CAPITOLUL 10
JOHN MILTON
“Ne întoarcem
pentru un moment de la subiectele zilei, să comemorăm cu toată dragostea şi
reverenţa, geniul şi gloria lui John Milton, poet, bărbat de stat, filozof,
gloria literaturii engleze, campionul şi martirul literaturii engleze”, spunea
în secolul trecut Lord Macaulay.
John
Milton, prin dragostea faţă de Biblie şi prin studiile sale a devenit profetul
şi poetul libertăţii într-o perioadă foarte critică a Angliei.
El avea
17 ani la sfârşitul domniei lui Iacob şi cu el trecem în domnia lui Carol I. El
a fost născut în Breadstreet (strada pâinii) Cheapside la 9 decembrie 1608.
Tatăl său care se numea tot John Milton a fost fiul unui catolic din
Oxfordshire, poate agricultor sau poate subpădurar la pădurea Shotover şi a
fost dat afară pentru că şi-a schimbat religia. Astfel, tatăl poetului s-a
stabilit la Londra ca notar şi aici a prosperat. El avea gust pentru muzică. În
1601, el a fost unul din cei 22 muzicanţi care au publicat douăzeci şi cinci de
poezioare, triumful Orianei. În 1614, când fiul poetului era cam de 6 ani,
tatăl muzicant s-a unit cu alţii în întocmirea muzicii pentru “Lacrimile şi plângerile
unui suflet întristat”. Şapte ani mai târziu, ca contribuitor la o carte de
psalmi, el a armonizat melodiile populare ca “Norwich” şi “York”. Astfel, tatăl
poetului avea printre prietenii lui, muzicanţi şi totodată şi înflăcăraţi în
cele religioase. Unul din aceştia, Thomas Young din Lankarty, după aceea predicator
în Suffolk, un bun cunoscător al notelor printre puritani, a fost primul învăţător
al copilului. Ştim că băiatul a fost foarte dibaci la învăţătură şi tot aşa şi
la orgă. La 11 ani scria poezii şi a versificat Psalmii dintre care unul şi azi
e cântat în biserică şi Şcoala duminicală. La 15 ani cunoştea latina, franceza,
greaca şi puţin ebraica şi italiana.
În 1622,
Young, în vârsta de 35 de ani, a plecat la Hamburg să fie acolo pastorul
adunării negustorilor englezi, iar elevul său a trecut la şcoala Sf. Pavel,
unde dl. Gill era director. Tatăl său a insistat prea mult asupra străduinţelor
copilului la învăţătură, lucru care i-a provocat dureri de cap şi a pus baza la
slăbirea vederii, căci stătea până târziu la miezul nopţii la lecţii. La şcoala
Sf. Pavel a găsit un prieten bun în Charles Diodate, fiul lui Theodore Diodate,
un bun medic în Londra, născut la Geneva, fiul unor italieni protestanţi.
Copiii
ce au rămas în viaţă în casa lui Milton au fost Ana, cea mai în vârstă, John şi
Christofor, care era cu 7 ani mai tânăr decât John.
În
februarie 1625, John Milton a fost admis în Colegiul lui Cristos din Cambridge.
Aici din pricina curăţiei de inimă, a citirii Bibliei şi a felului cum se păzea
de orice păcat, a fost poreclit “Domnişoara lui Cristos”. În 26 martie, el
scria din Londra fostului său învăţător Thomas Young, cuvinte pline de căldură:
“Cer lui Dumnezeu să mărturisească ce mult vă preţuiesc, ca pe un părinte şi cu
ce devoţiune unică v-am urmat întotdeauna în gândire”. A doua zi, 27 martie
1625, a fost ziua morţii lui Iacob I.
La
Cambridge s-a întors şi şi-a continuat studiile, 12 zile după urcarea la tron a
lui Carol I. În iarna următoare, primul născut al surorii sale, o fiică, a
murit de tuse, iar versurile scrise din durerile acestei familii au deschis
seria poemelor lui Milton, pe care le-a continuat, scriind elegii în latină. La
26 martie, Milton a absolvit colegiul şi a obţinut diploma de bacalaureat în
arte. În acelaşi an, de Crăciun, fiind în vârstă de 21 de ani, el a scris imnul
său “În dimineaţa naşterii lui Cristos”. Poate că atunci i-a venit în minte tânărului
Milton să formeze o serie de ode pentru marile sărbători ale bisericii
creştine, căci la 1 ianuarie, după oda Naşterii a urmat alta, “Circumciziunea”,
iar de Paşti a început poemul “Pătimirea”, din care a scris numai opt strofe
şi l-a lăsat. Acest subiect - se spune în notiţă - autorul a găsit că e mai pe
sus de anii pe care îi avea când l-a început şi, nefiind mulţumit cu ceea ce a
început, l-a lăsat neterminat.
În 1631,
la 9 decembrie, ziua sa de naştere, Milton a scris acel sonet “În pragul celui
de al treizeci şi treilea an”, care e prefaţa la întreaga lui viaţă de om. Aici
se referă la aspectul copilăriei sale, îşi simte mintea sa necoaptă, progresul
său prea încet, isprăvile prea mici şi adaugă aceste rânduri de dedicare de
sine, cărora a rămas credincios tot restul vieţii sale:
“Totuşi
fie puţin sau mult, rapid sau încet,
Faţă de
aceeaşi soartă josnică sau înaltă
Spre
care mă duce Timpul şi Voinţa cerului:
Totul e,
dacă am harul să-l folosesc aşa,
Cum din
veci a fost în faţa Marelui meu Stăpân”
Milton
s-a dovedit un student exact în arta sa. Acest sonet, precum şi altele scrise
de el, au fost adevărate până în cele mai mici detalii în construcţia lor tehnică,
adevărate nu numai în aranjamentul rimei, ci în felul de dezvoltare a gândirii
pentru care a fost inventată structura acestui fel de poem. Sonetul dedicării
de sine al lui Milton a fost scris spre sfârşitul vieţii de colegiu. În iulie 1632
şi-a luat diploma cu titlul de M.A. (Maestru al Artelor). La Cambridge, Milton
a mai adăugat încă 7 ani de universitate la cei 7 ani de instruire în şcoală.
El n-a obosit în studiu, nu a devenit palid, ci floarea tinereţii s-a menţinut
mult timp pe înfăţişarea lui foarte senină.
La
statură era cu ceva sub înălţimea medie, era subţire, dar drept, viguros şi
sprinten, cu părul castaniu deschis, încârlionţat deasupra feţei sale ovale, cu
ochii cenuşiu închis. Vocea sa se spune că era delicată şi melodioasă. Tatăl
său, care cam prin timpul acesta, retrăgându-se complet de la ocupaţii, s-a
stabilit într-o comună de la ţară, Horton, nu departe de Castelul Windsor, şi-a
destinat pe fiul cel mai mare slujbei în biserică. Dar Milton a simţit - spune
el după aceea - că cel ce ar lua o aşa slujbă trebuie să-şi semneze singur
sclavia şi să mai facă o juruinţă pe deasupra; prin acest sentiment, biserica a
devenit închisă pentru el. Alegerea lui a fost ca să fie un slujitor al lui
Dumnezeu, dar ca poet. Această alegere a produs dojană din partea tatălui său.
Într-un poem latin către tatăl său: “Ad Patrem” - scris de Milton la încheierea
studiilor universitare, el face aluzie la toate acestea, dar cu multă dragoste
şi recunoştinţă pentru educaţia aleasă pe care i-a dat-o.
La cei 7
ani de şcoală şi 7 ani de facultate, Milton a adăugat încă 7 ani de instruire
specială pentru locul său între poeţi. Vreo 6 din aceşti ani i-a petrecut la
Morton, de la sfârşitul lui iulie 1632 până în aprilie 1638, apoi au urmat 15
luni de călătorie în străinătate.
Viaţa lui
Milton ca scriitor se împarte în trei părţi:
1. Perioada
poemelor timpurii, în timpul domniei lui Carol I, incluzând “Alegro”, “Il Penseroso”,
“Arcadele”, “Comus şi Licidas”, toate scrise în timpul şederii sale la Horton.
2. Perioada
lucrărilor sale în proză, de la 1641 până la sfârşitul Comonwealtului.
3. Perioada
ultimilor poeme, “Paradisul pierdut”, “Paradisul regăsit”, “Samson”, scrise
toate în timpul domniei lui Carol II-lea.
În
aprilie 1638, Milton însoţit de un servitor părăseşte Hortonul pentru o
călătorie pe continent. Cam prin timpul acesta fratele său mai tânăr,
Cristofor, s-a căsătorit şi se pare că a rămas cu tatăl său la Horton. Milton a
mers la Paris cu scrisori către ambasadorul englez de acolo prin care a făcut
cunoştinţă cu Hugo Grotius, pe atunci şi el ambasador la curtea franceză din
partea Suediei, om care era mult mai avansat decât cei din timpul său, un om
care făcea planuri pentru pacea lumii, om care pentru convingerile sale
religioase arminianiste a fost condamnat de Sinodul din Dort în 1618, la închisoare
pe viaţă, de unde a scăpat însă după doi ani. De la Paris, Milton pleacă la
Nisa, Genua, Leghorn, Pisa, se opreşte două luni la Florenţa, unde face
cunoştinţă cu oamenii învăţaţi de aici. Dar tocmai atunci astronomul Galileo
Galilei este aruncat în închisoare. Apoi pleacă la Roma unde se opreşte două
luni. De la Roma, Milton, în vârstă de treizeci de ani, pleacă la Neapoli. De
aici era să meargă în Grecia prin Sicilia când aşa cum scrie el în “a doua
apărare a poporului englez”, “melancolia care a primit-o cu privire la
mişcările civile din Anglia, m-au făcut să-mi schimb hotărârea. Socoteam că e
josnic să călătoreşti pentru distracţii în timp ce compatrioţii mei acasă se luptă pentru libertate”. Astfel s-a întors
înapoi la Roma pentru două luni. Aici a fost atacat pentru credinţa lui, dar
s-a apărat cu îndrăzneală. “A fost o regulă - spune el - pe care mi-am pus-o înainte
prin aceste locuri, ca niciodată să nu fiu eu primul care să încep vreo
discuţie despre religie, dar dacă mi se pune vreo întrebare cu privire la
credinţa mea, să o mărturisesc fără rezervă sau teamă”. A trecut apoi iarăşi
prin Florenţa, a vizitat Lucea, Bologna, Ferrara, s-a oprit o lună la Veneţia,
a trecut apoi prin Verona, Milano, Geneva, Franţa, iar în iulie sau august
1639, după o absenţă de aproape 15 luni, a ajuns acasă. Când s-a întors, a
aflat de moartea prietenului sau Charles Diodati, pe care îl plânge în “Epitaful
lui Damon”. În urechea lui Diodati, Milton îi şopteşte visul său despre nemurire.
Cam prin
acest timp, poeziile lui au căpătat un colorit mai definit. Şi el, ca şi
Spencer, s-a întors la o întrebuinţare spirituală mai înaltă. El a căutat după
exemple - spune după aceea în “Motivul conducerii bisericii împotriva laicilor”
- la Homer, Virgil, Taso şi alţii, precum şi în cărţile poetice ale Noului cât
şi ale Vechiului Testament, îşi căuta planul lucrărilor sale de viitor. Dar
aveau să mai treacă ani. Lucrul spre care se avântase sufletul său era să fie câştigat
numai “prin rugăciune devotată către Duhul cel veşnic care poate îmbogăţi cu
pronunţare şi cunoştinţă, şi poate trimite serafimul Său cu cărbunele aprins de
la Altarul Său să atingă şi să purifice buzele celui ce îi este plăcut. La
aceasta trebuie adăugat citirea selectă şi cu stăruinţă, observarea constantă,
pătrunderea în tot ce pare artă şi în afacerile generoase”.
După ce
s-a reîntors din călătorie, Milton s-a stabilit în Londra. Aici a luat la el,
spre a-i învăţa, pe cei doi fii ai sorei sale, Edward şi John Philips, unul de
9 ani, iar celălalt de 8 ani. În timp ce-şi învăţa nepoţii, în 1640, Milton a
schiţat planul dramelor sacre, insistând în special asupra dramei “Paradisul
pierdut” ca subiect, sugerând de asemenea ca teme “Afram de la Morea” sau “Răscumpărarea
lui Isaac”, “Sodoma”, “Baptiştii” precum şi alte subiecte din Istoria Britanică.
Între timp şi-a schimbat locuinţa cu una mai mare, unde să-şi poate pune toate
cărţile şi mai liniştită. Aici a lucrat din greu. Prin acest timp, 1641, şi-a început
a doua parte a vieţii sale literare ca bărbat în plină vigoare la 32 de ani,
s-a devotat îndatoririlor zilei, atacând probleme arzătoare care priveau
libertatea atât de scumpă lui. Această perioadă a durat 20 de ani, adică până a
ajuns la vârsta de 52 de ani. El s-a ridicat cu toată puterea împotriva
tiraniei şi a opresiunii sub toate formele ei.
În 1641
se dădea o luptă aprigă pentru şi contra episcopatului, luptă la care se
alătură şi Milton. El îşi publică primul său pamflet “Despre Reformă” ce ataca
disciplina bisericească din Anglia şi cauzele care au împiedecat-o până acum:
două cărţi scrise unui prieten. În prima parte argumentează că Reforma
bisericii a fost mai mult împiedecată de reţinerea ceremoniilor
romano-catolice şi prin acordarea de puteri nelimitate episcopilor, iar în a
doua argumentează cu date istorice că influenţa politică a prelaţilor,
totdeauna a fost opusă libertăţilor. După acest pamflet care avea nouăzeci de
pagini, a urmat imediat altul mai scurt de 24 de pagini în care, cu dovezi din
timpul apostolic, ataca episcopatul. Apoi scoate un al treilea pamflet prin
care, cu o aserţiune potrivită lui, face praf dintr-un pamflet de apărare al
unui episcop. Lupta purtată a dus la excluderea episcopilor din Camera Lorzilor.
Aceasta excludere îl determina să scrie alte două pamflete în care pledează
pentru o conducere bisericească, dar nu ca şi aceea a episcopilor care nu era
potrivită în forma ei, ci formarea unui prezbiteriu compus din prezbiteri şi
diaconi care să conducă treburile bisericeşti. Abia acum, în primele luni ale
anului 1642, el îşi semnează pamfletele lui. La începutul celui de-al doilea,
el îşi afirmă spiritul său ca scriitor în mijlocul disputelor. Datoria îl împovărează.
“Desigur - scrie el - fiecărui om paşnic şi de bine îi este neplăcut să
jignească şi să supere mulţimile, i-ar plăcea mult mai mult, fără îndoială, să
fie mesagerul bucuriei şi al mulţumirii, care este lucrul de căpetenie al întregii
omenirii, decât să se împotrivească propriei lor fericiri. Dar când Dumnezeu
porunceşte să ia trompeta şi să sufle un semnal de durere, de alarmă, nu stă în
voinţa omului ceea ce face. Când Cuvântul a fost în inima lui Ieremia ca un
foc aprins în oasele lui, zadarnic se străduia să tacă, căci nu putea”. Se gândea
că dacă sfârşitul bătăliei va fi oprimarea bisericii, cum va putea el să înfrunte
la bătrâneţe reproşul glasului lăuntric care mereu îi va zice: “Când a fost
timpul, tu n-ai găsit nici un singur cuvânt din tot ce-ai citit sau studiat,
să-l foloseşti spre apărarea bisericii?” În acest spirit şi-a continuat Milton
scrierile pentru marea cauză a libertăţii, în înfierbântarea luptei de
controversă, duşmanii, numai dacă puteau, argumentau cu bătaia şi închisoarea.
Dar Milton niciodată n-a recurs la riposte de felul acesta. El nu a luat parte
nicidecum la lupta săbiilor şi nu a scris nici o silabă ca să insufle această
luptă. Era împotriva vărsărilor de sânge, şi de aceea, cu toate că nu era
regalist, a fost şi împotriva parlamentului, când acesta a dezlănţuit luptele.
Fratele său, Cristofor, era regalist, dar diferenţa de păreri nu a stricat buna
armonie dintre ei.
Prin mai
sau iunie 1643, s-a căsătorit cu Mary Powell, care se trăgea dintr-o familie de
regalişti. El avea 35 de ani şi ea abia 18 ani. La început s-au înţeles destul
de bine, dar când s-a izbit de prima greutate, încurajată fiind de părinţii ei,
ea fuge la casa părintească, de unde avea să se reîntoarcă spre toamnă. Cam
prin acest timp, Milton, pe lângă nepoţii săi, a mai luat la învăţătură şi pe
alţi copii şi a adus şi pe tatăl său la ei. S-a întâmplat însă că tocmai atunci
forţele revoluţionarilor de sub comanda lui Cromwell au slăbit, iar regaliştii
au câştigat teren şi s-au întărit. Aşa stând lucrurile, familia Powell nu i-a dat voie soţiei să se întoarcă
la Milton, ci au îndemnat-o să se despartă de el. Milton a încercat zadarnic
să-şi aducă soţia înapoi. Aceste încercări l-au făcut să gândească mult asupra
legăturii de căsătorie şi a avut drept rezultat scrierea a două cărţi în 1644
cu privire la “Doctrina şi disciplina divorţului”, cărţi adresate
parlamentului.
Dar cea
mai de seamă lucrare a sa în 1644 a fost “Areopagitica”, o adevărată pledoarie
pentru libertatea cuvântului şi a scrisului. Încă de prin anul 1628, s-a
propus o lege care avea menirea să împiedice tipărirea de cărţi. Aprobarea
pentru tipărirea oricărui fel de cărţi se făcea numai de Arhiepiscopul de
Canterbury. Camera înstelată a decretat aceasta. Milton s-a ridicat cu toată
vigoarea împotriva unei aşa legi care căuta să îngrădească răspândirea ideilor.
El cere să se dea voie controverselor, căci ele scot la iveală adevărul. El
insista ca Parlamentul - Areopagul de pe vremea lui - să revoce un decret atât
de tiran contra presei.
Milton a
avut de luptat şi împotriva prezbiterienilor, nu numai împotriva regaliştilor,
căci şi ei căutau să impună o domnie spirituală care era diferită numai de nume
de aceea pe care o răsturnaseră. Bătălia lui Milton a fost contra oricărui
despotism din afară, ce tindea să forţeze conştiinţa oamenilor. La această
luptă s-au alăturat şi independenţii şi astfel. În adunarea din Westminster au
susţinut ca Biblia să fie dată ca regulă de credinţă şi fiecare creştin să-şi
scoată din ea adevărul; ca celor ce cred la fel, să li se îngăduie să formeze biserici,
să aibă libertatea să-şi aleagă şi să-şi plătească păstorii lor. Într-un sonet
“Noii violatori de conştiinţă sub Parlamentul Lung”, Milton atacă aceasta chestiune
şi Adunarea de la Westminster care căută să folosească sabia “spre a forţa
conştiinţa noastră pe care Cristos a eliberat-o”.
La 14
iunie 1645, regele pierde şi ultima bătălie de la Maseby şi Cromwell şi
coastele de fier câştiga biruinţa. Regina fuge în Franţa. Ruina regalităţii a
pus familia Powell în greutăţi. În timp ce Milton era în vizită la o rudenie,
soţia lui vine şi îngenunchează înaintea lui şi îi cere iertare. Ei se împacă
şi pleacă împreună acasă. În 1646, lui Milton i se naşte prima fetiţa, Ania. Ea
a fost şchioapă. În 1647, i s-a născut a doua fetiţă, Maria şi tot în acel an
i-a murit şi tatăl său.
În 1649,
după executarea lui Carol I şi abolirea monarhiei, Milton e numit secretarul
latin al Consiliului de Stat, căci latina era limba diplomaţiei pe atunci. Acum
ajunge să fie bine cunoscut şi peste notare. În ţară au început să circule
pamflete care căutau să-l arate pe rege că a suferit ca martir şi că s-a rugat
pentru vrăjmaşii săi. Milton e chemat şi însărcinat de Consiliul de Stat să
scrie răspunsuri acestor pamflete. Unul se susţinea că e jurnalul zilnic pe
care regele l-a scris în închisoare. Cu toate că sănătatea îi era şubredă,
ochiul stâng îşi pierduse vederea, iar celălalt era ameninţat să ajungă la fel
dacă se supune la lucru, Milton e gata să-şi apere ţara, scriind în latină
pentru întreagă Europa, cum făcuse mai înainte în engleză pentru concetăţenii
săi. În timp ce lucra la această apărare, îşi pierde treptat şi vederea
ochiului drept. Într-un sonet adresat unui fost elev de al său, el spune: “Totuşi
nu argumentez împotriva voinţei cerului... ci mă îndrept mereu înainte. Mă întrebi
ce mă susţine? Conştiinţa, prietene, că i-am pierdut în apărarea libertăţii,
nobila mea însărcinare de care răsună întreaga Europa de la o margine la alta.
Deşi orb, acest gând mă poartă mulţumit…”.
Lucrarea
de apărare i-a dus faima în Europa. Toţi se întrebau cine e acest Milton?
Lucrarea era o argumentare pentru responsabilitatea regilor în contra teoriei
despre dreptul divin de a porunci în mod absolut supuşilor lor. În încheiere,
Milton îndeamnă poporul englez să-şi combată adversarii printr-o sforţare
constantă de a întrece toate vorbele rele prin faptele lor bune. Dumnezeu a
auzit rugăciunile - spunea el - dar acum
trebuie să dovediţi tot atâta dreptate, temperanţă şi moderaţie în menţinerea
libertăţii voastre, cum aţi dovedit curaj în eliberarea din sclavie.
În 1650,
anul în care a apărut această Apărare a lui Milton, i s-a născut un fiu care
după câtva timp a murit. În 1652 i s-a născut a treia fiică, Debora, dar atunci
la 2 mai şi-a pierdut soţia.
Întrucât
în Europa, în anul morţii soţiei lui a apărut un apel către Europa în limba
latină “Strigătul la cer al sângelui regelui împotriva ucigaşilor englezi”,
Milton e însărcinat să scrie o “A doua apărare a poporului englez”, lucrare ce
apare în 1654, deci după ce Cromwell a fost făcut Lord Protector.
Credinţa
lui l-a făcut să sufere în sufletul său alăturea de fraţii săi şi această
suferinţă i-a stors poemul “Masacrul de la Piemont”. Ţăranii de acolo care au
fost protestanţi au fost omorâţi de soldaţii Ducelui de Savoy, fiindcă au
refuzat să-şi schimbe credinţa. În poem el arăta că ei ţineau adevărul curat al
primului veac.
În 1654,
el e orb complet. Deşii ochii îi erau curaţi, nervul optic a fost atins de
boală (amaurosis). Forţarea prea mare a ochilor în studiu se crede că a adus la
această boală. În anul 1656, deci după 4 ani de la moartea soţiei, care l-a
lăsat cu trei fetiţe mici, cea mai mare de 6 ani, iar cea mai mică abia
născută, Milton se recăsătoreşte cu Caterine, fiica căpitanului Woodcock. Anul
următor moare şi ea, la naşterea primului copil. Într-un sonet cu prilejul
morţii ei, Milton spune cum s-au înţeles ei şi câtă grijă a purtat ea de
fiicele sale. O noapte după moartea ei, a visat-o că venea spre el cu faţa
voalată, de fapt el n-o văzuse niciodată, nu-i cunoştea faţa. În sonetul său el
îşi mărturiseşte credinţa în viaţa viitoare, spunând:
“Eu cred
că o voi vedea în ceruri
Fără să
mai fiu împiedecat de boală”.
Şi în
timpul acesta îşi primea salariul, dar redus, ca secretar latin la
Departamentul Externelor şi a fost asistat în lucru de Andrew Maxwell.
Dându-şi
seama de creşterea puterii Prezbiterienilor şi de amestecul lor în lucruri care
nu erau de ei, Milton adresă Parlamentului “Un tratat al puterii civile în
treburile bisericeşti” arătând că nu e legat pentru nici o putere de pe pământ
să constrângă pe alţii în chestiunile religioase. Iar Parlamentului Lung îi
adresă “Consideraţiuni cu privire la cele mai bune mijloace pentru înlăturarea
profesionismului din biserică”, în care argumenta că fiecare păstor să fie
susţinut de turma sa, şi să nu fie salariat de Stat.
Când
Comonwealtul a căzut şi Carol II-lea a fost rechemat, Milton a simţit că
libertatea e în primejdie şi fără teamă s-a ridicat împotriva reîntronării
monarhiei. Prin aceasta el a riscat totul, dar a îndrăznit să spună adevărul
aşa cum l-a văzut, întoarcerea regelui a adus lui Milton primejdia morţii.
Marele profet al libertăţii a fost adus înaintea Consiliului să răspundă la
anumite acuzaţii, apoi a fost aruncat în închisoare, iar copiile scrisorilor
lui au fost arse. După câteva timp i se dădu drumul şi el se stabili la Londra,
unde se căsători a treia oară la 54 ani. Acum a început să lucreze poemul său
religios “Paradisul pierdut” pe care-l plănuise mai înainte de lupta pentru
libertate. Cartea împărţită în 10 părţi a fost terminată în 1665 şi a fost
publicată în 1667. Pe când era încă în manuscris, el a prezentat lucrarea lui
Thomas Ellwood, unul care venea şi-i citea Biblia. Acesta, după ce cercetă
acasă manuscrisul, când i-l înapoie îi zise: “Tu ai spus multe de Paradisul
pierdut, dar ce ai de spus de Paradisul recâştigat?” Milton stătu pe gânduri
mult timp, nu-i dădu nici un răspuns. Dar în aprilie 1667 şi a doua lucrare “Paradisul
recâştigat” a fost terminată. Acum o prezentă şi pe aceasta lui Ellwood cu
cuvintele: “Ţie ţi se datoreşte aceasta. Tu mi-ai ridicat aceea întrebare când am fost la Chalfont, la care nu m-am gândit
înainte”.
Milton
şi-a lucrat epica lui atât de sublimă după felul lui Homer şi Virgiliu, luând
de la părinţii bisericeşti doctrina îngerilor şi arhanghelilor, precum şi
istoria căderii lui Lucifer, după strigătul proorocului Isaia în cap. 14:12-15
împotriva împăratului Babilonului, întrebuinţând metoda aceasta, Milton îl
aşează pe Adam între forţele cerului şi ale iadului. Astăzi, de la ediţia II-a
din 1674, “Paradisul pierdut” e în 12 cărţi în trei părţi egale. În primele patru
cărţi, Cerul, Pământul şi Iadul sunt deschise imaginaţiei. În următoarele patru
cărţi avem povestirea lui Rafael despre trecut prin care învăţăm evenimentele
ce au fost înainte de facerea lui Adam. În ultimele patru avem căderea şi
consecinţele ei cu viziunea lui Mihail despre viitor. Aceasta include
răscumpărarea omului şi întreaga lucrare a lui Dumnezeu cu el, prin Cristos.
În “Paradisul
recâştigat”, în cele patru cărţi Milton reprezintă lucrurile în altă formă. El
redă ciocnirea dintre Cristos şi puterile răului în ispitirea din pustie.
În 1671,
el scoate un alt volum, “Samson luptătorul”.
Iată cum
îşi întrebuinţa el timpul. Vara se scula dimineaţa la ora 4, iarna la 5 şi
asculta un capitol din Biblie. Era lăsat apoi singur în meditaţie până la 7.
După dejun i se citea şi apoi dicta până la amiază. De la 12 la 1 făcea
plimbare sau exerciţiu într-un leagăn. La 1 lua masa, apoi până la 6 era
ocupat cu muzică, cărţi şi compoziţii. De la 6 la 8 primea vizite şi stătea de
vorbă cu prietenii. La 8 lua cina, iar la 9 se culca. În ultima parte a vieţii
sale a avut parte de pace, linişte, după atâta trai în lupte, hărţuieli şi
istovire. Fiind orb, nu vedea sărăcăcioasa sa locuinţă, nu-şi dădea seama de întunecimea
ei, ci îşi găsea desfătarea cântând la harmoniu şi în vizitele prietenilor săi.
În 1674,
Duminecă 8 noiembrie, Milton moare în vârstă de 66 ani.
Spre sfârşitul
vieţii sale, Milton nu a mai frecventat nici o biserică, fie din cauza că era
orb, fie din cauza anumitor dispute şi neînţelegeri pe care aveau baptiştii din
Anglia în aceea vreme. Dar a rămas neschimbat în convingerile sale. Despre
soţia sa rămasă văduva se ştie că era membră a Bisericii Baptiste din Nantwich
Sheshire şi că avea ca păstor pe Samuel Creton (A history of Baptist, Th. Armitage, N.Y. 1887 pagina 547).
Ca
baptist, John Milton spunea că şi-a format sistemul său numai din Biblie.
Meditaţiile sale asupra textelor Scripturii sunt din cele mai bune. Iar în
scrierea sa “Doctrinele creştine”, el combate botezul copiilor, mai bine decât
oricare alt scriitor baptist.
Iată câteva
lucruri pe care le susţinea cu toată tăria:
1. Biblia
ca singura regulă de credinţă. El a avut o controversă cu Usher, unul din cei
mai învăţaţi prelaţi din acel timp, cu privire la tradiţie şi înaltul prelat a
trebuit să cedeze, să abandoneze controversa în faţa argumentelor zdrobitoare
prezentate de Milton. El a zis: “Nici tradiţii, nici Sinoade, nici canoane a
vreunei biserici vizibile, cu atât mai puţin sentinţele sau hotărârea vreunui
judecător sau a unui comitet civil, decât numai Scripturile pot forma
judecătorul sau regula finală în materie de religie”.
2. El a
accentuat doctrina baptistă despre formarea şi guvernarea bisericii. Spunea că
trebuie să fie “O părtăşie a sfinţilor”, o “frăţie” în stare să-şi
mărturisească credinţa, să înveţe doctrinele biblice şi capabili de a încerca
prin normele Scripturii şi prin Duhul pe orice învăţător sau chiar colectiv de
învăţători. O astfel de biserică, oricât de mic i-ar fi numărul, e un corp independent:
“E în sine o biserică întreagă şi perfectă în ce priveşte drepturile ei
religioase, nu are nici un superior pe pământ, fie persoane, adunări sau uniuni
faţă de care i se poate cere să se supună. Slujbaşii ei sunt prezbiterii şi
diaconii, iar alegerea slujitorilor aparţine poporului”. Aceasta exclude pe
copii de a fi membri.
3. În ce
priveşte botezul, susţinea că e o orânduire a Evangheliei, că trebuie făcut pe
baza de credinţa personală prin cufundare. A protestat energic contra botezului
copiilor mici “cum ar putea copii, care nu înţeleg Cuvântul, să fie purificaţi?...
căci nu botezul pe din afară ne curăţeşte, ci e mărturia unui cuget curat, cum
spuse Petru.... Botezul e de asemenea un vot şi întrucât copiii mici nu pot
vorbi, nici nu li se poate cere”.
El a
fost un bărbat cu convingeri clare, cu o dorinţă înfocată pentru libertate, cu
un curaj de nebiruit, cu o voinţă de fier, cu putere de muncă de titan şi cu o
minte sclipitoare de geniu. El e unul din falnicii “cedri din Liban” ai
baptiştilor. “Cele două minţi originale - spune Lord Macaulay - care au
predominat a doua jumătate a secolului XVII au fost baptiştii John Milton şi
John Bunyan. Nu ne temem să spunem că, deşi au fost mulţi guralivi în cea de a doua
jumătate a secolului al XVII, totuşi numai două minţi au fost care au posedat
facultatea imaginaţiei într-un grad foarte înalt. Unul a produs “Paradisul
pierdut” iar celălalt “Călătoria creştinului”.