CAPITOLUL 7
THOMAS CRANMER
Thomas
Cranmer s-a născut în anul 1489, la Aslacton, Nottinghamshire, Anglia. Se trăgea
dintr-o veche familie a normanzilor care a venit aici cu Wilhelm Cuceritorul.
Tatăl lui a murit în tinereţe şi el a rămas orfan de mic copil. Când avea 14
ani a fost trimis de mamă sa la Universitatea Cambridge spre a fi educat. După
ce şi-a terminat studiile, întrucât era foarte abil, a fost ales ca asistent şi
a deţinut această poziţie până la căsătoria sa în 1521. Soţia sa a murit doar
după un an de la căsătorie şi el şi-a ocupat din nou postul de asistent. În
anul următor a primit titlul de doctor în teologie şi posedând cunoştinţe
bogate în teologie a fost ales ca lector de teologie la colegiu şi însărcinat
de universitate cu examinarea tinerilor care studiau pentru a deveni
vestitori ai Evangheliei. În timp ce îşi împlinea această slujbă, el a încurajat
în mod deosebit studiul Bibliei, studiu foarte neglijat pe atunci.
O ciumă
grozavă care bântuia în unele părţi ale Angliei şi chiar în multe părţi ale
Europei în acea vreme, a izbucnit la Cambridge imediat după ce şi-a reluat
postul în primire. Spre a fi feriţi, el cu câţiva elevi s-au mutat la
mănăstirea Walham. Aici l-a întâlnit pe Gardiner şi pe Fox, unul secretarul,
iar celălalt duhovnicul regelui Henric al VIII-lea. Cum regele dorea să dea
divorţ de regina Catherine de Aragon, Gardiner ca şi Fox l-au întrebat pe
Cranmer ce se poate face în privinţa aceasta şi Cranmer i-a sfătuit să scrie
universităţilor engleze şi chiar străine spre a le cere părerea în ce priveşte
legalitatea divorţului. Sfatul a fost aşa de bine gândit încât Cranmer a fost
prezentat regelui, care l-a întrebat îndeaproape asupra acestui subiect şi i-au
plăcut aşa de mult vederile sale încât i-a cerut să-şi scrie părerile pe hârtie.
După aceea, regele l-a făcut capelan al său şi i-a acordat favoruri de care s-a
bucurat tot timpul vieţii regelui.
Apoi
Cranmer a fost trimis prin străinătate la Paris, la Roma şi alte oraşe. În timp
ce era plecat, arhiepiscopul de Canterbury a murit şi regele se hotărî să-l
facă pe Cranmer arhiepiscop. Îi porunci numaidecât să se întoarcă în Anglia. Pe
data de 30 martie 1533 a fost făcut arhiepiscop. La consacrarea sa, el primi
din partea papei obişnuita bulă, dar el a refuzat să facă obişnuitele jurăminte
faţă de papa, fiindcă în călătoriile sale, el a avut mult de-a face cu reformatorii
germani şi a citit cărţile lui Luther. De aceea nu se duce la Roma căci ţinea
ascuns faptul că e însurat. Circulau tot felul de legende că o ţine pe Margaret
Orlander într-o ladă găurită. Primul serviciu al lui Cranmer - totdeauna gata
să asculte de stăpânul său - a fost să acorde divorţul regelui şi al doilea a
fost să-l căsătorească cu Anne Boleyn. Întrucât noua regină favoriza Reforma, a
avut de câştigat pentru un moment. Dar tragicul sfârşit pe eşafod al
nefericitei Anne şi temperamentul schimbăcios al regelui le-a adus mari
greutăţi. Duşmanii reformei au prins prilejul şi şi-au reînceput activitatea.
Cranmer a fost atacat de Gardiner chiar
în Parlament, a fost acuzat şi mai mulţi lorzi din consiliul privat au cerut
regelui să îngăduie arestarea şi întemniţarea arhiepiscopului în turnul
Londrei. Regele, suspectând motivele lor, după ce citi petiţia, o puse la o
parte.
La câteva
zile după ce Henric a primit petiţia împotriva lui Cranmer, el porunci să-i
pregătească barca spre a face o plimbare pe Tamisa. Când vâslaşii au ajuns cu
regele la podul Lambeth, el privi şi văzu pe Cranmer stând pe pod, căci
arhiepiscopul auzise trompetele gărzii regale din barcă şi a venit să salute pe
rege. Când Henric îl zări pe Cranmer, porunci vâslaşilor să tragă la ţărm. “Ah,
capelanul meu, - zise regele către arhiepiscop - vino cu mine în barcă”.
Cranmer îl ceru să-i dea voie să-şi ia barca sa şi să meargă în urma regelui.
Regele însă îi spuse: “Nu, trebuie să vii cu mine în barcă căci doresc să-ţi
vorbesc”. Când regele şi arhiepiscopul s-au aşezat alături în barcă, regele îi
zise: “Am veşti din Kent, pentru tine, domnul meu”. Arhiepiscopul întrebă: “Veşti
bune, sper?” “Sunt aşa de bune că eu ştiu acum cine e cel mai mare eretic în
Kent” şi zicând aceasta scoase de pe mânecă învinuirile contra arhiepiscopului
şi predicatorilor săi şi-i dădu să le citească.
Când
Cranmer citi articolele şi se văzu atacat atât de violent, fu alarmat. El îngenunche
la picioare şi-i ceru să însărcineze o comisie care să cerceteze acuzaţiile
dacă sunt adevărate. “Într-adevăr, zise regele, aşa mă gândesc şi tu vei fi
primul însărcinat împreună cu doi sau trei pe care tu-i vei alege”. “Atunci,
zise arhiepiscopul, Măria Voastră veţi gândi că cercetarea nu e sinceră, dacă
eu ar trebui să fiu judecător al meu”. Dar el a fost însărcinat în ciuda protestului
său.
După
trei săptămâni s-a văzut că nimic nu se putea dovedi împotriva lui Cranmer şi
că întreaga chestiune era o conspiraţie împotriva arhiepiscopului. Regele îi
spuse atunci arhiepiscopului să-i numească 12 sau 16 din ofiţerii şi gentilomii
săi care să fie discreţi, înţelepţi şi curajoşi.
Acestora
le dădu ordine să cerceteze casele, dulapurile şi camerele tuturor acelora care
au fost suspectaţi de a fi conspirat (fie în catedrală, fie în afară) şi aveau
ordinul să aducă la rege şi arhiepiscop orice scrieri ar fi găsit la ei. Aceşti
oameni au plecat imediat în cercetare şi după 4 ore întregul complot a fost
descoperit, găsindu-se scrisori, unele de la episcopul de Winchester şi alţii.
Astfel că începutul şi sfârşitul conspiraţiei a fost scos la lumină. Printre
alte hârtii, două scrisori au ajuns în mâinile lui Cranmer, care-l denunţau ca
eretic: una de la Dr. Thornton din Dover şi alta de la Dr. Barber. Aceştia amândoi
au fost găzduiţi de arhiepiscop în casa sa şi îi erau îndatoraţi pentru multe
favoruri, dar ei în mod mârşav au conspirat cu Gardiner să-i ia viaţa. Când
Cranmer descoperi mârşăvia lor, îi chemă în birou şi le spuse că a fost acuzat
în mod fals de unii în care el totdeauna şi-a pus cea mai mare încredere şi
le-a cerut sfatul cum ar trebui să-i pedepsească. Ei, fiindcă nu bănuiau că ar
fi vorba de ei, îi răspunseră: “Astfel de netrebnici ar trebui spânzuraţi fără
nici o cercetare”. Auzind aceasta, arhiepiscopul îşi ridică mâinile în sus şi
strigă: “Milostive cerule, în cine să te mai poţi încrede?” Şi-apoi îşi scoase
din sân scrisorile şi-i întrebă dacă le cunosc. Când îşi văzură scrisorile lor
puse în faţă, au fost năuciţi, au căzut în genunchi şi i-au cerut iertare.
Cranmer le spuse că îi iartă, dar să nu se mai aştepte să se încreadă în ei.
După
moartea regelui Henric al VIII-lea, fiul sau Edward al VI-lea a fost multă
vreme sub influenţa lui Cranmer. Prietenii Reformei au putut să facă multe
schimbări în forma de închinăciune a bisericii. Tutorele regelui era Edward
Seymour, duce de Somerset, care intenţiona să transforme Biserica Engleză într-una
protestantă. Predici au fost compuse de arhiepiscop. Notiţele lui Cranmer
asupra Noului Testament au fost traduse şi puse în biserici. Cranmer publică “Biblia
Engleză” ajutat de Thomas Cromwell. Tainele erau administrate în amândouă
felurile şi liturghia era citită în limba
engleză. Ridley, bunul prieten al arhiepiscopului şi unul din cei mai activi
luptători pentru reformă, l-a ajutat în formarea a 42 articole de credinţă care
au fost revăzute de ceilalţi episcopi şi teologi.
Partizanii
reformei au avut însă timp scurt. Edward după o domnie de numai 6 ani a murit.
Bărbaţii care au fost cei mai activi în introducerea reformei în închinăciune,
au devenit ţinta persecuţiei.
Pe tron
se urcă regina Maria şi Cranmer fu arestat, întemniţat şi în cele din urmă osândit
la moarte. El fu condamnat pentru trădare, dar cerând clemenţa, fu iertat, însă
spre a satisface invidia lui Gardiner şi propria sa ură amară pentru faptul că
a luat parte activă, ajutându-i pe Henric al VIII-lea să divorţeze de mama ei,
regina Maria îl acuză de erezie. Prietenii lui Cranmer, care au prevăzut dezlănţuirea
furtunii l-au sfătuit să se refugieze în Germania, dar el n-a vrut şi curând a
fost arestat şi trimis în turnul Londrei, care era ticsit de prizonieri.
Cranmer
a fost aruncat într-o celulă mică cu Ridley, Lathimer şi Bradford. După un timp
cei trei au fost scoşi din turnul Londrei şi duşi la Windsor, iar de acolo la
Oxford spre a se apăra înaintea unei comisii compuse din cei mai proeminenţi
bărbaţi ai universităţilor Oxford şi Cambridge. Dar soarta lor era hotărâtă mai
înainte de cercetare. Toţi au fost pronunţaţi ca eretici şi condamnaţi la
moarte. Servitorii lui Cranmer, care până aici aveau voie să-i slujească, au
fost trimişi acasă şi el singur întemniţat în închisoarea comună de la Oxford.
Cum însă
era necesară aprobarea papei spre a da legalitate sentinţei, o nouă delegaţie
a fost trimisă anul următor la Roma şi la înaltul altar al bisericii Sfânta
Maria. Cranmer a fost cercetat şi condamnat iarăşi.
După
aceasta, episcopul Bonner şi episcopul Thueby au venit de la Londra împuterniciţi
să procedeze la aşa-numita degradare a arhiepiscopului. Când au venit la
Oxford, Cranmer a fost adus înaintea lor şi ei îi citiră ordinul de execuţie
din partea papei. Aici prizonierul era declarat ca neascultător pentru că nu a
fost gata să meargă în persoană la Roma spre a răspunde învinuirilor aduse -
deşi aceasta nu avea temei, căci episcopii îl ţinuseră întemniţat în Anglia.
Ordinul de execuţie spunea că problema a fost cercetată în mod imparţial la
Roma, că mărturii de ambele părţi au fost examinate şi că însuşi avocatului
arhiepiscopului i s-a permis să-i facă cea mai bună apărare. “Ah - strigă
Cranmer auzind acestea - ce minciuni sunt toate acestea? Eu am fost încontinuu
în închisoare şi niciodată nu mi s-a permis să am vreun avocat sau apărător
aici, acasă, cum se poate să fi avut avocat la Roma?” Când Bonner şi-a terminat
citirea, au procedat la degradarea lui. Spre a-l face obiect de batjocură,
haina preoţească pe care i-au pus-o pe el, în loc de a fi obişnuita haină
scumpă şi ornamentată, era făcută din haine vechi şi zdrenţe, iar ca insultă îi
spuseră: “Şefule de Canterbury”. Această ceremonie fiind isprăvită, îl îmbrăcară
într-o haină zdrenţuită de simplu muncitor şi-l trimiseră înapoi la închisoare.
Aici Cranmer fu păzit ca nu cumva cineva din prietenii lui să vină la el. Atât
de mare a fost vigilenţa vrăjmaşilor săi încât o persoană simpatizantă a fost
luată în custodie de Bonner şi abia aşa a scăpat de cercetări şi suferinţă,
căci a trimis lui Cranmer o sumă oarecare de bani, să-şi procure cele necesare.
Cranmer
a fost mutat în diferite închisori timp de aproape trei ani. Aici a auzit de
martirajul tovarăşilor săi de puşcărie, Ridley şi Lathimer, dar execuţia sa era
încă amânată. Între timp s-au făcut toate eforturile spre a-l determina să se
lepede. Ca măsură mai blândă l-au mutat din închisoarea sa în locuinţa
decanului Bisericii lui Cristos unde au folosit toate argumentele convingătoare
să se lepede de credinţa sa. Înfuriaţi de refuzul său, l-au mutat în cea mai
grozavă parte a închisorii unde a fost mai înainte şi a fost tratat cu cea mai
mare asprime. Trupul bătrânului nu a mai putut rezista acestor torturi şi nu după mult timp, el semnă un
formular de lepădare din care redau o parte:
“Eu,
Thomas Cranmer, fost episcop de Canterbury, renunţ, urăsc şi detest toate
formele de erezie şi rătăcire ale lui Luther, Zwingli, precum şi toate
celelalte învăţături care sunt contrare cu doctrina curată şi adevărată şi eu
cred constant în inima mea şi mărturisesc cu gura mea singură una biserică
vizibilă, sfântă şi catolică, fără care nu este mântuire şi recunosc pe
episcopul Romei a fi capul suprem pe pământ pe care îl recunosc a fi cel mai înalt
episcop şi papă şi vicar al lui Cristos căruia toţi creştinii trebuie să-i fie
supuşi.
Mă supun
Bisericii şi capului ei suprem şi Majestăţilor lor Filip şi Maria, rege şi
regină al acestui imperiu al Angliei şi tuturor legilor şi ordinelor fiind gata
totdeauna să-i ascult ca un credincios supus. Şi Dumnezeu este martorul meu că
am făcut aceasta nu pentru favoare şi de teama vreunei persoane, ci de bună
voie şi din conştiinţa mea proprie şi spre învăţătura altora”.
Această
lepădare a arhiepiscopului imediat a fost tipărită şi răspândită în toată
ţara. Ca dovadă că era originală era semnată cu numele lui Thomas Cranmer, iar
mai jos numele a doi martori, Henry Sidal şi călugărul John de Villa.
Cu toate
că făcuse aceasta Cranmer nu avea nici o asigurare că viaţa îi va fi cruţată.
Regina, care primise şi ea cu bucurie declaraţia lui de lepădare de credinţă nu
şi-a schimbat cu nimic gândurile ei de răzbunare pentru partea activă pe care
el a avut-o în divorţul mamei ei. Astfel, după ce avuse o şedinţă secretă cu
miniştrii ei, hotărî ca ziua execuţiei lui să fie 21 martie 1556. Mai înainte
de execuţie, el trebuia să apară în faţa publicului şi să-şi citească personal
declaraţia de lepădare de credinţă. În scopul acesta, călugărul spaniol John de
Villa a fost trimis la el la închisoare să-i ceară să facă o copie de pe
declaraţia primă şi să o
păstreze la el. Cranmer a făcut copie, dar suspectând în ce scop va fi întrebuinţată
şi văzând că toate făgăduinţele nu l-au putut scăpa de la rug, el scrie o altă
hârtie în care îşi retrăgea lepădările lui şi îşi declara întregul devotament
credinţei reformate. Pe aceasta o păstră în sân cu gândul s-o folosească la
momentul oportun.
Când a
sosit ziua, Lord Williams, Sir Thomas Bridges, Sir John Brown şi alţi
judecători şi nobili din consiliul reginei au mers la Oxford cu o suită întreagă
de urmaşi. De asemenea, o mare mulţime s-a adunat din împrejurimi. Unii se
aşteptau să-l audă pe Cranmer cum mărturiseşte cu umilinţă convertirea lui faţă
de Roma, alţii printre care erau mulţi din prietenii lui de odinioară, sperau
ca arhiepiscopul, care petrecuse o viaţă lungă în studiul şi în predicarea
Evangheliei lui Cristos, nu va dezerta acum, ca ultim act al slujbei sale.
Încordarea
a fost la culme când Cranmer a fost văzut că e dus între doi călugări de la închisoare
la biserica Sf. Maria, înaintea lui mergea primarul oraşului, iar în urma lui
erau consilierii municipali. Când au intrat în biserică, lui Cranmer i s-a spus
să se urce pe o platformă care a fost ridicată alături de amvon. Cum stătea
acolo, în mulţimea curioasă care a umplut biserica, el prezenta un spectacol
trist fiecărui ochi care nu era orbit de patimi sau prejudecăţi. El, care a
fost arhiepiscop metropolitan şi primat al întregii Anglii, precum şi sfetnicul
particular al regelui, acum era îmbrăcat într-un halat jerpelit şi zdrenţăros,
cu o pălărie veche pe cap, drept dispreţ al tuturor. Stând acolo în zdrenţele
lui, el îşi întoarse faţa către un stâlp de piatră şi ridicându-şi mâinile spre
cer se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Preotul care a fost însărcinat să ţină
predica cu această ocazie era Dr. Cole, care se sui în amvon şi îşi începu cuvântarea.
Numaidecât el se dădu la insulte pline de amărăciune împotriva lui Cranmer,
spunând că e unul care a căzut în greşeli vătămătoare şi nu numai că le-a
apărat prin scrierile lui şi cu toată
puterea lui, dar a atras şi pe alţii să facă aceasta. În încheiere, vorbitorul
îndemna pe Cranmer să meargă la moarte într-un duh umilit şi mâhnit. A arătat
că dă slavă lui Dumnezeu, că deşi pocăinţa lui a fost înceată, greoaie, totuşi
ea a fost sinceră şi că până în cele din urmă el a ajuns să dovedească aceasta
semnând lepădarea de credinţă avută şi că s-a întors din rătăcirea lui,
devenind un convertit căit la adevărata credinţă. Tot timpul Cranmer a stat pe
platformă cu mâinile ridicate şi cu ochii spre cer, dar acum şi-a lăsat mâinile
în jos şi a privit spre pământ, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Lacrimile au început
să-i brăzdeze faţa şi întreaga înfăţişare arăta o durere şi ruşine adâncă. După
ce Cole şi-a terminat cuvântarea, poporul a început să iasă din biserică, dar
el îi opri strigând: “Fraţilor, pentru ca nici unul să nu se îndoiască de
convertirea şi pocăinţa întemniţatului, îl veţi asculta pe el vorbind. Acum, vă
rog, domnule Cranmer, faceţi ceea ce aţi promis şi încunoştinţaţi publicul de
adevărata Dumneavoastră mărturisire de credinţă, ca să înlăturaţi orice
suspiciune şi ca fiecare de aici să ştie că Dumneavoastră sunteţi un catolic într-adevăr”.
“O voi
face cu bucurie” - spuse arhiepiscopul şi scoţându-şi gioarsa de pălărie de pe
cap, el vorbi astfel: “Oameni buni, prea iubiţii mei fraţi şi surori în Cristos,
vă cer din inimă să vă rugaţi pentru mine Dumnezeului Atotputernic ca El să-mi
ierte toate păcatele şi greşelile mele, care sunt multe, fără număr şi întrec
orice măsură. Dar un lucru întristează conştiinţa mea mai mult decât toate
celelalte, despre care cu voia lui Dumnezeu vă voi vorbi după aceea. Dar oricât
de multe şi oricât de mari pot fi păcatele mele, vă rog să vă rugaţi lui
Dumnezeu să mi le ierte pe toate” şi zicând aceasta, îngenunche şi se rugă un
timp, apoi ridicându-se, zise: “Şi acum, întrucât am ajuns la sfârşitul vieţii
mele de pe pământ şi sunt aproape să încep viaţa viitoare, fie împreună cu Cristos
în bucurie veşnică, fie în iad pe veci în dureri, vă voi mărturisi adevărata
mea credinţă, fără vreo decepţie, căci acest
moment nu e ca să ne înşelăm, căci n-are importanţă ceea ce am spus sau am
scris în trecut”.
“Întâi
eu cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului şi
cred fiecare articol al credinţei creştine, fiecare cuvânt şi propoziţiune învăţată
de Cristos, Mântuitorul nostru, de apostolii săi şi de profeţii din Noul şi
Vechiul Testament.
Şi să vin
acum la marele lucru care îmi tulbură conştiinţa aşa de mult, mai mult decât
tot ce am făcut şi am zis în întreaga mea viaţă şi aceasta este răspândirea
unei scrisori contrare cu adevărul, la care renunţ şi o refuz ca lucruri scrise
cu mâna mea contrare cu adevărul pe care l-am gândit în inima mea, le-am scris
cu teama morţii şi cu gândul de a-mi scăpa viaţa. Renunţ la toate aceste hârtii,
semnate cu mâna mea, după degradarea mea, ca false şi neadevărate, căci am
scris multe lucruri neadevărate. Şi întrucât această mână a mea a greşit
scriind contrar inimii mele, de aceea această mână a mea va fi nimicită, mai întâi
pedepsită. Când voi ajunge la rug, ea va fi arsă mai întâi.
Cât
despre papa, îl resping ca pe un duşman al lui Cristos, ca pe Anticrist, cu
toată doctrina lui falsă. Cât despre taine, eu cred cum am învăţat în cartea
mea contra episcopului de Winchester, carte care învaţă atât de adevărat
doctrina tainelor, încât eu cred că va rămâne până în ziua de apoi”.
Auzind
această îndrăzneaţă mărturisire de credinţă, cea mai mare parte din popor erau
miraţi şi priveau unii la alţii înmărmuriţi. Dar dacă poporul de rând a fost
surprins, preoţii şi teologii ale căror planuri aşa de ticluite s-au prăbuşit,
au fost dublu surprinşi şi tot aşa de înfuriaţi. Căci ei aşteptau încrezători
să triumfe asupra reformatorilor zdrobindu-i pentru totdeauna după această
lepădare publică a conducătorului lor. Dar în loc să aibă o umilă cerere de iertare, el cu atâta îndrăzneală şi-a retras
toate tăgăduirile lui şi în mod făţiş s-a dovedit nezguduit în credinţa lui.
S-a dezlănţuit
o furtună. Duşmanii lui au început să strige şi să ţipe, unii însă trăgându-l
de zdrenţe, l-au oprit înainte de a fi terminat cuvântul şi-l numeau “trădător”,
aducându-i aminte de lepădările făcute înainte. Dar acestea toate, după cum ei
înşişi îşi dădeau seama, erau nefolositoare. Nici un alt tratament nu-i mai
puteau face unui om condamnat deja să fie ars, el putea muri doar o singură
dată. De aceea nu încetau să strige şi să ţipe că e un fals şi înşelător.
La
aceste acuzaţii, Cranmer răspunse: “Ah, domnii mei, nu o luaţi aşa. Totdeauna
eu am fost un duşman al falsităţii şi un iubitor al adevărului şi niciodată,
decât de groaza rugului, am ajuns prefăcut. Şi zicând acestea, lacrimi au început
să-i curgă şiroaie. A căutat apoi să vorbească din nou de taine, de papa, dar
unii au strigat: “Opriţi gura rătăcitului! Luaţi-i de acolo!”
Atunci
Cranmer a fost coborât de pe platformă şi condus la rug de cei doi călugări
spanioli: “Ce nebunie - spuseră ei - te-a făcut să cazi iarăşi în rătăcirea
aceasta, prin care vei trage multe suflete cu tine în iad?” Lor nu le-a răspuns
nimic, ci s-a adresat către tot poporul. După puţin timp, au ajuns la stâlp.
Era locul unde au fost martirizaţi Lathimer şi Ridley. Acolo a îngenuncheat şi
s-a rugat lui Dumnezeu. Dar nu a stat mult în rugăciune, ci s-a sculat, şi a
dat jos hainele până la cămaşă şi s-a pregătit pentru moarte. Cămaşa îi era
lungă până la picioare, care îi erau desculţe. Faţa lui uscată de lunga întemniţare,
era acoperită de o barbă mare şi înfăţişarea sa smerită a mişcat toate inimile,
atât a prietenilor cât şi a duşmanilor săi.
Atunci,
cei doi călugări spanioli de care am pomenit, au început să-l îndemne din nou
să se lepede, dar Cranmer, hotărât să rămână statornic, şi-a întors faţa de la
ei, dând mână cu câţiva bătrâni care erau în jur, luându-şi rămas bun.
S-a întâmplat
însă că vrând să dea mâna cu un bărbat numit Ely, acesta şi-a retras mâna, zicând:
“Nu e legal să dai mâna cu un eretic şi îndeosebi cu unul care atât de fals s-a
reîntors la părerile lui de care s-a lepădat”. Acest Ely era un student la
teologie în colegiul de la Oxford.
Numaidecât
a fost adus un lanţ şi pus în jurul lui Cranmer, l-au strâns de stâlp. Lemne şi
vreascuri au fost îngrămădite în jurul lui, apoi şeriful porunci să se pună
focul. Când lemnele s-au aprins şi focul a început să se înalţe, el a fost
văzut de toţi cei ce erau acolo, cum şi-a întins mâna dreaptă cu care a semnat
declaraţia de lepădare de credinţă şi o ţinea în mijlocul flăcărilor. Aşa a
ţinut-o fără şovăire, încât tot poporul a văzut-o arzând, mai înainte ca
flăcările să-i fi atins trupul său. Cu atâta răbdare şi statornicie a îndurat
toate torturile extreme încât era nemişcat ca stâlpul de care era legat. Avea
ochii pironiţi spre cer şi doar repeta: “Această mână a semnat-o! Această mână
nevrednică!” Iar când furia flăcărilor s-a năpustit asupra lui, el a strigat ca
şi Ştefan: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”
Astfel a
murit Thomas Cranmer în vârstă de 67 ani.