CAPITOLUL 8
BALTHASAR HUBMAIER
Întotdeauna duşmanul de veacuri a urmărit să răpună pe
stegarii adevărului, care încolonau mulţimile după ei pe urmele lui Cristos
Domnul. Aşa s-a întâmplat şi cu Balthasar Hubmaier.
El s-a
născut prin anul 1481 la Friedberg, Bavaria. Nu se ştie nimic clar despre
familia sa. Unii susţin că ar fi fost mici agricultori. Încă de timpuriu a fost
trimis la o şcoală latină din
Augsburg, iar de acolo a mers la universitatea din Friedberg, unde s-a înscris
în 1503. Aici a studiat filozofia şi teologia cu Fuck, marele antagonist al
lui Luther. Studiile sale sârguincioase a trebuit să şi le întrerupă mergând la
Schaffhausen ca învăţător spre a-şi câştiga mijloacele necesare pentru a putea
termina studiile la universitate. El s-a întors şi şi-a luat diploma în 1511. Înainte
de a-şi începe studiile, fiindcă era un tânăr care promitea, toţi l-au sfătuit
să urmeze medicina, dar el le-a spus că e hotărât să urmeze teologia, zicând: “Pe
ea singură am ales-o, pe ea înaintea tuturor celorlalte”.
La
Friedberg, el a întâlnit doi oameni care i-au influenţat mult viaţa lui de mai
târziu, Johann Heighelin zis Faber şi Johann Meier. Cel dintâi era student, iar
cel din urmă profesor. La o discuţie ce s-a ivit între profesor şi facultate, Hubmaier
a apărat cu căldură cauza profesorului şi l-a urmat când acesta s-a mutat la
universitatea din Ingolstadt. Aici i s-a dat şi lui o catedră de teologie şi a
fost numit predicatorul facultăţii, iar în 1515 a fost numit vice-rector.
În 1516,
este chemat predicator al catedralei din Ratisbon. Această mutare l-a scăpat de
influenţa profesorului său şi l-a făcut să gândească independent şi să se adâncească
în studiu personal pentru cristalizarea de păreri şi convingeri. Era un zelos
şi adânc cercetător al Scripturilor. În cunoştinţe îl egala pe Luther, dar nu
şi pe Melanchton şi Erasmus. Nu i-a trebuit mult şi a ajuns să fie recunoscut
ca unul din cei mai elocvenţi predicatori ai timpului său. Iubea viaţa curată
şi era evlavios în mod sincer, lucrând cu mare râvnă în sânul bisericii
catolice.
Prin
1523 părăseşte catedra şi se duce la Schaffhausen, unde avea mai mulţi prieteni
din vremea când fusese învăţător. Aici era în plină Reforma elveţiană. Nu
peste mult timp îl aflăm preot la Waldshut, peste graniţa Elveţiei, în Austria.
În această vreme încă nu era rupt de biserica Romei şi ţinea toate formele
catolice în noua sa parohie. Aceasta fie
din cauza că nu era convins pe deplin de erorile romano-catolice, fie că sta la
îndoială să facă o rupere cu biserica, în nădejdea că poate se va face o
trezire lăuntrică.
În mai
1523, merge la Zürich şi intră în strânsă legătură cu Zwingli. Acesta era la începutul
lucrării sale ca reformator. Se înţeleg bine. Amândoi sunt de acord să facă
din Scriptură singura regulă de credinţă şi practică. Hubmaier a înţeles prin
aceasta chiar şi părăsirea botezului copiilor. Şi Zwingli a consimţit la
aceasta. În unele scrieri şi în predicile sale din această vreme, el nu a
ezitat să facă mărturisiri în această privinţă. La o dezbatere publică ce a
avut loc la 26 Octombrie 1523 în Zürich, Hubmaier îl asista pe Zwingli, era al
doilea după el. De aici înainte, el devine un înfocat luptător al Reformei şi
bun prieten al lui Zwingli. Dar n-au trecut doi ani şi Zwingli începuse să bată
în retragere cu botezul oamenilor mari pe baza credinţei, rămânând la botezul
copiilor mici.
După
disputa de la Zürich, Hubmaier s-a reîntors la Waldshut şi a supus clerului şi
decanatului de aici, 18 articole de credinţă în care susţinea printre altele: îndreptăţirea
numai prin credinţă, cuminecătura nu e o jertfă, ci numai amintirea morţii lui Cristos,
apoi denunţa purgatoriul, icoanele, celibatul preoţilor şi alte erori catolice.
Din 30 preoţi, numai trei au avut curajul să treacă de partea lui. Cu toate că
nu a avut reuşită cu clerul, căci se temeau să nu-şi piardă pâinea sau chiar
viaţa, el reuşi să aibă poporul tot de partea lui. În mod treptat, el începu
să-şi schimbe felul de a sluji, întâi citind Evangheliile şi Epistolele în
limba germană şi mai târziu dând paharul la toţi cei ce doreau să se împărtăşească.
Din cauza unor aţâţători, acum s-a ridicat o oarecare împotrivire. Văzând
aceasta, îşi dădu numaidecât demisia, înainte de Duminica Rusaliilor, dar a
fost reales pastor prin voturile aproape unanime ale parohiei.
Auzind
despre acestea, episcopul din Constanţa i-a cerut lui Hubmaier să se prezinte
la el, dar acesta nu dădu importanţă
somaţiei, zicând: “Ar fi pentru mine un lucru prea mic să stau în faţa celui
făţarnic”. Dieta Austriei, considerând aceasta o insultă, a cerut predarea lui
Hubmaier. Cetăţenii oraşului au refuzat însă cu îndârjire să-l predea pe
predicatorul lor. Cu toate acestea, văzând cum clocotea furia catolică împotriva
lui, Hubmaier a gândit că e mai
bine să părăsească oraşul.
La 16 August
1524, el se refugie la Schaffhausen. Aici s-a apucat şi a scris broşura sa: “Despre
eretici şi acei care i-au ars”. Acum a făcut constatarea tristă că Reforma lui
Zwingli s-a oprit la jumătatea drumului şi nu s-a întors înapoi până la creştinismul
apostolic, de aceea şi-a schimbat părerile despre Zwingli şi l-a părăsit.
În
noiembrie 1524 se întoarce iarăşi la Waldshut cu convingerea clară că botezul
copiilor e contrar Scripturilor. Dintr-o scrisoare cu data de 16 ianuarie 1525
adresată lui Oecolampadius se vede un argument lucrat cu îngrijire împotriva
botezului copiilor mici, arătând că e nebiblic. Tot prin vremea aceasta, el
calcă celibatul şi se căsătoreşte cu fiica unui cetăţean din Waldshut. Apoi în
timpul postului el desfiinţează liturghia pe care până acum o ţinuse în
germană. Scoate afară toate icoanele şi altarele din biserici nefiind conforme
cu închinarea din Noul Testament. El şi cu ceilalţi preoţi dezbracă veşmintele
preoţeşti, întrucât nu găseşte nicăieri scris că Domnul Isus ar fi purtat aşa
ceva sau să fi poruncit ca slujitorii Săi să-şi facă îmbrăcăminte, şi nici la
apostoli nu a găsit scris ceva în aceasta privinţă. De aici înainte au predicat
îmbrăcaţi în hainele lor obişnuite. Toate acestea, precum şi încetarea
practicii de a boteza copiii mici, a produs multă vâlvă în popor. Prin
predicile sale înflăcărate ceru revenirea creştinilor la adevăratul creştinism.
În acest timp însă, cei care deţineau încă şi puterea eclesiastică şi pe cea
civilă plănuiau măsuri violente împotriva lui.
Până
acum el predicase botezul nu al copiilor, ci al oamenilor mari, dar el însuşi
nu era botezat. Cu alte cuvinte, era un baptist în teorie, dar nu în practică. În primăvara anului
1525, înainte de Paşti, vine din Elveţia la Waldshut un oarecare William
Remblin şi prin legătura cu acesta, Hubmaier consimte să fie botezat pe baza
mărturisirii de credinţă personală. În ziua de Paşti, Remblin botează pe
Hubmaier împreună cu alţi membri din biserica lui. Unii spun ca s-au botezat
60, alţii că 110. Iar nu mult după aceasta, păstorul însuşi a botezat pe 300 de
membri din turma sa. Această acţiune îndrăzneaţă a lui Hubmaier a provocat
furtună din două direcţii: din partea catolicismului austriac şi din partea
reformatorilor elveţieni. El îşi dădea seama de urmări, dar nu le-a dat
importanţă. Avea în vedere un singur lucru: să asculte în totul numai de Cuvântul
Domnului, oricare ar fi preţul pe care trebuie să-l plătească pentru aceasta.
Reformatorii elveţieni provocată pe Hubmaier la o dezbatere publică ce avu loc
la 5 iunie 1525. În urma acesteia, Hubmaier scrie două broşuri în legătură cu
botezul: prima, un dialog “Despre botezul copiilor mici” care nu a fost tipărit
decât puţin mai târziu în Moravia şi a doua “Despre botezul creştin al credincioşilor”,
care a apărut numaidecât şi a avut un mare efect. Zwingli a răspuns cu mare
vehemenţa în broşura sa: “Baptism, anabaptism şi botezul copiilor mici”. De
acum înainte, reformatorii elveţieni deveniră cei mai amarnici împotrivitori şi
duşmani.
La
Waldshut starea s-a înrăutăţit foarte mult. În oraş s-a ridicat o partidă tare
catolică ce favoriza predarea oraşului la austrieci. Hubmaier a văzut că
situaţia sa era foarte gravă şi de aceea, împreună cu alţi 45 de aderenţi ai
săi şi-au căutat scăparea refugiindu-se la anabaptiştii din Zürich. La 5
decembrie 1525, oraşul a fost capturat de trupele austriece. Nu mult după
sosirea sa la Zürich, Hubmaier a fost arestat, întemniţat şi tratat cu asprime.
Zwingli căută să-l determine să-şi retragă scrierile, de aceea el personal,
precum şi judecătorul Maconius şi alţii, se duseră la închisoare la Hubmaier.
Toate vorbele mieroase, momelile,
n-au folosit la nimic. S-au întrebuinţat apoi metodele inchizitoriale. După mai
multe luni de închisoare, unde nu pătrundea nici raza soarelui, nici lumina
lunii, iar pâinea şi apa care nu se întâlneau cu zilele, îi erau singura mâncare,
i-au distrus sănătatea. În cele din urmă, Zwingli a reuşit să obţină, prin
forţă, de la Hubmaier, făgăduinţa că îşi va revizui punctele sale de vedere.
Astfel la 6 aprilie 1526, a fost scos din închisoare şi dus la marea catedrală
unde o mulţime de popor s-a adunat să-l vadă şi să-l audă. Urcat la amvon, după
o scurtă introducere, umilit în sine a strigat: “Ei m-au constrâns, mă constrâng
pe mine un om bolnav, unul ridicat de pe patul morţii, un exilat, unul care a
pierdut totul, să învăţ a altă credinţă”. Văzând că în loc de tăgăduire, agită
poporul, l-au oprit şi l-au dus din nou la închisoare şi l-au pus în lanţuri
grele. Numai ziua judecăţii, care va scoate tot ce s-a făcut în întuneric, va
arăta ce tratament i s-a aplicat după aceasta. În cele din urmă, inchizitorii
au venit în faţa poporului cu un petec de hârtie scris de Hubmaier pe care se
afla tăgăduirea scrierilor sale. Astfel la 6 iunie 1526 l-au lăsat slobod cu
condiţia să părăsească Elveţia. Scăpat din lanţuri, el s-a dus la Constanţa şi
pe la vechile sale reşedinţe, Ingolstadt şi Rotisbon, unde prietenii i-au
arătat multă bunăvoinţă. Dar fiindcă nu putea sta aici, el îşi căută azil în Moravia.
Cam pe la sfârşitul lui iunie, el ajunge la Nicholsburg. Din cauza prigoanei
din Elveţia, mulţi anabaptişti şi-au găsit refugiul în Moravia. Fraţii
Lichtenstein, nobili pe a căror moşie se stabilise Hubmaier, erau umani şi
toleranţi. Aici el şi-a desfăşurat cea mai rodnică activitate a vieţii sale, cu
toate că timpul a fost scurt, doar vreo 15 luni. El şi-a consacrat toate
energiile, predicării şi scrisului. Ca evanghelist, predica mereu şi atrăgea
mari mulţimi de oameni la ascultarea Evangheliei. Într-un an boteză peste 6.000
de suflete, între care erau şi doi nobili, baronii de Lichtenstein. Astfel
mişcarea anabaptiştilor luă un mare avânt şi numărul credincioşilor crescu cu o
repeziciune uimitoare. Un istoric din tabăra
duşmană socoteşte numărul lor în acest timp la 12.000.
Tot în
această scurtă perioadă au fost scrise şi tipărite vreo 15 lucrări deosebite,
din care redăm titlurile unora: “Despre Cina Domnului”, “Cartea Săbiei”. “Forma
Botezului”, “Libertatea voinţei omeneşti”, etc.
În faţa
acestui progres, forţele întunericului nu puteau sta nepăsătoare. Întâi i-au
ridicat o împotrivire lăuntrică, Hans Fat, Iacob Wideman, care erau pentru
Hubmaier, trimişi ai lui Satan ca Imineu şi Alexandru faţă de Pavel. Apoi prin
arhiducele Ferdinand, devenit Marchiz de Moravia, care dădu ordin şi-l arestă
pe Hubmaier prin septembrie 1527, împreună cu soţia sa şi-i trimise la Viena.
Trei luni Hubmaier a fost păzit în închisoare şi teologii catolici împreună cu
Faber, colegul său de şcoală, s-au străduit să-l facă din nou catolic. La 3
martie 1528, a fost condamnat la moarte împreună cu soţia sa pentru erezie.
Cine însă au fost adevăraţii eretici? Cei ce se despărţiseră cu totul de păcat
şi căutau să se îndrumeze numai după adevărul Evangheliei sau cei ce deţineau
puterea şi lăfăiau în toate păcatele, fără să le pese de litera şi duhul
Evangheliei? Sentinţa divină îi va arăta în ziua aceea când se va arăta Dreptul
Judecător. Dar chiar şi până atunci mintea sănătoasă şi nepărtinitoare îi poate
recunoaşte pe slujitorii Dragostei şi pe cei ai Urii.
După
şapte zile de la pronunţarea sentinţei, adică la 10 martie 1528, Hubmaier a
fost luat şi purtat pe străzile oraşului Viena, iar călăii rupeau cu nişte
cleşte carne din corpul său. Şi cum în clipele de agonie ale Domnului Isus din
Ghetsemani, Dumnezeu I-a trimis un înger ca să-L întărească, tot aşa şi pentru
Hubmaier, Dumnezeu a făcut ca soţia sa să-i fie îngerul binecuvântat. Tot
timpul drumului, ea îl întărea mereu să sufere cu statornicie. Ajuns în piaţa
publică, el plecă capul pe butuc şi securea catolică i-l despărţi de trup.
Rămăşiţele pământeşti i-au fost arse, iar cenuşa aruncată în Dunăre. Trei zile
mai târziu, soţia sa, fiindcă a rămas credincioasă, cu toate cele văzute, a fost aruncată şi înecată
în Dunăre.
“Ei l-au
biruit, prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au
iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11).