CAPITOLUL 22
INFLUENŢA
AGNES-EI SANFORD
Agnes
Sanford este privită ca figura cheie pentru reintroducerea slujbelor de
vindecare în grupările principale ale creştinătăţii americane. Probabil că nu
există nici o femeie în secolul acesta, care să fi exercitat o atât de mare
influenţă asupra creştinătăţii de astăzi din America, aşa ca această
învăţătoare şi autoare a mai multor cărţi de succes. Ea este hotărâtoarea pregătitoare
de drum pentru răspândirea "darului uitat".
Francis
Mac Nutt, un pater catolic, a fost şi el iniţiat prin Agnes Sanford spre
aceasta slujbă de vindecare. El a fost unul din cei din dintâi catolici care
s-a angajat în înnoirea carismatică, şi unul dintre cei dintâi care a practicat
rugăciunea pentru vindecare în grupuri de rugăciune. Referitor la aceasta, el
scrie următoarele: "Aceste şcoli au fost înfiinţate de către pastorul Ted
Sanford şi de soţia sa Agnes, pentru ca să convingă pe conducătorii spirituali
că slujba de vindecare trebuie să facă parte din normala însărcinare a oricărui
păstor. Cu toate că soţul ei a murit de câţiva ani, doamna Sanford a condus mai
departe lucrarea de pregătire şi ea este probabil mai mult decât oricare altul
răspunzătoare pentru reînnoirea acestei slujbe de vindecare în marile
congregaţii ale Americii".
În
cartea ei despre darurile de vindecare ale Duhului ea scrie următoarele:
"Vorbirea
în limbi, această putere care zace în subconştientul tuturor oamenilor, este
deşteptată astfel ca legătura subconştientă poate fi preluată de subconştientul
unui alt om, care trăieşte undeva pe acest pământ sau de cineva care a trăit
mai înainte sau care va trăi în viitor..."
Într-o
altă lucrare însemnată "Lumina vindecătoare" încurcătura spirituală
şi evlavioasa legătură cu duhurile morţilor este şi mai vădită.
"Şi
duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, pentru care probabil noi ne-am rugat
atunci când ei se găseau încă pe pământ sunt prezente... (Evrei 12:23) şi
lucrează prin noi, căci podurile care sunt clădite de duh către duh dăinuiesc
peste prăpastia morţii... În rugăciunea pentru venirea sa şi "conlucrarea
cu ceilalţi sfinţi" noi experimentăm un curent de putere. Mulţi dintre noi
îl simt ca pe un adevărat curent al deplinei vieţi care pătrunde în interiorul
corpului şi încă prin coloana vertebrală. El este atât de puternic încât noi
suntem siliţi să stăm drept şi să respirăm uşor şi liniştit. Pentru un scurt
timp probabil nici să nu vorbim... această plinătate trebuie transmisă mai
departe."
Cum se
obţin metodele de vindecare ale acestei femei se poate citi iarăşi din cartea
"Al treilea val al Duhului Sfânt".
Mike
Tlynn, preot al unei biserici episcopale din California scrie în legătura cu
Agnes Sanford următoarele: "Au existat multe lucruri care m-au neliniştit
şi am hotărât s-o caut pe Agnes Sanford... Agnes care stătea înapoia scaunului
meu, a spus că ea totuşi se va ruga pentru mine. Ea m-a înştiinţat că în timpul
rugăciunii va tremura. Eu nu trebuie să mă deranjez de acest lucru. Mi-a pus
mâinile pe cap şi un timp a fost liniştită".
După
aceea preotul a practicat vizualităţile tipice, unde Isus al cuvântului a fost
înlocuit cu Isus al înfăţişării adică al apariţiei. O femeie, care a venit la
el cu greutăţi şi probleme pentru a fi ajutată, a fost vindecată în modul
următor: "Eu m-am deprins să-mi înfăţişez prezenţa lui Isus ca imagine.
Peste tot unde eram, putem să-L văd pe Isus pe Tronul Sau. Aşa-L priveam eu pe
Isus. El s-a ridicat de pe tronul Sau a îngenuncheat lângă acea femeie şi-a pus
mâna dreaptă pe umărul ei, a apucat cu mâna stângă inima ei şi a scos ceva afară,
care părea ca o masă neagră gelatinoasă. Aceasta masă a pus-o El în inima Sa
unde s-a zbârcit până s-a topit. Apoi şi-a pus mâna din nou în inima Sa şi-a
scos de acolo o masă albă pe care a pus-o cu grijă în inima femeii în locul
unde fusese masa neagră. În fine Isus s-a întors spre mine şi mi-a zis: "Fă
acest lucru".
În
timpul anilor următori m-am rugat în acelaşi fel pentru sute de oameni şi-am
învăţat pe mulţi acest fel de rugăciune".
Această
metodă a "vindecării interne", respectiv a vizualizării, adică
convingerea că prin arătarea chipului Domnului Isus devine părtaş la puterile
Sale dumnezeieşti, a căpătat prin Agnes Sanford o răspândire peste măsura de
mare. David Hunt în cartea sa "Amăgirea creştinătăţii" expune cum
această tehnică de vizualizare este cunoscută în lumea păgână şi în special la
"şamani" care mijlocesc un direct şi rapid acces în lumea duhurilor.
Lăsând la o parte faptul că este de necrezut că Domnul cel Prea Înalt înaintea
căruia va trebui să se plece orice genunchi, se va coborî de pe tronul Său să
îngenuncheze lângă o femeie. Aceasta metodă a vizualizării o recomandă şi
Richard Forster în cartea sa mult citită "A sărbători succesiunea". În
mod exemplificativ se cere a se închipui cum îţi poţi părăsi trupul şi să
dispari tot mai adânc în spaţiul cosmic până când în final te opreşti în
prezenţa caldă a veşnicului Creator. Richard însă aparţine mulţilor admiratori
ai lui Agnes Sanford. El scrie: "Agnes Sanford şi iubitul meu prieten,
preotul Bill Waswig mi-au ajutat foarte mult să înţeleg mai bine însemnătatea
fanteziei în mijlocire".
În
cartea "A sărbători succesiunea" se găsesc şi pasaje foarte vrednice
de recomandat, dar în schimb se constată în parte o tragică varietate faţă de
curentele şi personajele care au distrus şi prigonit biserica lui Dumnezeu. Astfel
el recomanda exerciţiile lui Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului
iezuiţilor şi îndrăzneşte chiar să afirme: "Subţirea carte a lui Ignaţiu
despre exerciţiile de meditaţie cu accentuarea imaginaţiei a avut o influenţă
pozitivă de necrezut în veacul al XVI-lea".
În acest
veac însă datorită lui Ignaţiu de Loyola şi a iezuiţilor săi, a început
contrareforma, în urma căreia mii de urmaşi ai lui Isus au fost omorâţi.
În tot
cazul prin influenţa peste măsura de mare de "medium" a lui Agnes
Sanford, aproape toate cercurile carismatice care propagau vindecarea, au fost
afectate. Ea era o iubită şi frecventa vorbitoare la Camp Farthest Out, al
cărei director internaţional era Roland Brown, amintit mai înainte. Şi Larry
Christenson datorează imboldurile sale penticostale în esenţa cărţii
"Lumină vindecătoare" după cum recunoaşte în prefaţa cărţii la ediţia
în limba germană.
Arnold Bitllinger
împreună cu Larry Christenson, părintele mişcării carismatice pe pământul
german publică în scrierea sa "Şi ei se roagă în alte limbi" un articol
de Agnes sub titlul "Experienţe de vorbire în limbi". Publicările lui
Bitllinger valorează ca standarde pentru această mişcare.
În
testul despre daruri de Christian Schwarz sub numele de "Carisma" se
citează expunerea despre vorbirea în limbi a lui Agnes Sanford ca o autoritate
în sprijinul existenţei acestui dar. Acesta este însă numai unul din cele
câteva exemple ale acestui text, unde trebuie să se pună cel mai mare semn de
întrebare privitor la darul deosebit şi strategiei acestuia în vederea creşterii
adunării.
Vindecarea
trupească o recomandă şi Morton Kelsey care este strâns legat de Agnes. Una din
lucrarea sa de căpetenie poarta titlul "Vindecare şi creştinism".
Kesley admite că metoda sa a rezultat din studierea lui C. G. Jung. Însa scrierea
ştiinţifică a lui Jung a început prin şedinţele de spiritism cu verişoara lui
Helly Preiswerk. Kesley recomandă chiar şi contactul cu cei care au murit.
"Datorită
intervenţiei lui Jung pentru imaginaţia activă şi comunicarea sa cu cei morţi,
care în realitate trăiesc mai departe, am putut să obţin reîntâlnirea cu mama
mea (moartă)... totul mi-a părut foarte natural".
Ce este
atunci de înţeles despre darul de deosebire a duhurilor al lui John Wimber,
când pe tejghelele lui sunt oferite spre vânzare lucrările lui Agnes şi cele
ale lui Kelsey? Da, el elogiază chiar şi lucrarea "Lumina
vindecătoare" care este o lucrare cât se poate de adânc mediumistică,
prezentându-se în cartea de curând apărută "Slujba practică de
vindecare" ca fiind a unui clasic al veacului nostru în domeniul
vindecării dumnezeieşti.
De
altfel şi Arnold Bittlinger în sus numită publicaţie cu titlul
"Glossolalia" şi-a însuşit psihologia lui Kelsey în mod pozitiv.
În
şcoala lui C. G. Jung "Glossolalia" este explicată ca o limbă care
vine din inconştienţă colectivă. Aşa scrie de exemplu ucenicul lui Jung,
profesorul Morton Kelsey: “ La Glossolalia se întâmplă o adevărată conştientizare
de conţinuturi care vin din cele mai adânci straturi ale inconştienţei
colective".
Bitllinger
spune mai departe: "După această părere, vorbirea în limbi ar fi o
expresie a inconştienţei colective care leagă întreaga omenire unii de
alţi". Aceasta a fost şi impresia mea când pentru prima dată am întâlnit
fenomenul vorbirii în limbi. Prin aceasta ar putea fi explicat şi fenomenul
"xenoglossia".
C. G.
Jung şi-a dedus însă învăţătura sa de la inconştienţa colectivă cu prototipul
legat de aceasta cum s-a amintit mai sus şi anume din literatura spiritistă.
Influenţa nu fără importanţă a lui Jung după toate pozitivele menţionări ale
conducători lor noii mişcări penticostale (neopenticostale), care numai
surprinde în nici un fel, îngăduie din partea carismatismului ca să se admită
în mod deschis: Jung joaca un rol însemnat la mulţi din responsabilii carismatismului
înnoit.
Aducerea
aminte a faptului că prin Bittlinger mişcare carismatică a prins rădăcini în
Germania, face să se pună din nou întrebarea despre ce duh este vorba la
această mişcare, dacă aici fără a sta mult pe gânduri sunt atrase persoane cu
autoritate care în mod public s-au ocupat activ cu spiritismul.
Această
amestecare cu curente nebiblice devine şi mai lămurită printr-o publicaţie
recentă a lui Arnold Bittlinger. Pentru a mijloci o impresie despre rolul cheie
şi învăţătura care se leagă de această persoană aş dori să menţionez încă două
citate. Kopfermann scrie astfel: "Scrierea proprie a comunităţii
evanghelice pentru reînnoire este cuprinsă în geneza ei. Indicaţiile în acest
sens sunt până acum unele publicaţii ale lui Bittlinger înainte de toate pe
tărâmul general al carismelor în mod special şi asupra temei rugăciunii în
limbi, care au valabilitate de lucrări standard. Mai ales lui Bittlinger îi
revine meritul de a fi reflectat astfel şi de a fi prezentat teologic
problemele mişcării carismatice, încât ele au putut fi însuşite de către mulţi
ascultători critici germani, respectivi cititori".
Privitor
la fenomenul de vorbire în limbi Bittlinger declară: "Glossolalia este în
mod frecvent fenomenul prin care oamenii au acces la dimensiunile carismatismului...
În rugăciunea privată glossolaţia joacă în sânul mişcării carismatice un rol
însemnat. Milioane de creştini printre care mulţi păstori, preoţi şi episcopi,
prin glassolaţie au găsit acces spre o rugăciune curgătoare, fără ca să
practice acest dar într-o slujba dumnezeiască publică. Deci în al doilea rând poate
să se spună: "Fără glassolaţie nu ar exista nici o înnoire
carismatică".
Acum aş
vrea să citez din publicaţia amintită mai sus. Bittlinger se ocupă cu tema
integrării altor tradiţii religioase în creştinătatea din vest. Articolul
original este editat de sfatul bisericesc şi a apărut în englezeşte purtând
titlul de "Integrating Other Religious Traditions into Western Christianity":
„În
legătură cu cercetările mele în domeniul înnoirii carismatice a spiritualităţii
ecumenice şi a psihologiei adânci, am ajuns treptat în legătură cu experienţe
şi practici necreştine. Începând din 1962, am întreprins cercetări asupra înnoirii
carismatice. Eu eram un membru din echipa internă de dialog între biserica romano-catolică
şi mişcarea de reînnoire penticostală carismatică. Eu am fost şi consultant
activ pentru înnoirea carismatică la biserica universală.
În
cursul cercetărilor mele eu am început să mă interesez de bisericile africane
aparţinătoare, unde am găsit un amestec armonios de tradiţii africane şi
elemente creştineşti. Când am descoperit că multe din elementele carismatice
ale acestor biserici îşi aveau rădăcinile în tradiţiile creştine mai vechi, am început
să caut după elemente carismatice în alte religii. Eu am descoperit că înainte
de toate carisma vindecărilor şi a profeţiilor în astfel de religii era uneori
mai convingătoare decât în mişcarea de înnoire carismatică. În şamanism am
găsit paralele fascinante la serviciul pentru Isus pe care eu le-am recunoscut
întotdeauna ca un "arhetip" al şamanilor, în special privitor la
vindecare eu am fost impresionat de totalitatea de acces la vindecare pe care l-am
găsit printre indieni. Acest lucru m-a ajutat să încurajez spre un astfel de
acces la slujbele noastre creştine de vindecare.
Privitor
la proorocie am fost impresionat de experienţele din hinduism. Unii din
proorocii noştri europeni, au descoperit şi dezvoltat darul lor profetic sub
influenţa lui "guru" cel indian. Şi alte experienţe carismatice au
uneori corespondentul lor pătrunzător în alte tradiţii religioase (de exemplu:
a te ruga în duh - în Raja Yoga).
Eu sunt
convins despre faptul că mişcarea de reînnoire carismatică va deveni mai
însemnată - în special pentru misiunea bisericii - dacă ia în serios şi darurile
carismatice de la celelalte religii.
În 1966
eu am conlucrat în serviciul unei academii ecumenice, care este legată şi cu o
comunitate ecumenică. O problemă de căpetenie a acestui serviciu era să
desfăşoare o spiritualitate ecumenică, însă noi eram interesaţi şi de
spiritualitatea altor religii. Astfel spre exemplu, am avut o conferinţă asupra
temei însemnătăţii lui Avraam, ca o rădăcina în iudaism, creştinism şi
islamism, precum şi o conferinţă despre spiritualitatea africană, indiană şi
iudaică cu referinţele acestor tradiţii. Am avut o altă conferinţă despre chinezescul
Yi jing (Cartea schimbărilor), tibetanicul Bardo Thödol (Cartea morţilor şi tibetanilor).
Însă
problema noastră de căpetenie este să ne întoarcem la propria noastră tradiţie
celtică şi germanică şi să o reînsufleţim pentru a o putea integra în credinţa
noastră creştină".
Acum
fără îndoială că majoritatea carismaticilor se vor distanţa de astfel de
afirmaţii. Şi Kopfermann respinge acest sincretism (amestec de teorii) în mod
hotărât.
Cu toate
acestea desfăşurarea lui Bittlinger este aproape un exemplu de paradă pentru
manifestarea duhurilor înşelătoare ale acestor curente şi pentru deschiderea
legată de aceasta spre izvoare întotdeauna străine de Biblie. Mai întâi
experienţele carismatice în lagărul evanghelic sunt îmbrăcate într-o aparenţă
care pare credincioasă Bibliei. Apoi se descoperă deodată elemente spirituale
îmbogăţite în biserica catolică, apoi în liturghia ortodoxă şi în final se
găsesc asemănări şi în alte religii şi culte păgâne. Apoi începuturile
carismatice conduc la dialogul ecumenic şi în final înapoi la biserica catolică
şi în urmă de tot în păgânism.