MĂRTURIA DATĂ DE EVANGHELII
Biblia ateilor consideră drept axiomă că Evangheliile nu au
fost scrise în primul secol. Ele ar fi fost scrise mai târziu, de către
născocitori isteţi. Evanghelia lui Ioan ar fi fost scrisă, probabil, numai la
sfârşitul celui de-al doilea secol.
Dar Ignaţiu a citat din ea, deşi el a murit ca martir înainte
de anul 116. Filozoful Justin a citat-o. El a murit în jurul anului 140. Chiar
Loisy, criticul francez al Bibliei, admite că această Evanghelie fusese primită
în Roma cam prin anul 130.
O simplă analiză a ceea ce cuprind Evangheliile arată că ele
nu pot fi născociri ulterioare. (Afirmând lucrul acesta, adversarii mei se
postează în opoziţie chiar şi cu Engels, care ia în derâdere ideia că creştinismul
ar fi opera unor impostori. Vezi F. Engels, “Bruno Bauer şi Creştinismul Antic”).
La sfârşitul celui de-al doilea secol, când, chipurile, ar fi
fost născocite Evangheliile, numele apostolilor erau foarte respectate în
cercurile creştine. Atunci de ce născocitorul, care a dorit ca scrierea sa să
fie considerată ca Evanghelie inspirată de Dumnezeu, ar fi relatat că Isus a
numit pe Petru “Satan” şi că El a mustrat de asemenea pe ceilalţi apostoli?
Astfel de cuvinte nu ar fi apărut niciodată în Evanghelii dacă nu ar fi fost
spuse. Apostolii erau extrem de onoraţi în biserică. Creştinii nu ar fi putut
inventa astfel de cuvinte infamante despre ei.
La sfârşitul secolului al doilea, Cristos era adorat ca
Dumnezeu în toată biserica. Nici un născocitor, destul de netot ca să-I
atribuie lui Isus o prietenie strânsă cu femei sau o slăbiciune care L-a făcut
să strige pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu
ar fi avut vreo şansă ca scrierile lui să fie acceptate ca o carte sfântă.
Acelaşi lucru se aplică la descrierea fricii care L-a cuprins pe Isus în
grădina Ghetsemani. Astfel de incidente dădeau prilejuri ca numele Mântuitorului
să fie atacat.
Celsus, într-o carte datată 178 d.Cr., îşi bate joc de Isus
din cauza tulburării Lui pe cruce, amintindu-ne că ucenicii Lui au îndurat
suferinţa într-o linişte curajoasă. Desigur că el cunoştea din Evanghelii
aceste fapte despre Isus. Evangheliştii nu au scris toate acestea ca să-şi
atingă propriile lor scopuri, ci pur şi simplu din cauză că fuseseră martori la
cele întâmplate; şi lor nu le păsa dacă suspinurile, lacrimile, suferinţa şi
durerea L-ar înjosi pe Domnul Isus Cristos în ochii multora. Asemenea relatări
sunt dovada originalităţii şi vechimii Evangheliilor.
Născociri ulterioare ar fi fost pline de măguliri la adresa
lui Isus. Ele nu ne-ar fi relatat că El a fost considerat de unii dintre
contemporanii Săi, de propriul Său popor, de oamenii care-L cunoşteau cel mai
bine, ca un drac, că Însuşi Isus a replicat unui tânăr: “De ce Mă numeşti bun”?
Evangheliile şi Epistolele păstrează câteva cuvinte aramaice.
Aramaica era limba vorbită de evrei în Palestina. Dacă Evangheliile ar fi fost
scrise la sfârşitul secolului al doilea, într-o lume care vorbea limba greacă,
de ce ar fi folosit falsificatorii expresiile aramaice? Ele îşi aveau rostul
numai în primele decenii ale istoriei creştine, când majoritatea creştinilor
erau evrei.
Evangheliile conţin discuţii aprinse între Isus şi adversarii
Săi despre felul just cum trebuie ţinut Sabatul şi despre valoarea ceremoniilor
evreeşti. Pentru cititorii evrei din secolul întâi, aceste probleme erau foarte
importante. Creştinii dintre neamuri din secolul al doilea nu ar fi înţeles şi
nici n-ar fi fost interesaţi în discuţiile acestea. Un născocitor ar fi trebuit
să explice înţelesul filacteriilor, zeciuielilor, spălărilor rituale ale
evreilor, cine erau fariseii şi saducheii, etc. Însă autorii Evangheliilor erau
siguri că aceste lucruri sunt cunoscute, pentru că ei au scris foarte devreme
şi au înregistrat episoadele vieţii lui Isus întocmai cum s-au întâmplat.
Nicăieri în Noul Testament nu se pomeneşte de existenţa unei
biserici într-un sat. Creştinismul trebuie să fi fost la început un fenomen
urban. Atunci de ce ar fi pus nâscocitorii în gura lui Isus aluzii la viaţa de
la ţară, la păsărele şi flori, la viaţa de fermă?
Am cunoscut în acest veac maeştri în născociri. Ei au pictat
o aureolă de sfânt în jurul unui om pe care ei înşişi l-au denunţat după aceea
drept criminal. Născocitorii trebuie să fie oameni deştepţi. Dacă evangheliştii
ar fi fost născocitori, ei n-ar fi făcut asemenea greşeli groaznice şi nici
n-ar fi reuşit ca scrierile lor să fie acceptate ca Scripturi sfinte.
Un amănunt din relatările Evangheliei care dovedeşte
exactitatea ei istorică, precum şi vechimea ei, se află în Ioan 19:34. Ni se
povesteşte că atunci când unul din soldaţi a străpuns cu o suliţă coasta
Domnului nostru răstignit, “îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. Nu se
menţionează cauza. Dar evanghelistul Ioan a fost un martor ocular şi el a scris
ce a văzut. Nici el şi nici altcineva din acea vreme nu ar fi putut explica ce
se întâmplase. Numai după optsprezece veacuri, doctorul Simpson, descoperitorul
cloroformului, a arătat că Isus a murit din cauza unei extravazări de sânge. Când
cineva moare în felul acesta, atunci braţele sunt date în lături (desigur,
braţele lui Isus erau deja întinse pe cruce); se aude un strigăt tare, aşa cum
a scos Isus; şi “sângele pătrunde în pericard, împiedicând inima să mai bată. Sângele
rămâne acolo un timp scurt; el se separă în ser (apa) şi cheagul (globulele
roşii din sânge). Când soldatul a străpuns pericardul, au ţâşnit sângele şi apa”!
Este oare de conceput, ca un scriitor să fi povestit ceva neîntâmplat,
dar pentru care să se poată da abia după aproape două mii de ani o explicaţie
strict ştiinţifică, care să se potrivească cu atâta preciziune?
Povestea că Evangheliile ar fi o născocire ulterioară, este
ea însăşi o născocire târzie.
Se poate concepe ca o personalitate inexistentă, un mit, să
fi fost Creatorul întregii civilizaţii creştine, ai cărei cetăţeni depăşesc în
număr pe cetăţenii oricărui alt imperiu pământesc?
Nici un imperiu n-a existat timp de două mii de ani, aşa cum
a dăinuit imperiul creştin, care a supravieţuit prin prigoniri, ură şi lipsuri
timp de douăzeci de veacuri.
Creştinismul este cel mai mare fapt din lume — şi acest fapt
a fost produs de o personalitate inexistentă? Curată nebunie! Cine poate crede
aşa ceva? John Stuart Mill a scris: “Este inutil să spunem că Cristos, aşa cum
este prezentat de Evanghelii, nu aparţine istoriei. Care dintre ucenicii Săi
sau care dintre prozeliţii lor era capabil să inventeze spusele atribuite lui
Isus sau să imagineze viaţa şi caracterul Său arătate în Evanghelii? În nici un
caz pescarii din Galileea şi nici sfântul Pavel”.
Cine ar fi putut născoci personalitatea lui Isus — nu numai
bunătatea Lui şi smerenia Lui, ci şi geniul Său în felul de a trata oamenii şi
problemele, spiritul Său pătrunzător şi priceperea Lui?
Cine ar putea fi născocitorii lui Isus? Evreii nu L-ar fi
putut inventa, deoarece în primul secol monoteismul lor era menţinut cu atâta încăpăţânare,
încât niciodată nu ar fi născocit pe un om ca reprezentând întruparea
Dumnezeului lor nevăzut.
Evreii dispreţuiau alte naţiuni. Ei nu ar fi băut un pahar de
apă din mâna unui samaritean, aşa încât cu singuranţă că ei nu ar fi putut
născoci pe Isus, Care Se împrietenea cu străinii. Ei se considerau o rasă
aleasă; de ce ar fi inventat ei pe cineva care să şteargă toate deosebirile de
rase şi care să iubească pe toţi oamenii?
Nici primii creştini nu L-ar fi putut inventa.
Vedem de la început că, departe de a fi fost capabili de a
inventa un Isus, ei n-au putut decât să strice frumosul Său nume.
Sfântul Pavel scrie că în vremea lui, majoritatea celor care
predicau făceau lucrul acesta din lăcomie, invidie, dorinţă de faimă şi motive
egoiste şi că denaturaseră Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatori lacomi şi egoişti
nu pot născoci un Isus.
Şi chiar dacă oamenii ar fi reuşit să inventeze un Dumnezeu întrupat,
ei nu ar fi putut să-L imagineze ca evreu, un om aparţinând unei rase
dispreţuite şi ca pe un om fără învăţătură, care s-a născut într-o iesle şi a
murit pe o cruce, fără să fi lăsat nici o propoziţie scrisă în urma Lui.
Astfel de lucruri nu ar fi putut fi născocite.
Referindu-se la cele trei întrebări puse de diavol când a
ispitit pe Isus în pustie: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele
acestea să se facă pâini”; “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de pe
streaşină Templului; căci este scris: “El va porunci îngerilor Săi să vegheze
asupra Ta, şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de
vreo piatră”; şi “Toate aceste lucruri (adică toate împărăţiile lumii şi
strălucirea lor) Ti le voi da Ţie dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te
vei închina mie”, Dostoievski scrie în “Fraţii Karamazov”:
“Dacă a existat vreodată pe pământ o minune reală,
uluitoare, aceasta a avut loc în ziua celor trei ispitiri. Însăşi elaborarea
acestor întrebări era o minune. Dacă ar fi cu putinţă să se imagineze, pur şi
simplu de dragul argumentului, că aceste trei întrebări ale spiritului rău ar
fi pierit cu desăvârşire din cărţi şi că noi ar trebui să le reconstituim şi să
le scornim din nou şi, în acest scop, am fi reunit pe toţi înţelepţii pământului
— conducători, preoţii cei mai de seamă, oameni învăţaţi, filozofi, poeţi — şi
le-am fi încredinţat sarcina de a inventa trei întrebări care să se
potrivească cu acest prilej, însă să exprime în trei cuvinte, trei fraze
omeneşti, întreaga istorie viitoare, a lumii şi a omenirii — crezi oare, că
toată înţelepciunea pământului reunită la un loc ar fi putut născoci ceva egal
în înţelepciune şi adâncime cu aceste trei întrebări care au fost puse atunci
de către spiritul înţelept şi puternic în pustie? Numai din aceste trei întrebări,
din minunea formulării lor, putem vedea că aici avem de-a face nu cu
inteligenţa omenească efemeră, ci cu cea absolută şi veşnică.”
Ingersoll, binecunoscutul scriitor ateist, a spus despre
Isus:
“Ca şi Renan, eu cred că Cristos a fost singurul om desăvârşit.
“Fă altuia ce ai vrea să ţi se facă ţie” este perfecţiunea religiei şi moralei.
Este “summum bonum” (tot ceea ce poate fi mai bun). Acest precept depăşeşte învăţăturile
lui Socrate, Platon, Mahomed, Moise sau Confucius. Învăţătura lui Isus a întrecut
poruncile pe care Moise a pretins ca le-a primit de la Dumnezeu, căci cu acest “fă
altuia” al lui Cristos, nu ar mai putea exista crimă, minciună, invidie sau
război”.
Omul desăvârşit nu ar fi putut să fie o născocire a unor
apostoli cu totul nedesăvârşiţi.