CAPITOLUL 9
MENNO SIMONS
Dacă
dispariţia anabaptiştilor din Germania ar fi fost tot aşa de completă şi în
realitate ca şi în aparenţă, lucrul acesta ar fi ridicat o curioasă problemă
istorică greu de explicat: încetarea atât de repede a învăţăturii şi practicii
evanghelice. Dar cercetătorului istoriei nu-i trebuie mult ca să descopere că
anabaptiştii n-au dispărut, ci numai au luat alt nume.
Menoniţii
la început se numeau între ei simplu “fraţi”, iar în limbajul comun pe la
mijlocul veacului al şasesprezecelea au fost cunoscuţi sub numele de “menoniţi”.
Despre
Menno, poreclit Simons, ştim prea puţin, doar ceea ce el ne spune despre sine.
S-a născut în Witmarson, Friesland, în 1496 sau 1497. A fost educat pentru
preoţie, iar în 1524 a preluat îndatoririle de preot în Pingjum, satul tatălui
său. Un an după aceasta, pe când oficia slujba la altar, i-a venit gândul că pâinea
şi vinul de la Cina Domnului nu ar fi trupul şi sângele lui Cristos, dar a
lepădat ideea aceasta ca o ispită a diavolului. El s-a temut să studieze
Scripturile, ca nu cumva să se rătăcească. Viaţa lui era lipsită de evlavie.
După un timp, el a început, totuşi, să studieze Scripturile şi a primit ceva
lumină, deşi inima lui încă nu era schimbată. Din fire era pornit împotriva
anabaptiştilor.
Pe când
era în această stare, Menno a auzit despre martirajul unuia Sicke Freerks sau
Friericks, mai bine cunoscut după porecla sa de Snyder, care îl arăta ca şi
croitor. La 30 martie 1531, acest credincios a fost condamnat, după cum spune
actul judecătoriei: “spre a fi executat prin sabie, trupul său să fie tras pe
roată şi capul său pus în ţeapă, fiindcă a fost rebotezat şi stăruie în acel
botez”, lucru care a fost împlinit întocmai la Lieuwarden. Sângele sărmanului
croitor a produs o ceată de urmaşi ai Domnului, pentru care el a dat cu bucurie
tot ce a avut, chiar şi viaţa sa. Martirajul acestuia l-a condus pe Menno
Simons, după o lungă şi grea luptă lăuntrică, la o acţiune decisivă.
La început,
el a fost doar surprins auzind că acest om a suferit din cauza a ceea ce ei
numeau al doilea botez. El a studiat Scripturile, dar n-a putut găsi nimic în
ele despre botezul copiilor mici. A consultat apoi pe Luther, Bucer şi
Bullinger, dar ei nu l-au ajutat, căci el văzu că argumentele prin care ei
susţineau practica botezului copiilor mici nu aveau nici o bază în Scripturi.
Cu toate că ajunsese treptat la o cunoştinţă mai deplină a adevărului lui
Dumnezeu şi la o îndreptare oarecare a vieţii sale exterioare, totuşi se
reţinea de la ceea ce ştia că trebuie să facă. El era fire ambiţioasă şi ezita
s-o rupă cu biserica în care nădăjduia să-şi creeze cariera şi să ajungă la
faimă. Pentru un timp, el a încercat să facă un compromis conştiinţei, predicând
adevărul în mod public, de la amvon. În cele din urmă, spune el, cam după nouă
luni de aşa predicare, Domnul i-a dat Duhul şi puterea Sa şi atunci el a
renunţat la toată onoarea şi reputaţia lumească, s-a despărţit de biserică şi
erorile ei, supunându-se de bună voie lipsurilor şi sărăciei, alipindu-se de
cei pe care îi duşmănea înainte.
Aceasta
a fost cam prin anul 1536 şi se pare că intenţia lui Menno a fost să ducă o
viaţă liniştită de cercetător şi scriitor. Dar cam după un an, un mic grup de
credincioşi veni la el şi îl îndemnară să-şi aducă aminte de nevoile sufletelor
sărace, flămânde, şi să-şi folosească mai bine talentele ce le avea de la
Domnul. Ca urmare, el începu să predice Evanghelia şi continuă să facă cunoscut
adevărul prin grai şi prin scris până la sfârşitul vieţii sale.
Deşi nu
fără dese întreruperi, lucrările sale au fost în mod practic foarte rodnice. La
început anabaptiştii erau împărţiţi şi descurajaţi. Cei de la Münster
susţineau unele idei cu totul greşite, idei care au provocat o luptă ascuţită,
dar greutatea influenţei lui Menno a înclinat balanţa în favoarea curăţiei şi
păcii. Împotriva acestor idei, el a scris cartea “Ieşirea de la papalitate”, în
care arată cum în mod fals au fost învinuiţi de duşmani că apără doctrinele
celor de la Münster, doctrine cu care ei nu se împăcau, ci le respingeau.
Menno a
fost un apostol al adevărului, predicând şi înfiinţând biserici de-a lungul
Europei de Nord, din Franţa până în Rusia. În ciuda celor mai aspre decrete şi
a celor mai sângeroase prigoniri, el şi-a îndeplinit cu credincioşie chemarea
şi a găsit întotdeauna, oriunde a mers, oameni gata să asculte Evanghelia. El a
întărit un standard de strictă morală, a reprimat toate tendinţele spre
fanatism şi treptat a format pe urmaşii săi, pe menoniţi într-un popor blând,
paşnic şi moral. Ei puneau un accent deosebit pe botezul prin cufundare al
oamenilor mari ce-şi puteau mărturisi credinţa.
Ultimii
săi ani au fost petrecuţi în Holstein, unde a şi murit în 13 ianuarie 1561, în
vârstă de 66 de ani.
Ca
scriitor, Menno a lucrat numeroase volume. În timpul celor din urmă 10 ani ai
săi, el a întemeiat o tipografie şi şi-a asigurat o largă circulaţie a
scrierilor sale. Cele mai multe sunt scrise în limba daneză, deşi unele
originale au fost scrise în “Oostersch” şi foarte rău traduse în limba daneză.
Tipărirea lucrării “Cartea de temelie a adevăratei credinţe creştine”, în 1539,
a statornicit învăţătura sa doctrinară pe baze solide. Ea s-a deosebit de
teologia reformată numai în susţinerea ideii spirituale despre biserica, ca o
comunitate de adevăraţi sfinţi şi urmarea
necesară a acestei idei, respingerea botezului copiilor mici.
Menno
şi-a datorat viaţa sa lungă şi lucrările sale, pe de o parte faptului că s-a
mulţumit să lucreze liniştit şi în umbră, pe de altă parte protecţiei pe care a
primit-o în diferite timpuri de la anumiţi principi şi nobili care favorizau învăţăturile
evanghelice. În câteva rânduri a avut parte de izbăviri deosebite, ce par
adevărate intervenţii ale Providenţei pentru el. Fiica sa povesteşte cum un
trădător, care s-a învoit ca în schimbul unei sume de bani să-l dea prins
negreşit în mâinile duşmanilor, după mai multe nereuşite, într-o zi pe când în
tovărăşia unui ofiţer erau în căutarea predicatorului eretic, l-au întâlnit pe
Menno. Menno mergea de-a lungul canalului într-o bărcuţă. Trădătorul a tăcut până
ce Menno s-a depărtat o oarecare distanţă şi a sărit pe mal ca să-şi scape
viaţa. Atunci trădătorul strigă: “Iată, pasărea a scăpat!” Ofiţerul îl înjură,
numindu-l nemernic, şi întrebându-l de ce nu i-a spus la timp, acesta îi
răspunse: N-am putut vorbi pentru că limba îmi era legată”. Se spune ca
autorităţile au fost nemulţumite de acest lucru şi omul care garantă prinderea
lui, trebui să-şi piardă capul.
Într-adevăr,
acest slujitor al lui Dumnezeu a fost urmărit cu multă amărăciune.
Guvernatorul din Friesland a publicat o proclamaţie cu data de 7 decembrie
1542, în care declara că oricine dă mâncare, locuinţă sau orice fel de ajutor
lui Menno sau va avea cărţile lui, trebuie expus la pedepsele de erezie.
Aceasta n-a fost o vorbă goală. Chiar mai înainte, în 1539, un oarecare Tjaret
Reyndertz sau Reynderson a fost acuzat de greşeala că ar fi găzduit pe Menno în
casa sa. Din această cauză a fost întins pe roată şi în urmă decapitat. Aceste
prigoniri locale şi edicte fără îndoială erau inspirate de edictul general al
lui Carol al V-lea, dat la Bruxelles la 10 iunie 1535, care poruncea ca toţi
anabaptiştii sau rebotezaţii şi agitatorii lor să fie daţi la moarte prin foc,
toţi cei ce s-au pocăit în mod sincer să fie decapitaţi, iar femeile să fie înmormântate
de vii. Buckle în “Istoria civilizaţiei”, socoteşte că în 1546, 30.000 de
persoane au fost date morţii pentru anabaptism numai în Olanda şi Friesland. Şi
totuşi se susţine de mulţi istorici că acest decret niciodată nu a fost aplicat
în mod general. Dacă ar fi fost, ţara ar fi ajuns aproape depopulată, pustiită.
În ciuda
unor astfel de măsuri, bisericile întemeiate de Menno şi conlucrătorii săi au
crescut repede ca număr. Creşterea lor poate fi explicată prin două cauze, din
care una deja a fost pomenită. Schimbarea numelui a fost mult în favoarea lor.
Să fi spus “anabaptist” în acele vremuri provoca acelaşi efect ce-l provoacă
pentru noi, cei de azi, strigătul “câine turbat!” A spune “menonit” în cel mai
rău caz stârnea un simţământ de curiozitate: ce adică ar putea fi această sectă
nouă.
O ramură
a menoniţilor, în special cei din Lituania, la invitaţia împărătesei Caterina a
II-a, au emigrat în Rusia şi acolo au fondat comunităţi agricole înfloritoare,
mai ales în Crimeea. Ei s-au bucurat multă vreme de libertate şi mari favoruri.
Abia după 1871, când în urma unui decret imperial i-a văduvit de unele
favoruri, ei s-au împrăştiat, emigrând în Olanda, America, şi alte părţi.