CAPITOLUL 4
SAVONAROLA
Tot ceea
ce spun istoricii antici despre crimele oribile ale lui Nero şi ale altor împăraţi
ai Romei, se poate spune şi despre Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreţiei
Borgia. Ba uneori chiar i-a întrecut pe toţi. Răutatea lui a fost colosală.
Simonia, câştigul prin exploatarea celor sfinte, şi omoruri erau cele mai mici
din păcatele sale. Sub el, starea de corupţie a bisericii devenise îngrozitoare.
Dacă nu ar fi dovada grăitoare a faptelor, ar fi de necrezut. Un om, care îşi
omorâse pe cele două fiice ale sale, a fost condamnat la moarte, dar în
dimineaţa zilei de execuţie fusese pus în libertate pentru plata a 800 ducaţi.
La aceasta, un înalt funcţionar al Tribunalului papal a spus în mod calm: “Dumnezeu
nu voieşte moartea păcătosului, ci ca el să plătească şi să trăiască”.
Niciodată
starea morală a lumii creştine, nu a atins o treaptă mai joasă a decăderii.
Clasa conducătoare era despotică şi oprimantă, poporul era brutal şi egoist. Şi
unii şi alţii erau desfrânaţi şi mişei.
Într-o
lume de nelegiuire şi păcat, cine se va ridica să o condamne? Cine îşi va
deschide gura să strige împotriva ticăloşiei celor ce-şi ziceau conducătorii
spirituali şi deţineau toată puterea? Cultura decadentă a cuprins şi altarele
şi amvoanele. S-a făcut o alunecare a predicii spre frumos, spre ceea ce încântă
urechea, nu spre adevărul care mişcă inima. S-a dezvoltat o oratorie
artificială şi s-a uitat Biblia. Se dădeau citate din clasici şi ilustraţii
obscene, dar să placă poporului. Să fie de mirare că se mergea vertiginos spre
prăbuşire?
În timp ce Columb descoperi America, locuitorii din
Florenţa, Italia, descoperiră în Savonarola pe cel mai mare predicator.
Dacă
solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură
şi Savonarola, nu Luther, ar fi
fost instrumentul de producere al Reformei. Aşa a rămas doar un precursor al Reformei
protestante.
Girolamo
Savonarola s-a născut la 14 Septembrie 1452, la Ferrara, Italia. El era al
treilea într-o familie de şapte copii, cinci băieţi şi două fete. Părinţii au
avut o cultură aleasă. Deşi erau doar mijlocaşi ca stare materială, totuşi ei
s-au bucurat de o deosebită influenţă la curtea Ducelui de Ferrara. Bunicul
său, care i-a dat educaţie în primii ani, era medic renumit la curtea Ducelui.
Părinţii săi au intenţionat să-l dea la medicină, ca să devină succesorul
bunicului său. Dar Dumnezeu a avut alt plan cu el.
De mic
copil era retras şi tăcut, jocul nu-l atrăgea prea mult. La şcoală a fost
foarte silitor. Ca student i-au plăcut mult artele şi filozofia. L-a studiat pe
Aristotel, dar scrierile marelui filozof grec au lăsat dorinţele adânci ale
sufletului său nesatisfăcute. Filozofia lui Plato i-a plăcut ceva mai mult.
După aceea a citit scrierile lui Augustin şi ale lui Toma d’Aquino. Acestea au
fost o adevărată hrană pentru sufletul său. Ele l-au determinat ca de tânăr
să-şi predea viaţa sa lui Dumnezeu. Îi plăcea să mediteze, să fie în
singurătate. De multe ori se ducea pe câmp sau pe valea râului Po şi acolo
uneori cânta, alteori plângea. Când mergea la biserică, îngenunchea şi stătea
acolo ore întregi vărsându-şi focul inimii sale tinere lui Dumnezeu. Viciul,
stricăciunea, luxul şi belşugul bogătaşilor şi sărăcia lucie, mizeria poporului
de rând apăsau greu pe inima lui. Pe lângă acestea, tirania conducătorilor,
desfrâul, stricăciunea mare a preoţilor de toate gradele până sus la papa îi
umpleau sufletul de durere. Într-una din poeziile sale timpurii, el descrie
starea de decădere în cuvintele:
“S-a
răsturnat întreaga viaţă
A
dispărut virtutea şi orice bine;
Nicăieri
nu se zăreşte nici o luminiţă
Iar de
păcat nimănui nu-i e ruşine”.
Profunda
impresie ce a făcut-o decăderea morală asupra lui i-a produs o tinereţe tristă.
El s-a închis în sine, vorbea foarte puţin cu alţii şi mereu se retrăgea în
singurătate, unde în faţa lui Dumnezeu îşi descărca tot focul ce ardea în
pieptul lui. Acolo ochii lui mari, albaştrii, vărsau lacrimi fierbinţi ce udau
pământul unde era proşternut. Rugăciunea era o adevărată uşurare pentru el.
Cam în
această vreme, istoricii spun că a avut o scurtă perioadă de destindere. Se îndrăgostise
de o tânără florentină din mândra familie Strozzi. Dar totul n-a durat mult,
căci fata considerându-se dintr-o familie mai înaltă, el a simţit aroganţa ei
şi s-au despărţit. Dezgustat de lume cu păcătoşenia ei, decepţionat cu privire
la viitor din pricina acestei fete,, negăsind pe nimeni care să-i împărtăşească
sentimentele, Savonarola s-a decis să intre într-o mănăstire, să se
călugărească.
Astfel,
la data de 24 aprilie 1475, pe când ai lui au fost plecaţi la sărbătorirea Sf.
Gheorghe, el îşi luă hainele şi plecă la Bologna şi ceru să fie primit în
ordinul călugărilor dominicani. Alegerea acestui ordin a fost probabil influenţată
de faptul că Toma d’Aquino, scriitorul său preferat, a fost el însuşi
dominican. De fapt, el n-a avut pretenţia să fie acceptat ca şi călugăr, ci
doar ca ajutor la bucătărie sau la munca din grădină. Acasă lăsase o foaie de hârtie
pe care a scris: “Sătul de lume” şi în care arăta că starea de păcătoşenie e ca
în Sodoma şi Gomora.
După ce
a fost acceptat la Mănăstirea Sf. Dominic, şi şi-a luat în primire chilia sa,
Savonarola a scris o scrisoare plină de afecţiune părinţilor săi, cerându-şi
iertare pentru faptul că nu a împărtăşit cu ei acest gând al său. El a căutat
să se încadreze în disciplina monastică. Iar în ce priveşte rugăciunea şi
postul a reuşit să-i întreacă pe ceilalţi. La fel în modestia, umilinţa şi
ascultarea sa. Nu la mult timp după intrarea în mănăstire, el fu numit lector,
poziţie ce a deţinut-o tot timpul cât a stat acolo. Durerile lui spirituale nu
au fost cu nimic mai mici în
retragerea la mănăstire, căci şi acolo a ajuns să vadă alte păcate ale
călugărilor, şi să audă despre altele şi mai mari ale celor de sus. Indignarea
lui şi furia împotriva păcatului a crescut tot mai mult şi simţea nevoia să le
denunţe. Şi a făcut aceasta într-un poem al său intitulat: “Ruina bisericii”.
După ce
a petrecut şapte ani în acea mănăstire, în 1481, fratele Girolamo s-a mutat la
Mănăstirea Sf. Marcu din Florenţa. Oraşul Florenţa era frumos şi poseda o
deosebită cultură. În acest oraş numele său a ajuns la mare faimă. Renaşterea
italiană era în plină înflorire aici. Familia de Medici, care conducea
Florenţa, au stimulat mult Renaşterea mai ales în ce priveşte învăţarea
limbilor clasice: latina şi greaca. Ştiind că Florenţa a fost cuprinsă de Renaştere,
Savonarola se aştepta să găsească aici oameni mai curaţi, mai nobili decât în
celelalte oraşe. La suprafaţă Florenţa era frumoasă, dar curând el constată că
sub poleiala de cultură ce o aveau, decăderea şi corupţia erau mult mai mari,
locuitorii erau dedaţi festivalurilor, plăcerilor şi nu se gândeau de loc la
Dumnezeu sau lucrurile spirituale.
Anul
următor la mănăstirea Sf. Marcu, Savonarola a fost numit instructor al
novicilor. O mare parte din timpul său era dat pentru studiul Scripturilor. Cu
multă ardoare cerceta toate textele, iar porţiuni mari le memora. După câtva
timp, el a fost ridicat la rangul de predicator al mănăstirii.
Când a început
mai întâi să predice, a avut un succes foarte slab. Vorbirea lui era biblică.
El a dispreţuit sofismele, vorbirea dulce, încântătoare, care atrage poporul,
dar nu are urmări practice. Din contră, el a căutat să atingă conştiinţa
oamenilor, să-i trezească. El era plin de un sentiment că judecata lui Dumnezeu
asupra Florenţei se apropie. Uneori era trimis la Brescia, la San Geminiano şi
chiar în bisericile din Florenţa. Aici tuna împotriva păcătoşeniei şi a rostit
o mie de vaiuri de la amvon. Dar de obicei nu prea era popor cine să-l asculte. Când a predicat prima dată la
biserica San Lorenzo din Florenţa, erau prezenţi doar vreo 25 persoane.
În anul
1482 a fost trimis la Reggio d’Emilia să reprezinte mănăstirea lor la o mare întrunire
a călugărilor dominicani. În prima zi, în timp ce călugării discutau dogme, el
a stat liniştit. Dar a doua zi, când au ajuns să discute despre disciplină, el
s-a aprins şi a început să vorbească cu multă înflăcărare de păcatele bisericii
şi ale clerului. Vorbirea lui a produs o adâncă impresie în toţi cei prezenţi.
Întorcându-se
la Florenţa, el a început să predice într-o altă catedrală, dar la el venea
puţin popor. Cei mai mulţi mergeau la marea catedrală Santo Spirite. Acolo
predica un călugăr augustin numit Mariano. Acesta niciodată n-a mustrat
păcatele, din contră, lăsa Biblia la o parte şi îşi delecta publicul cu citate
din filozofie, din astronomie şi poezie şi toată Florenţa dădea buzna la el
să-l asculte. Dar Savonarola nu s-a descurajat. Avea o voinţă de fier. El a
zis: “Aceste ornamente elegante vor trebui să dea loc predicării învăţăturii
simple, dar sănătoase”. În rugăciune şi în meditaţie, el stăruia mereu, aşteptând
ca Dumnezeu să lucreze. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă cu un călugăr,
deodată a căzut într-o răpire: a văzut cerul deschis şi toate calamităţile
viitoare ce urmau să vină asupra bisericii au trecut prin faţa sa. Şi i s-a
părut că o voce l-a însărcinat să anunţe poporul de toate acestea. Din acel
moment, el a fost conştient de misiunea sa divină şi a fost umplut cu putere
pentru această slujbă. Poporul a început să alerge cu grămada. Denunţările sale
erau cu voce de tunet. El a început să facă expuneri asupra Apocalipsei.
Groaznicele urgii divine încremeneau poporul. Bărbaţi şi femei au început să
fie treziţi. Lacrimile au început să curgă. De multe ori catedrala răsuna de
oftatele, gemetele şi plânsul poporului. Filozoful Pico della Mirandola ne
spune cum o predică a lui Savonarola “a făcut să simtă că îi curge o
transpiraţie rece pe şira spinării şi părul i s-a făcut măciucă”.
În această situaţie, Savonarola petrecea tot mai mult timp în
rugăciune, pentru trezirea Florenţei. Predicile lui erau surprinzător de
simple, dar erau biblice, directe şi pasiunea sa aprinsă le făcea să fie
irezistibile. Multe din ele nu erau în totul după regulile homileticii sau ale
stilului, dar întotdeauna ele atingeau anumite ţinte morale, spirituale. El îndemna
pe fiecare să nu ţină la religia formelor, ci “doctrina lui Cristos să fie ceva
viu în fiecare şi dacă ar trebui, să fie gata să sufere martirajul Lui”.
Pe la începutul
anului 1491, Biserica San Marco a devenit prea mică pentru mulţimile ce veneau
să-l asculte. Florenţa era mişcată de predicile lui zguduitoare. Atunci el
hotărî să se mute la Domul Florenţei, marea catedrală a oraşului. Aici a
predicat timp de opt ani. Pentru a putea ocupa un loc în catedrală, oamenii se
sculau la miezul nopţii şi umpleau străzile din jurul catedralei, ca dimineaţa
când se deschideau uşile să poată intra. La deschiderea uşilor, poporul încolonat
cu cântări de bucurie, intra în Casa Domnului. Predicile le ascultau cu atâta
sete încât atunci când se terminau, lor li se părea că abia au început.
Faţa
Florenţei a început să se schimbe. Stricăciunea de altă dată, carnavalurile,
corupţia, balurile mascate, beţiile au luat sfârşit. Oamenii au început să
strige după mila lui Dumnezeu. Datorită predicilor puternice ale lui Savonarola
împotriva păcatului, ei şi-au văzut vinovăţia lor şi cereau iertare. Jocurile
de noroc, care se vedeau pe toate străzile, au fost interzise. Mulţi din
negustorii care au făcut înşelătorii au fost gata să restituie celor păgubiţi
mari sume de bani. Pocăinţa florentinilor s-a putut observa şi în aceea că au
fost gata să se despartă şi de toate cărţile de stricăciune şi de toate tablourile
obscene. Grupe de copii cântând au trecut de la casă la casă şi au adunat tot
ce acum poporul considera deşertăciune şi le-au dus în piaţa publică unde au
format o piramidă înaltă de peste 20 metri cu o bază de peste 80 metri în
circumferinţă şi le-au dat foc. Clopotele catedralei răsunau până departe, iar poporul adunat cânta de
bucurie în jurul focului ce le mistuia plăcerile şi delectările de altădată.
Chiar seara pe străzi, nimeni nu mai fluiera sau cânta cântări dezmăţate, ci
doar imnuri creştine. Florenţa era de nerecunoscut. Aceasta era în anul 1497.
Influenţa
mare a lui Savonarola şi schimbarea poporului n-a fost privită cu ochi buni de
Lorenzo de Medici care stăpânea asupra Florenţei. El a devenit alarmat. La început
a încercat prin mită şi făgăduieli, apoi prin constrângeri şi ameninţări să-l
facă pe Savonarola să nu mai denunţe păcatele poporului şi ale conducătorilor,
în special ale sale. Dar Savonarola, neînfricat, a continuat să predice cu mai
multă tărie. Atunci Lorenzo l-a plătit pe călugărul Mariano, care altădată avea
mulţimile Florenţei la predicile sale, să-l atace pe Savonarola. Într-o predică
a prezis că atât Lorenzo, cât şi Papa şi regele oraşului Neapole vor muri în
decurs de un an. Lucru ce s-a şi petrecut întocmai, în timp ce Lorenzo era pe
patul morţii nu a trimis după favoritul său Fra Mariano, ci a trimis un sol la
Savonarola să-l cheme să vină la el. Savonarola, care până aici i s-a opus, nu
a fost gata să asculte de invitaţie. El a zis solului: “Nu sunt eu omul pe care
îl doreşte. Eu nu voi consimţi cu el. Nu e bine să mă duc să-l văd”. Lorenzo a
trimis din nou după el şi a promis că e gata să-l asculte orice i-ar cere.
Atunci Savonarola a plecat la frumoasa vilă Carregi aşezată într-o grădină cu
măslini, unde Lorenzo trăgea să moară. Când l-a văzut, acesta i-a zis: “Sunt
trei lucruri care mă aruncă în disperare şi nu ştiu dacă Dumnezeu mă poate
ierta: jefuirea Volterei, despoierea de bunuri a lui Monte della Fanciulle şi
masacrul lui Pazzi”.
Savonarola
i-a răspuns: “Lorenzo, nu trebuie să disperi. Dumnezeu e milos şi va avea milă
de tine dacă eşti gata să faci trei lucruri pe care ţi le cer”. “Care sunt cele
trei lucruri?” a întrebat Lorenzo. “Întâi trebuie să ai o credinţă mare şi vie
că Dumnezeu poate şi vrea să te ierte,” a zis Savonarola. “Acesta e un mare
lucru şi cred aceasta”, a zis Lorenzo. “Al doilea, e necesar ca tot ce ţi-ai însuşit
prin acaparare, prin luare cu forţa de la alţii, să fie restituit de tine, iar
copiilor tăi să le laşi doar ce a fost al tău să se menţină ca cetăţeni
particulari”. Această cerinţă a fost grea, dar după câteva momente de tăcere, a
zis: “Da, voi face şi aceasta”. “Şi
ultima, e necesar să restaurezi Florenţei libertatea şi forma de guvernământ
popular după obiceiul ei republican”. La auzirea acestei cerinţe, Lorenzo s-a întors
cu faţa la perete şi nu i-a dat nici un răspuns. Savonarola, văzând aceasta,
s-a sculat şi a plecat.
La un an
şi jumătate după moartea lui Lorenzo, Carol al VIII-lea, regele Franţei, a
invadat Italia, a jefuit oraşul Neapole şi s-a înaintat spre Florenţa. Cu mult
timp înainte, Savonarola le-a proorocit că va veni “un nou Cirus de peste Alpi
care va pedepsi poporul pentru păcatele sale”. Acum lumea îngrozită a dat buzna
în Domul Florenţei să audă ce le spune Savonarola. În faţa acestei situaţii,
Savonarola i-a îndemnat pe toţi să se pocăiască de toate păcatele, iar el a
plecat în fruntea unei delegaţii să-l întâmpine pe regele Carol şi să-l roage
să cruţe Florenţa. Regele a intrat şi a stat un timp în Florenţa, dar
Savonarola l-a înştiinţat să plece, dacă vrea să nu atragă asupra sa mânia lui
Dumnezeu. Astfel Carol a părăsit Florenţa.
Într-o
duminică din această vreme, când marea catedrală era ticsită de popor,
Savonarola, plin de înflăcărare a urcat la amvon şi ridicând crucifixul a
strigat cât a putut mulţimii: “Florenţa, iată Acesta este Domnul Universului şi
ar vrea bucuros să fie şi al tău. Vrei tu să fie El Regele tău?” La această întrebare,
mulţimile au început să strige, unii cu ochii plini de lacrimi: “Trăiască Cristos,
Regele nostru!”
Întrucât în timpul invaziei franceze, casa domnitoare de
Medici a fost răsturnată, poporul Florenţei discuta ce formă de guvernământ să
adopte. Atunci au hotărât ca Savonarola să fie în fruntea guvernului
republicii. Florenţa să fie condusă după legile lui Dumnezeu. S-au abolit
toate torturile, s-a legiferat o forma justă
de taxare, s-au interzis jocurile de noroc, s-au acordat anumite favoruri
populaţiei sărace, s-au uşurat dobânzile celor ce erau datornici, au fost întocmite
o seamă de alte legi pentru binele poporului şi a fost înfiinţată o curte de
apel. Legile şi forma democratică de guvernământ a Florenţei din acea vreme au
servit ca model pentru toate popoarele chiar din epoca noastră modernă.
Dar
triumful lui Savonarola a fost de scurtă durată. De multe ori în predicile
sale, Savonarola le-a spus ca el are să fie martirizat. El îşi dădea seama ce
se petrecea în umbră.
Pe de o
parte, partida opozantă a lui Arrabbiati şi partizani nepocăiţi ai familiei de
Medici au început să se grupeze şi căutau să atragă şi pe alţii de partea lor.
Pe de altă parte, Papa Alexandru al VI-lea, denumit Borgia, unul din cei mai
desfrânaţi papi, auzind că Savonarola denunţă vehement păcatele clerului şi
chiar pe ale papei, s-a gândit să-l cumpere oferindu-i tichia roşie de
cardinal. “Tichie roşie? Eu vreau o tichie de sânge!” i-a răspuns Savonarola.
Atunci papa a recurs la ameninţări, dar nici acestea nu l-au făcut să tacă. Din
contră, parcă mai rău l-au întărâtat. Atunci papa l-a chemat să răspundă de
greşelile făcute. Fiindcă acesta nu voi să se supună, a fost învinuit de erezie
şi fu excomunicat. Într-o zi, agenţii papei îl prinseră şi-l duseră la Roma.
Aici a fost supus celor mai grele torturi. Mielul ajunsese în gura lupului. Se
spune că în tortura împletită cu interogatoriul, numai mâna dreaptă i-a fost
cruţată ca să poată semna procesul verbal. Toate torturile n-au putut să-l
doboare pe cel ce s-a ridicat împotriva păcatului, după cum nici momelile,
blidul de linte, odinioară nu l-au putut cumpăra.
În cele
din urmă, a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare, iar trupul
să-i fie ars. După ce s-a dat sentinţa, l-au mai lăsat în viaţa o lună de
zile, pe care a trăit-o în celula grea a închisorii rugându-se şi scriind cu
dreapta lăsată întreagă, nişte meditaţii de toată frumuseţea la Psalmul 51.
Aceste meditaţii le-am găsit la Sibiu prin anul 1946. Erau tipărite în limba
română. Iată câteva fraze la versetul: “Ai milă de mine, Dumnezeule!” - “Adâncul
păcătoşeniei cheamă adâncul milei. Adâncul înghite adâncul. Adâncul milei înghite
adâncul păcătoşeniei”.
Pe data
de 23 mai 1498 sentinţa a fost executată. Savonarola împreună cu doi ucenici ai
săi, Dominico şi Silvestro, au fost spânzuraţi în piaţa publică din Florenţa, în
faţa unei mari mulţimi adunate. Ultimele sale cuvinte au fost: “Domnul meu a
suferit atât de mult pentru mine. O, Florenţa, ce ai făcut tu astăzi?” Era însă
plin de linişte şi tărie. După moarte, trupurile le-au fost arse.