LIPSA DE LOGICĂ A ATEISMULUI
Societatea se transformă foarte repede. Sistemele religioase
nu au ţinut pasul cu aceste transformări. Deseori, predicatorii comentează
dezbateri pe care le-a avut Isus cu oamenii de acum două mii de ani privitoare
la problemele acelei epoci, în loc să găsească răspunsuri în spriritul lui Cristos
pentru problemele omului modern. De aceea, mulţi ajung la conluzia că religia
este neactuală.
Afară de aceasta, multe rituri sunt învechite.
Bisericile declară că doresc să salveze pe oameni de la un
iad viitor. Ei bine, ele ar trebui să dovedească dragostea lor faţă de oameni,
ajutând să izbăvească lumea din iadul prezent al analfabetismului, foametei,
mizeriei, tiraniei, exploatării, contaminărilor de tot felul şi războiului.
Creştinii acceptă toate aceste critici din partea ateilor. “Dragostea
crede totul”. Noi putem crede raţiunea care determină pe un om să devină ateu.
Noi spunem împreuna cu Hegel: “Tot ceea ce există este raţional”. Chiar şi
atitudinea unui ateu poate avea motive adânci. Însă ateii sunt în dezavantaj
atunci când refuză critica credincioşilor.
Marii mistici ca Meister Eckhart au afirmat că omul unit cu
Dumnezeu nu mai are un Dumnezeu Căruia să I se închine. De la această înălţime,
el poate înţelege pe cei care nu se închină pentru că ei nu cunosc pe Dumnezeu.
Mintea creştinului reflectă toată realitatea, pe când mintea ateului, numai o
parte a acestei realităţi.
Ateii au o filozofie materialistă pe care o împărtăşesc şi
creştinii. Principala învăţătură a religiei noastre constă în faptul că
Dumnezeu S-a făcut trup, adică materie, în Persoana lui Isus Cristos. Dumnezeul
creştin nu este o idee, ci o Persoană. Ţinta creştinului nu este numai mântuirea
sufletelor, ci şi învierea trupului în neputrezire.
Însă noi nu ne oprim la materialism. Ateii materialişti sunt
unilaterali: ei nu ştiu nimic despre Dumnezeire şi Duhul cel Veşnic al
dragostei şi al Adevărului Care conduce lumea.
A văzut oare cineva vreodată o monedă cu o singură parte? Sau
electricitate cu un singur pol? Creştinismul îmbrăţişează atât domeniul
spiritual cât şi pe cel material. Ateismul este fals prin faptul că este
unilateral.
Un nebun a fost trimis să cumpere făină şi sare. El a luat o
farfurie în care să-şi ducă cumpărăturile. I se spusese să nu amestece aceste
două articole ci să le ţină separat. După ce negustorul i-a umplut farfuria cu
făină, nebunul, gândindu-se la instruţiunile ce le primise, răsturnă farfuria,
cerând să i se pună sare pe fund. În felul acesta s-a pierdut făina, însă el
avea sarea. A adus sarea la şeful său, care-l întrebă: “Dar unde este făina?”
Nebunul întoarse farfuria pe partea cealaltă ca s-o găsească. În felul acesta
s-a pierdut şi sarea.
Uneori ateii procedează ca acest om. Ei aduc religiei
critici foarte serioase şi folositoare. Ei au sarea. Dar oare nu pierd ei prin
aceasta făina? Nu cumva ei resping argumente în favoarea religiei, care ar
putea să fie şi ele juste? Şi, în cele din urmă, nu vor trebui să arunce şi
sarea ateismului în clipe de criză adâncă? Este mândria adevăratului creştinism
de a avea şi făina şi sarea. Filozofia creştinismului este ceea ce Soloviev
numea “Teomaterialism”, cuprinzând materia şi Theos (în greacă, Dumnezeu),
Creatorul ei. În adevăr, creştinismul este atât de sigur de adevărul pe care-l
posedă, încât el este deschis faţă de orice critică a acestui adevăr, da, el
primeşte cu bucurie astfel de critică, ca pe un pinten care stimulează o înaintare
pe calul adevărului.
Credinţa trăieşte datorită respingerii continue a greşelilor
şi acceptării continue a inspiraţiei din domeniile unde s-au experimentat noi
adevăruri.
Odată, soarele s-a certat cu luna. Soarele spuse: “Frunzele
de pe pomi sunt verzi”, pe când luna susţinea că ele au culoarea argintului.
Luna declară că oamenii de pe pământ în genere dorm, în timp ce soarele afirmă
că de obicei toţi oamenii se mişcă.
Apoi luna întrebă: “Atunci de ce este aşa o linişte pe pământ?”
— “Cine ţi-a spus aceasta?” se miră soarele. “Pe pământ este mult zgomot”.
Discuţia a durat un timp îndelungat.
După aceea veni vântul. El ascultă discuţia şi zâmbi. “Cearta
voastră este fără rost. Eu suflu şi când este soare şi când străluceşte luna. În
timpul zilei, când soarele se află pe bolta cerească, totul se petrece întocmai
cum spune soarele. Este zgomot pe pământ şi oamenii lucrează, iar frunzele sunt
verzi. În timpul nopţii, când răsare luna, totul se schimbă. Oamenii dorm,
domneşte liniştea, şi culoarea frunzelor se schimbă în argintiu. Uneori, când
un nor acoperă luna, ele par chiar negre. Nici tu, soare, nici tu, lună, nu
cunoaşteţi întregul adevăr.”
Ateii privesc la partea materială a lucrurilor şi cred că ei
cuprind toată realitatea. Budiştii cred că singura realitate este mintea şi că
lumea materială aparţine lui Maya, sfera iluziei. Însă Biblia foloseşte în
ebraică, ca şi în greacă, acelaşi cuvânt pentru “spirit” ca şi pentru “vânt”.
El suflă tot timpul, din multe părţi. Cei ce au Duhul lui Dumnezeu văd realitatea
în ansamblul ei. Ei nu se pot limita nici la filozofia materialistă nici la cea
idealistă.
De fapt, Biblia ne avertizează să fim atenţi în problemele
filozofice, fiindcă filozofii, în majoritatea lor, au puncte de vedere
individuale de la care privesc realitatea. Dar orice punct de vedere este un
punct de orbire: el ne împiedică să mai considerăm valabile celelalte puncte de
vedere. Dintr-un anumit punct de vedere, camera în care scriu nu are uşă. Mă întorc
împrejur. Acum văd uşa, însă încăperea nu are fereastră. Mă uit în sus. Din
acest punct de vedere, odaia nu are podea. Privesc în jos, ea nu are tavan.
Numai eliminând puncte de vedere, putem căpăta o intuiţie a întregii realităţi.
Idealul unui creştin este să devină “sfânt”, un cuvânt care în engleză derivă
de la “întreg”, în rusă, cuvântul “sfânt” (sviatoi) sugerează ideea
luminozităţii. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru limbile germanice. A fi sfânt
înseamnă a abandona puncte de vedere.
Feuerbach a spus: “Este clar ca soarele şi evident ca lumina
zilei că nu există Dumnezeu; ba şi mai mult, că nici nu poate fi un Dumnezeu”.
Nu religia este aceea care afirmă claritate absolută, ci ateismul. Dacă
inexistenţa lui Dumnezeu este “clară ca soarele”, cum se face că toată
omenirea, fără excepţie, recunoaşte existenţa soarelui, însă nu toată omenirea
este de acord cu afirmaţia lui Feuerbach cum că nu există Dumnezeu?
Nici măcar Darwin, marele favorit al adversarilor mei, nu
poate adera la părerea lor. El a scris: “Imposibilitatea de a concepte că
acest măreţ şi minunat univers s-a ivit la întâmplare, îmi pare a fi argumentul
cel mai de seamă pentru existenţa lui Dumnezeu”.
Pentru atei, ateismul este o axiomă. De ce mai este nevoie să
se propage ceea ce este evident? Creştinii nu consideră creştinismul ca fiind
evident, aşa cum doi plus doi fac patru. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi existat
atei. Noi găsim că unele atitudini ale adversarilor noştri au sens. Noi avem o
oarecare înţelegere pentru acestea. Ateismul are numai ateism şi tăgăduieşte
religiei orice drept la existenţă. Ca atare, el nu este logic.
Max Stirner, teoreticianul anarhiei individualiste, a văzut
just relele societăţii. Soluţia găsită de el a fost să lichideze societatea
omenească. Însă el era o parte din această societate. Şcoala lui Schopenhauer a
recomandat omenirii, ca răspuns la problemele ei, sinuciderea. Însă atunci, când
a izbucnit holera în oraşul său, el a fugit. El iubea viaţa. În aceeaşi categorie
se află şi cei ce vor să scape de religie din cauza marilor lipsuri ale ei în gândire
şi acţiuni.
Trebuie oare să renunţăm a mai purta haine, din cauză că
unele au o culoare neplăcută? Trebuie să aruncăm pruncul curat împreună cu apa
murdară în care a fost îmbăiat?
Noi am recunoscut partea logică a ateismului. Acum să facă
bine ateii să caute împreună cu noi ceea ce este logic în religie. Poate că vom
ajunge la un numitor comun.