AUTORII ROMANI DESPRE CREŞTINISM
Istoricul roman Tacit a trăit în jurul anilor 70-120 era
creştină.
Referindu-se la incendierea Romei, care a avut loc în 64 d.Cr.,
el scrie (Analele XV, 24):
“Toate eforturile oamenilor, toată generozitatea împăratului şi
toate jertfele oferite zeilor nu au fost de ajuns să potolească scandalul sau
să înlăture părerea că focul a fost pus din ordin. Şi atunci, pentru a se
descotorosi de orice bănuială, Nero a acuzat ca făptuitori o clasă de oameni urâţi
de ceilalţi pentru urâciunile lor, care sunt numiţi în mod obişnuit creştini,
pedepsindu-i cu cea mai rafinată cruzime. Cristos, de la Care se trage numele
lor, a fost executat în urma hotărârii dată de guvernatorul Pilat din Pont, în
timpul domniei lui Tiberius. Această superstiţie primejdioasă, înăbuşită pentru
moment, a reizbucnit, nu numai în Iudea, izvorul tuturor relelor, ci şi la
Roma, acel cazan unde se revarsă tot ceea ce este josnic şi degradant din orice
colţ al globului şi care acolo găseşte un adept. În consecinţă, au fost
arestaţi mai întâi aceia care au mărturisit (că sunt creştini); apoi, o mulţime
imensă a fost condamnată, nu atât sub învinuirea de a fi dat foc, cât mai mult
din cauza urii lor împotriva rasei omeneşti. Nu numai că au fost ucişi, ci ei
au servit şi ca obiecte de distracţie: au fost îmbrăcaţi în piei de animale şi
sfâşiaţi mortal de câini; alţii au fost răstigniţi, alţii arşi pe rug spre a
lumina în noapte, când lumina zilei se întuneca. Nero a pus terenurile sale la
dispoziţia poporului şi se dădeau reprezentaţii de circ, unde el se amesteca
cu mulţimea, îmbrăcat în vizitiu, conducându-şi singur carul de curse, încolo
şi încoace. Toate acestea au dat naştere unui sentiment de milă chiar şi faţă
de oamenii a căror vină ar merita pedeapsa cea mai exemplară, deoarece toţi îşi
dădeau seama că ei fuseseră daţi morţii nu pentru binele public, ci pentru a
satisface cruzimea unui individ.”
Aşa dar, “absolutul” din “Manualul ateului” nu este absolut.
Avem un istoric roman din primul secol care mărturiseşte despre existenţa lui Cristos.
Putem indica adversarilor noştri un al doilea istoric:
Suetonius (aproximativ 75-160 d.Cr.) El scrie: în “Vita Claudii” (XXV:4):
“...Deoarece evreii produceau neîncetat tulburări, fiind
provocaţi de Cristos, el (Claudius) i-a alungat din Roma...”
Astfel, existenţa lui Cristos este din nou afirmată cu
certitudine. Ba mai mult, acest Cristos avea o mulţime de ucenici în Roma, sub
împăratul Claudiu. În anul 64 d.Cr., ei erau prigoniţi cu înverşunare, după cum
descrie acelaşi autor în “Vita Neronis” (XV):
“În timpul domniei lui (a lui Nero), multe abuzuri au fost
pedepsite şi reprimate cu severitate şi întrucât s-au instituit multe legi
noi... s-a hotărât pedepsirea creştinilor, o sectă de oameni care a aderat la
o superstiţie nouă şi dăunătoare”.
Urmează un al treilea istoric roman, Pliniu cel Tânăr, 62 —
aproximativ 113 d.Cr. El scrie împăratului Traian:
“Acesta este principiul meu, Majestate, să mă adresez Măriei
Tale în lucruri despre care nu sunt sigur. Căci cine poate să îndrepte mai bine
şovăiala mea sau să mă instruiască în ignoranţa mea? Nu am fost de faţă la nici
un proces al creştinilor; de aceea nu cunosc care sunt pedepsele obişnuite sau
cercetările şi ce limite sunt respectate. Am ezitat mult la întrebarea dacă
ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cel slab ca şi cel robust; dacă
ar trebui să existe vreo deosebire de vârstă; dacă cei ce se pocăiesc trebuie
să fie iertaţi sau nu, sau dacă un om care a fost odată creştin nu câştigă
nimic când încetează de a mai fi creştin; dacă numele lui, chiar dacă nu este
vinovat de crimă, trebuie să fie dat publicităţii sau numai crimele ce i se
impută.
Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o în cazul
celor aduşi înaintea mea ca creştini. Eu îi întreb dacă sunt creştini. Dacă
recunosc, repet întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i că vor fi
pedepsiţi cu moartea; dacă persistă, îi condamn la moarte.”
Putem oferi adversarilor noştri şi un al patrulea document.
Noi posedăm prima scrisoare a Sfântului Clement, episcopul Romei, datând imediat
după persecuţia lui Nero sau a lui Domiţian. În orice caz, ea este din primul
secol al erei creştine. Şi această scriscoare conţine o mulţime de date
informative cu privire la creştinism. Din această scrisoare cunoaştem starea
bisericii din Corint din acea vreme. Ea ne relatează că apostolul Petru a murit
ca martir, că Pavel a fost în închisoare de şapte ori. De acolo avem şi numele
altor martiri, Danaids şi Dircae.
Scriind în primul secol, Sfântul Clement cunoaşte pe Cristos
ca o realitate istorică. El scrie: “Cristos este unul din cei smeriţi şi nu
dintre cei ce se înalţă mai presus de turma Lui. Domnul nostru Isus Cristos,
toiagul măreţiei lui Dumnezeu, nu a venit cu fastul mândriei sau al aroganţei,
deşi El ar fi putut face lucrul acesta, ci a venit într-o stare umilă, aşa cum
declarase Duhul Sfânt cu privire la El”.
Un text al lui Sulpicius Severus, scriitor creştin din veacul
al partulea, a fost de asemenea cercetat în mod critic şi se consideră că a
fost bazat pe un extras dintr-o scriere pierdută a lui Tacit. Textul ne povesteşte
despre un consiliu de război ţinut de Titus după cucerirea Ierusalimului în
anul 70 d.Cr. Se raportează că Titus şi-ar fi exprimat părerea că templul din
Ierusalim ar trebui să fie distrus pentru ca atât religia evreilor cât şi cea a
creştinilor să poată fi cu desăvârşire dezrădăcinate Creştinii se iviseră
dintre evrei şi când se smulge rădăcina, tulpina poate fi distrusă cu uşurinţă.
(Creştinătatea antică şi Păgânismul, de Donald Spence, Dutton & Co., New
York.)
În 125 d.Cr. filozoful creştin Aristide a prezentat împăratului
Adrian un cod întreg cu principiile morale ale bisericii, care trebuie să fi
fost vechi, din moment ce are un sistem de gândire atât de amănunţit. Citez din
el:
“Creştinii înduplecă cu vorba pe acei ce-i asupresc şi devin
prietenii lor. Ei fac bine duşmanilor lor. Soţiile lor, o, Rege, sunt caste ca
fecioarele, iar fiicele lor sunt modeste. Bărbaţii lor se abţin de la relaţii
sexuale neîngăduite de lege sau de la necurăţenii, în speranţa că vor primi
răsplata viitoare în lumea cealaltă.
Cât despre robii şi roabele lor şi copiii acestora, dacă au,
ei îi conving să devină creştini; şi când au devenit creştini, îi numesc fraţi,
fără deosebire.
Ei refuză să se închine la zei străini; îşi trăiesc viaţa în
toată smerenia şi bucuria. Nu vei găsi falsitate între ei. Se iubesc unii pe
alţii; nu sunt nepăsători la nevoile văduvelor şi izbăvesc pe orfani de persoanele
care-i asupresc. Cel ce are, dă celui lipsit, fără şovăire şi fără să se laude.
Când creştinii găsesc un străin, ei îl aduc în casele lor şi se bucură de prezenţa
lui. Când se naşte un prunc unuia dintre ei, ei laudă pe Dumnezeu. Dacă pruncul
moare de mic, ei mulţumesc lui Dumnezeu cu atât mai mult, întrucât a trecut
prin lume fără să facă păcate. Dacă însă unul dintre ei moare în nelegiuirea
lui sau în păcatele sale, ei se întristează amarnic şi simt o mare durere ca
pentru unul care urmează să-şi primească pedeapsa.
Aşa este, o, Rege, porunca dată creştinilor, şi aşa este
comportarea lor. Ca oameni care cunosc pe Dumnezeu, ei Îi adresează cereri
potrivite cu nevoile lor şi pe care El le poate îndeplini; şi, pentru că ei
recunosc bunătatea lui Dumnezeu faţă de ei, iată, de dragul lor abundă
frumuseţea care este în lumea aceasta. Ei nu trâmbiţează în urechea mulţimii
binele pe care-l fac, ca să-i remarce oamenii; ci ascund dărnicia lor aşa cum
un om ascunde o comoară. Ei se străduiesc să fie neprihăniţi ca oameni ce nădăjduiesc
să vadă faţa lui Mesia şi să primească de la El ceea ce le-a făgăduit.
Într-adevăr, aceşti oameni sunt făpturi noi şi este ceva
dumnezeiesc în mijlocul lor. Ia scrierile lor, citeşte-le; te vei convinge că
n-am scornit aceste lucruri din imaginaţia mea. Lucrurile pe care le-am citit
în cărţile lor, le cred cu tărie, nu numai cele de acum, ci şi cele viitoare.
Nu există nici o îndoială în mintea mea că pământul stă astăzi în picioare
datorită rugăciunilor de mijlocire înălţate de creştini. Învăţătura lor este
poarta luminii.
Deci, cei ce nu cunosc pe Dumnezeu să se apropie de El şi să
primească cuvintele nestricăcioase care există din toate vremurile şi din
veşnicie, pentru ca să scape de judecata îngrozitoare ce va veni prin Isus Cristos
peste toată omenirea.”
Ce a rămas din afirmaţia că primul secol nu ne dă absolut
nici o informaţie despre creştinism?
Dar nici nu era nevoie să dovedesc falsitatea afirmaţiei că
nu există absolut nici un document referitor la creştinism în secolul întâi.
Academicienii, autorii “Manualului ateului”, se contrazic singuri în paginile
ce urmează. Ei afirmă că Apocalipsa datează din anul 68 d.Cr. Deci este vorba
de primul secol al erei creştine. Este scrisă de un evreu. Şi începe spunând
despre o creştinătate deja existentă şi organizată, chiar în locuri departe de
Palestina.