partid, am fost eu însumi martor
la astfel de scene.
Aş vrea să recomand prietenilor mei atei să cumpănească
aceste lucruri.
Şi acum, când intru într-o analiză mai amănunţită a
manualului lor, daţi-mi voie să exprim mai întâi recunoştinţa noastră
comuniştilor din Uniunea Sovietică pentru faptul de a fi aşternut gândurile lor
atât de clar în scris. De la ei am aflat că orice membru al Partidului Comunist
este menit să devină un duşman al credinţei creştine. Sub regimul capitalist,
oriunde în lume, comuniştii pot să se erijeze în prieteni ai creştinismului şi
pot cere să discute cu fraţii noştri creştini. Totuşi, este clar pentru noi că
aceasta este numai o tactică. Atitudinea reală a comunismului faţă de
creştinătate este dezvăluită în “Manualul ateului”. Este o atitudine de
vrăjmăşie.