LOGICA ATEISMULUI
Înainte de toate, ateii ar trebui să ştie că noi, creştinii,
nu suntem duşmanii lor, ci cei mai buni prieteni ai lor. Noi iubim pe atei. Şi
dragostea este înţelegătoare.
Noi nu ne mirăm că există atei.
În secolul al douăzecilea, când milioane de oameni
nevinovaţi au fost arşi în cuptoare sau gazaţi şi ucişi în lagărele de
concentrare ale diferitelor regimuri politice — dintre care unele se numeau “creştine”
— este greu de crezut într-un Dumnezeu, Care să fie în acelaşi timp
atotputernic şi bun. Dacă El este atotputernic, de ce nu a prevenit cruzimile?
Dacă este bun, de ce a creat o lume atât de crudă?
Nu putem reproşa nimănui că este ateu, când marii prelaţi ai
bisericii creştine sunt deseori de partea asupritorilor şi a exploatatorilor,
când ei linguşesc pe tirani sau luptă alături de răzvrătiţi, printre care se
află cei ce visează să fie tiranii de mâine.
Când Isus atârna fără putere pe o cruce şi striga: “Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” ar fi fost greu să convingi pe
cineva că Răstignitul era nădejdea omenirii sau că Acela Care înseta după apă
şi a primit numai oţet poseda toată puterea în cer şi pe pământ. A fost
necesară învierea pentru a face posibilă propovăduirea adevărului.
În zilele noastre, cei ce se auto-denumesc după numele Fiului
lui Dumnezeu s-au omorât unii pe alţii în două războaie mondiale. Un om botezat
în numele lui Cristos a dat ordinul să fie aruncată prima bombă atomică.
Şi apoi, chiar dacă fiii risipitori ar dori să se întoarcă
la casa Tatălui, ei n-ar şti unde s-o găsească. În loc de un cămin părintesc
există multe grupări divergente, fiecare din ele pretinzând că deţin adevărul.
Ele sunt de acord numai într-un singur punct: să nu practice dragostea
atotcuprinzătoare faţă de nevinovaţii care se află încă dincolo de gratii sau
pentru cei ce au murit în lagărele de concentrare.
Mai mult, în mintea mulţimilor, religia este pusă pe acelaşi
plan cu superstiţia, cu idei înapoiate sau dogme ciudate.
Ateismul este efectul acestor cauze, precum şi al multor
altora. Nici nu ne putem aştepta la altceva; este foarte logic ca mulţi să
devină atei.
Dumnezeu a făcut loc ateismului în lume. Biblia ne învaţă că
Dumnezeu a creat o lume materială cu legi intrinseci şi cu un lanţ nesfârşit de
cauze şi efecte. El Însuşi S-a restrâns ca să permită altora decât El să
existe. Ca atare, posibilitatea ateismului era cuprinsă în planul creaţiunii
şi când s-a luat hotărârea ca Cristos să ispăşească cu sângele Lui păcatele omenirii,
El a consimţit să facă ispăşire şi pentru păcatele ateilor.
Dacă Dumnezeu permite ateismului să existe, cine suntem noi
ca să-l interzicem?
Avem toată înţelegerea pentru atei.
Însă, pe de altă parte, ateii trebuie să justifice ceea ce,
din punctul lor de vedere, este o anomalie: mulţi dintre acei ce suferă
groaznic în această lume creată de Dumnezeu, Îl iubesc din toată inima.
Tradiţia şi obiceiurile ar putea explica frecventarea bisericii şi participarea
la ritualurile religioase. Dar cum pot explica ateii acea dragoste arzătoare
pentru Dumnezeu care se vede uneori tocmai la oamenii care suferă cel mai mult?
Cum îşi pot explica ei ceea ce creştinii numesc “bucuria în Domnul”, simţită de
oameni care sunt bătuţi şi schingiuiţi pentru credinţa lor, adeseori cu
lanţuri grele legate de picioare?
Religia este înfloritoare în unele ţări foarte sărace. Oameni
flămânzi se adună duminicile împreună cu copii care mor de foame şi cântă slavă
lui Dumnezeu. De ce? Cum se face că văduve care posedă doar “doi bănuţi” pentru
existenţa lor, dau cu bucurie ultima lor lăscaie, ca Dumnezeu să fie slujit cu
cât mai mult fast?
Întrebările puse de atei creştinilor sunt logice. Dacă
Dumnezeu este atotputernic, de ce permite ca moartea să domnească pe pământ? De
ce mi-au fost luaţi cei mai iubiţi dintre ai mei, întreabă ateul? De ce suferă
copilul meu sau de ce prietenul meu a murit atât de tânăr?
Dar cum pot ateii să explice faptul că alţi oameni, lipsiţi în
acelaşi fel de dragii lor sau care se află ei înşişi în faţa morţii, acceptă
tragedia cu seninătate, cu bucurie chiar? Pentru ei moartea înseamnă a merge la
Tatăl.
Din timpul construirii piramidelor, când sclavii mureau sub
loviturile bicelor şi tăgăduirea lui Dumnezeu sau răzvrătirea împotriva Lui ar
fi părut normale, a ajuns la noi următorul poem:
“În ochii mei, moartea este astăzi
Ca tămăduirea unui om bolnav
Sau ca eliberarea dintr-o închisoare.
Pentru mine, moartea este astăzi
Ca parfumul mirului.
Ca şi cum aş şedea sub un umbrar, când adie zefirul.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca parfumul florilor de lotus,
Ca şi cum aş fi beat de fericire.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca încetarea ploii,
Ca întoarcerea oamenilor la casele lor
După un drum lung şi obositor.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca înseninarea cerului,
Ca un om care caută fără să ştie ce.
Pentru mine moartea este astăzi
Ca dorul fierbinte al omului care tânjeşte să-şi revadă casa,
După ce a fost ţinut mulţi ani în robie.”
Unii oameni au primit moartea cu seninătate, alţii cu
bucurie, socotind că a muri înseamnă a te reîntoarce în lumea duhurilor.
Unele plante sunt heliotropice. Dar există şi asfodele,
plante care cresc numai la umbră sau în întuneric, tot astfel după cum există
oameni care iubesc pe Dumnezeu în aşa măsură încât să sufere pentru El. Aceştia
sunt misticii, asceţii, martirii. Ei suportă cu dragoste toate greutăţile de
care se plâng ateii. Suferinţa nu-i face să se abată de la credinţa lor;
dimpotrivă, unii ajung la credinţă sau sunt întăriţi printr-o suferinţă adâncă.
Oscar Wilde nu se sinchisea de Dumnezeu şi ducea o viaţă de
destrăbălare. La sfârşit, acest geniu s-a trezit în închisoare, fiind acuzat de
cele mai degradante fapte. În aceste împrejurări el a scris: “Dacă lumea a
fost zidită din suferinţe, ea a fost clădită de mâinile dragostei, deoarece în
nici un alt fel sufletul omului, pentru care a fost creată lumea, nu ar fi
putut să ajungă la statura deplină a desăvârşirii”. În cartea “Crimă şi
Pedeapsă” a lui Dostoievski, Raskolnikov are o discuţie cu Sonia, o
prostituată. Ea a ajuns la aceasta ocupaţie din cauză că tatăl ei era un beţiv,
iar fraţii şi surorile ei mai mici flămânzeau. Ea suferea cumplit în această
stare impusă ei de împrejurările amare. Raskolnikov o întrebă: “Te rogi mult
lui Dumnezeu, Sonia?” Ea răspunse în şoaptă: “Ce aş fi fără Dumnezeu?” La care
el, spre a sonda mai adânc, o întrebă din nou: “Dar ce face Dumnezeu pentru
tine, în schimb?” Răspunsul ei fu: “Nu mă întreba. Tu nu meriţi să ştii. El
face totul pentru mine”.
Raskolnikov întrebă şi pe sărmana surioară a Soniei, Polenka:
“Ştii tu cum să-ţi rosteşti rugăciunile?” La care ea răspunse: “O, desigur,
noi ştim cu toţii; eu m-am rugat din totdeauna; şi acum, când sunt mare, mă rog
în sinea mea, singură; dar Kolia şi Lida îşi spun rugăciunile cu voce tare, împreună
cu mama. Mai întâi ei spun: “Plecăciune ţie, Marie” şi după aceea o altă
rugăciune: “Doamne, binecuvântează şi iartă pe sora noastră Sonia” şi “Doamne,
binecuvântează pe tatăl nostru vitreg şi iartă-l”, fiindcă primul nostru tătic
a murit, iar acesta este tatăl nostru de-al doilea, şi noi ne rugăm şi pentru
el.”
Cum se face că Soniile şi Polencele iubesc pe Dumnezeu? Oare
religia lor este numai un paliativ ca narcoticele şi alcoolul? Dar narcoticele
şi alcoolul distrug minţile oamenilor. Credinţa în Dumnezeu a făcut pe Sonia atât
de tare încât ea a reuşit să aducă la pocăinţă pe ucigaşul Raskolnikov şi l-a convins
să devină un om nou. Aşa dar trebuie să fie o oarecare realitate la baza
credinţei.
Sonia dădu lui Raskolnikov o cruce şi îi citi din Evanghelie.
Acest fapt a avut ca rezultat că un ucigaş nedescoperit s-a predat el însuşi
poliţiei, a plecat în Siberia, şi a început o viaţă nouă. Ce s-ar fi întâmplat
dacă ea i-ar fi dat un ciocan şi o seceră şi i-ar fi citit unul din
discursurile plicticoase ale lui Stalin sau “Capitalul” lui Marx?
Sonia, prinsă în tragedia prostituţiei, şi Raskolnikov,
trezit din tragedia crimei, au crezut.
Pentru mulţi, religia este doar una din marile bucurii ale
vieţii, un rafinament, cum ar fi arta sau luxul. Dar există şi oameni pentru
care religia înseamnă totul, cei care tânjesc după Dumnezeu cum doreşte cerbul
izvoarele de apă. Aceştia pretind că-L cunosc pe Dumnezeu. Ei spun că El este
demn de iubit şi vrednic de crezut, chiar şi atunci când căile Lui sunt tainice
şi viaţa le este foarte grea.
Aceştia înţeleg fenomenul ateist. Dar puteţi voi, ateilor,
să-i înţelegeţi pe ei?
În Septembrie 1932, o revistă sovietică intitulată “Molodaia
Guardia” (Tânăra Gardă) a anunţat că în conformitate cu planul cincinal ateist,
cam prin anul 1937, orice manifestaţie religioasă trebuie distrusă cu desăvârşire,
iar Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să amuţească pentru totdeauna. Dar lucrul
acesta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, creştinismul înfloreşte în multe ţări
comuniste. De ce?
Ateismul este logic numai atunci când descoperă motivul unei
credinţe profunde.