DEFINIŢIA RELIGIEI
“Manualul ateului” începe cu o analiză a diferitelor
definiţii date de filozofi cuvântului “religie”.
Însă nici Platon, care a afirmat că religia este comportarea
justă faţă de zei, nici Plutarh, pentru care religia este calea de mijloc între
ateism şi superstiţie, nu sunt menţionaţi.
Cartea începe cu gânditori ulteriori şi, îmi pare rău că
trebuie s-o spun, cu falsuri. Nici unul din citate nu este corect.
Carlyle a scris: “O minciună ar trebui călcată în picioare şi
nimicită oriunde s-ar găsi. Eu sunt pentru dezinfectarea atmosferei, când
bănuiesc că falsitatea suflă în jurul meu, ca molima ciumei”.
Platon era de părere că autorii de cărţi ar trebui să se
considere ca preoţi. Răul de a utiliza neadevăruri constă nu numai în a
prezenta minciuna drept adevăr, ci şi în faptul că oamenii, în cele din urmă,
pierd încrederea în alte cărţi.
Se povesteşte despre un beduin, care călătorea odată prin
pustiu, călărind pe o cămilă. Un om l-a oprit, spunându-i: “Te rog, fă-mi un
loc pe spatele cămilei, deoarece am de făcut un drum lung”. Proprietarul
cămilei a onorat cererea, şi străinul s-a suit în spatele lui. Deodată, cu o
mişcare dibace străinul azvârli pe proprietar de pe cămilă şi fugi. Proprietarul
a strigat după el: “Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul. Mai am multe
cămile. Sunt trist că în felul acesta ai făcut sa fie mai greu pentru oricine,
în viitor, să ajute un om pe care-l întâlneşte pe drum.”
“Manualul ateului” nici nu se sinchiseşte de adevăr.
În Uniunea Sovietică, toate cărţile filozofilor care nu fac
parte din şcoala materialmismului dialectic sunt puse la index. Cititorul comun
nu le poate găsi. În felul acesta, un autor poate cita greşit dintr-o anumită
carte şi cititorul indus în eroare nu are nici o sursă pentru a verifica
adevărul.
Adversarii mei citează pe Immanuel Kant care ar fi scris,
chipurile, că religia este înţelegerea datoriei morale de către om. Redăm mai
jos cuvintele acestui filozof, textual:
“Religia este regula de morală în legătură cu Dumnezeu ca
Legiuitor. Ea este recunoaşterea datoriilor noastre privite ca porunci divine.”
Adversarii mei spun că Ludwig Feuerbach a definit religa ca
fiind legătura dintre oameni. Şi acest citat este fals. În cartea sa “Esenţa
Creştinismului”, el spune: “Religia este visul minţii omeneşti”.
Până şi definiţiile date de autori atei sunt falsificate.
Salomon Reinach este citat ca şi cum ar fi definit religia ca un sistem de
contraziceri. Găsim textul corect în cartea lui intitulată “Orfeu”. “Religia
este totalitatea credinţelor superstiţioase care împiedică activitatea normală
a facultăţilor omului”.
Faptul că au găsit cu cale să falsifice cuvintele lui William
James este lesne de înţeles. Ei nu au putut cita părerea lui: “Credinţa
religioasă a unui om (indiferent ce alte articole speciale de doctrină mai
poate implica) înseamnă pentru mine, în mod estenţial, credinţa lui în
existenţa unei ordine nevăzute, privind modul în care enigmele ordinei
naturale îşi pot găsi explicţia... Este esenţial ca Dumnezeu să fie conceput ca
puterea cea mai profundă din univers şi, în al doilea rând, ca să fie conceput
sub forma unei personlităţi înţelepte.”
“Manualul ateului” este nedrept şi faţă de James Frazer. Aşa
cum este citat în acest manual, şi el apare ca fiind nereligios, deşi
adevăratele cuvinte din lucrarea sa “Credinţa în Nemurire” sună astfel: “Întrebarea
dacă personalitatea noastră conştientă supravieţuieşte sau nu după moarte, a
găsit un răspuns afirmativ la aproape toate rasele de oameni. La acest punct,
aproape că nu există sceptici sau agnostici.
Definiţiile unor autori ca Schleiermacher nu sunt nici măcar
menţionate: “Religia este simţământul dependenţei absolute de Urzitorul nevăzut
al destinului nostru, însoţit de dorinţa conştientă de a fi în relaţii
armonioase cu El” sau Emerson: “Religia este părtăşia cu Sufletul-Suprem,
divinitatea din noi care ajunge la Dumnezeirea de Sus” sau Jacob Burckhardt: “Religiile
sunt expresia dorului metafizic, veşnic şi indestructibil al naturii omeneşti.
Măreţia lor constă în faptul că ele reprezintă ceea ce depăşeşte simţurile
noastre fizice, tot ceea ce omul nu-şi poate procura singur. În acelaşi timp,
ele sunt reflecţii la un nivel înalt şi diferit ale tuturor popoarelor şi
epocilor culturale”.
Autorii “Manualului ateului” nici nu încearcă măcar să capete
lumină în privinţa covântului “religie”, folosind diferitele etimologii care au
fost propuse. Cicero socotea că acest cuvânt derivă de la cuvântul latin “relegare”
— “a considera”. Augustin îi dă sensul de a regăsi ceva pierdut. Lactantius
vede în cuvântul “religie” o derivare a cuvântului latin “religare” — “a lega”
(de o putere mai mare).
Dar lucrul cel mai curios este că autorii “Manualului ateului”,
deşi pretind că sunt marxişti, omit spusele lui Karl Marx din lista diverselor
definiţii ale religiei, puşi în încurcătură, fără îndoială, de frumuseţea
definiţiei date de el şi de complimentele pe care le face religiei.
Creştinii, care se cred unii mai presus decât ceilalţi, fie
că sunt ortodocşi, catolici sau protestanţi, simt o repulsie când trebuie să
amintească celor ce-i ascultă, cuvintele lui Isus: “Vă dau o poruncă nouă: să
vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit
Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35). Tot astfel
şi marxiştii, pur şi simplu, nu pot cita pe Marx în materie de religie, pentru
că el a scris în “Observaţiile unui tânăr despre alegerea lucrului său în viaţă”:
“Dumnezeu a dat oamenilor o ţintă universală — să înnobileze omenirea şi pe
ei înşişi”. Şi, mult mai târziu, el a scris în “Contribuţii la Critica
Filozofiei Dreptului a lui Hegel”: “Religia este suspinul făpturii asuprite,
inima unei lumi fără inimă, exact după cum este spiritul unei societăţi fără
spirit”.
Importanţa acestor cuvinte creşte când îţi dai seama cât a învăţat
Marx de la Hegel. Heinrich Heine povesteşte despre acesta din urmă: “Într-o
seară înstelată, stăteam amândoi unul lângă altul la o fereastră şi eu vorbeam
despre stele cu entuziasm sentimental, numindu-le locuinţa Celui binecuvântat.
Maestrul (Hegel) mormăia totuşi ceva în sinea lui: “Stelele, hm, hm, stelele sunt
doar o lepră luminoasă pe cer”.
A avea ca învăţător pe cineva care spune numai atâta despre
stele şi apoi să dai religiei definiţii atât de frumoase, este de-a dreptul o
realizare!
Este adevărat ca Marx adaugă: “Religia este opiu pentru popor”,
dar puse în contextul de mai sus, aceste cuvinte îşi pierd înţelesul antireligios.
Opiul alină durerea. Nu este nimic intrinsec rău în el. Numai descoperirea
anesteziantelor a făcut posibil extraordinarul progres al chirurgiei.
În general, Marx avea o mare slăbiciune pentru religie. Ea
este subiectul său favorit. În cartea sa monumentală “Capitalul”, el spune
simplu: “Pentru o astfel de societate (o societate bazată pe producerea
articolelor de consum; orice societate le produce), creştinismul, cu cultul său
pentru omul abstract, mai ales în aspectele sale burgheze, protestantism,
deism, etc., este cea mai potrivită formă de religie.”
În felul acesta, fiecare creştin protestant îşi poate dovedi
justeţea crezului său, cu afirmaţiile lui Marx. El poate replica potrivnicilor
săi “marxişti” că ei folosesc greşit numele învăţătorului lor. Un adevărat
discipol al lui Marx trebuie să fie protestant, dacă vrea să aibe o religie adecvată.
Şi când te gândeşti câţi protestanţi au fost întemniţaţi şi omorâţi de
conducători marxişti!
Deşi ateu, Marx avea o înclinare spre religie. Era o
personalitate împărţită. Doar mai târziu, adepţii lui Marx au făcut din
cuvintele lui “religia este opiu pentru popor” o acuzaţie groaznică împotriva
noastră.
Oamenii au folosit multe lucruri, în afară de religie, drept
narcotice. Unul, pentru a scăpa de marea supărare din familia sa, îşi alege
chimia ca narcotic. El îşi petrece tot timpul în laborator şi descoperă un
medicament folositor. Oare valoarea leacului este diminuată de faptul că
cercetările au fost, de fapt, un narcotic pentru o inimă întristată? Dacă unul
care a suferit mari nenorociri în viaţă, îşi găseşte refugiul în liniştea unui
observator astronomic — munca sa constituie pentru el un narcotic — dar
stelele pe care le cercetează sunt reale. Tot aşa, religia poate fi un opiu
pentru mulţi, însă Dumnezeul la Care ei apelează poate fi adevărat.
Ateismul şi activităţile revoluţionare sunt deseori un opiu
pentru copiii din căminele distruse. Ateismul poate fi un narcotic pentru
liniştirea conştiinţei cuiva, care altfel ar produce mari dureri din cauza
unor păcate grele comise. Ateimsul înăbuşe mustrările de cuget, în acelaşi fel
în care un narcotic alină o durere fizică.
Afirmaţia lui Marx “religia este opiu pentru popor” este ceva
cu totul diferit de spusele lui Lenin “Religia este un fel de rachiu spiritual”,
sau de concluziile absurde ale lui Bakunin: “Dacă Dumnezeu există, atunci omul
este un sclav; însă omul poate fi şi trebuie să fie liber; de aceea Dumnezeu nu
există”. E ca şi cum ai spune; “Ateii pretind că Dumnezeu nu există. Dar
credinţa în El mă linişteşte. Deci ateii nu există”.
Ar fi fost frumos dacă autorii “Manualului ateului”, scriind
atât de mult despre Biblie şi contra ei, ar fi menţionat definiţia dată
religiei de un apostol al lui Cristos: “Religia curată şi neîntinată înaintea
lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în
necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27). Oare
potrivnicii noştri sunt cu adevărat contra religiei astfel definite? Susţin cu
tărie că nici un om cu bun simţ nu poate decât să fie fermecat de această
definiţie. Probabil că prietenii noştri atei nici măcar nu luptă împotriva
religiei propriu-zise, ci contra unei mistificări care se dă drept religie.
Oare poate fi cineva contra unei religii care se îngrijeşte de cei nevoiaşi şi
care rămâne neîntinată în ciuda murdăriei acestei lumi?