Lumini peste veacuri > Vol. I > 4. Savonarola


CAPITOLUL 4
SAVONAROLA

Tot ceea ce spun istoricii antici despre crimele oribile ale lui Nero şi ale altor împăraţi ai Romei, se poate spune şi despre Papa Alexandru al VI-lea, tatăl Lucreţiei Borgia. Ba uneori chiar i-a întrecut pe toţi. Răutatea lui a fost colosală. Simonia, câştigul prin exploatarea celor sfinte, şi omoruri erau cele mai mici din păcatele sale. Sub el, starea de corupţie a bisericii devenise îngrozitoare. Dacă nu ar fi dovada grăitoare a faptelor, ar fi de necrezut. Un om, care îşi omorâse pe cele două fiice ale sale, a fost condamnat la moarte, dar în dimineaţa zilei de execuţie fusese pus în libertate pentru plata a 800 ducaţi. La aceasta, un înalt funcţionar al Tribunalului papal a spus în mod calm: “Dum­nezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci ca el să plătească şi să trăiască”.

Niciodată starea morală a lumii creştine, nu a atins o treaptă mai joasă a decăderii. Clasa conducătoare era despotică şi oprimantă, poporul era brutal şi egoist. Şi unii şi alţii erau desfrânaţi şi mişei.

Într-o lume de nelegiuire şi păcat, cine se va ridica să o condamne? Cine îşi va deschide gura să strige împotriva ticăloşiei celor ce-şi ziceau conducătorii spirituali şi deţineau toată puterea? Cultura decadentă a cuprins şi altarele şi amvoanele. S-a făcut o alunecare a predicii spre frumos, spre ceea ce încântă urechea, nu spre adevărul care mişcă inima. S-a dezvoltat o oratorie artificială şi s-a uitat Biblia. Se dădeau citate din clasici şi ilustraţii obscene, dar să placă poporului. Să fie de mirare că se mergea vertiginos spre prăbuşire?

În timp ce Columb descoperi America, locuitorii din Florenţa, Italia, descoperiră în Savonarola pe cel mai mare predicator.

Dacă solul Italiei ar fi fost ca cel al Germaniei, lucru­rile ar fi luat o altă întorsătură şi Savonarola, nu Luther, ar fi fost instrumentul de producere al Reformei. Aşa a rămas doar un precursor al Reformei protestante.

Girolamo Savonarola s-a născut la 14 Septembrie 1452, la Ferrara, Italia. El era al treilea într-o familie de şapte copii, cinci băieţi şi două fete. Părinţii au avut o cultură aleasă. Deşi erau doar mijlocaşi ca stare materială, totuşi ei s-au bucurat de o deosebită influenţă la curtea Ducelui de Ferrara. Bunicul său, care i-a dat educaţie în primii ani, era medic renumit la curtea Ducelui. Părinţii săi au in­tenţionat să-l dea la medicină, ca să devină succesorul bunicului său. Dar Dumnezeu a avut alt plan cu el.

De mic copil era retras şi tăcut, jocul nu-l atrăgea prea mult. La şcoală a fost foarte silitor. Ca student i-au plăcut mult artele şi filozofia. L-a studiat pe Aristotel, dar scrierile marelui filozof grec au lăsat dorinţele adânci ale sufletului său nesatisfăcute. Filozofia lui Plato i-a plăcut ceva mai mult. După aceea a citit scrierile lui Augustin şi ale lui Toma d’Aquino. Acestea au fost o adevărată hrană pentru sufletul său. Ele l-au determinat ca de tânăr să-şi predea viaţa sa lui Dumnezeu. Îi plăcea să mediteze, să fie în singurătate. De multe ori se ducea pe câmp sau pe valea râului Po şi acolo uneori cânta, alteori plângea. Când mergea la biserică, în­genunchea şi stătea acolo ore întregi vărsându-şi focul inimii sale tinere lui Dumnezeu. Viciul, stricăciunea, luxul şi belşugul bogătaşilor şi sărăcia lucie, mizeria poporului de rând apăsau greu pe inima lui. Pe lângă acestea, tirania conducătorilor, desfrâul, stricăciunea mare a preoţilor de toate gradele până sus la papa îi umpleau sufletul de durere. Într-una din poeziile sale timpurii, el descrie starea de decădere în cuvintele:

“S-a răsturnat întreaga viaţă
A dispărut virtutea şi orice bine;
Nicăieri nu se zăreşte nici o luminiţă
Iar de păcat nimănui nu-i e ruşine”.

Profunda impresie ce a făcut-o decăderea morală asupra lui i-a produs o tinereţe tristă. El s-a închis în sine, vorbea foarte puţin cu alţii şi mereu se retrăgea în singurătate, unde în faţa lui Dumnezeu îşi descărca tot focul ce ardea în pieptul lui. Acolo ochii lui mari, albaştrii, vărsau lacrimi fierbinţi ce udau pământul unde era proşternut. Rugăciunea era o adevărată uşurare pentru el.

Cam în această vreme, istoricii spun că a avut o scurtă perioadă de destindere. Se îndrăgostise de o tânără florentină din mândra familie Strozzi. Dar totul n-a durat mult, căci fata considerându-se dintr-o familie mai înaltă, el a simţit aroganţa ei şi s-au despărţit. Dezgustat de lume cu păcăto­şenia ei, decepţionat cu privire la viitor din pricina acestei fete,, negăsind pe nimeni care să-i împărtăşească senti­mentele, Savonarola s-a decis să intre într-o mănăstire, să se călugărească.

Astfel, la data de 24 aprilie 1475, pe când ai lui au fost plecaţi la sărbătorirea Sf. Gheorghe, el îşi luă hainele şi plecă la Bologna şi ceru să fie primit în ordinul călugărilor dominicani. Alegerea acestui ordin a fost probabil influen­ţată de faptul că Toma d’Aquino, scriitorul său preferat, a fost el însuşi dominican. De fapt, el n-a avut pretenţia să fie acceptat ca şi călugăr, ci doar ca ajutor la bucătărie sau la munca din grădină. Acasă lăsase o foaie de hârtie pe care a scris: “Sătul de lume” şi în care arăta că starea de păcătoşenie e ca în Sodoma şi Gomora.

După ce a fost acceptat la Mănăstirea Sf. Dominic, şi şi-a luat în primire chilia sa, Savonarola a scris o scrisoare plină de afecţiune părinţilor săi, cerându-şi iertare pentru faptul că nu a împărtăşit cu ei acest gând al său. El a căutat să se încadreze în disciplina monastică. Iar în ce priveşte rugăciunea şi postul a reuşit să-i întreacă pe ceilalţi. La fel în modestia, umilinţa şi ascultarea sa. Nu la mult timp după intrarea în mănăstire, el fu numit lector, poziţie ce a deţinut-o tot timpul cât a stat acolo. Durerile lui spirituale nu au fost cu nimic mai mici în retragerea la mănăstire, căci şi acolo a ajuns să vadă alte păcate ale călugărilor, şi să audă despre altele şi mai mari ale celor de sus. Indignarea lui şi furia împotriva păcatului a crescut tot mai mult şi simţea nevoia să le denunţe. Şi a făcut aceasta într-un poem al său intitulat: “Ruina bisericii”.

După ce a petrecut şapte ani în acea mănăstire, în 1481, fratele Girolamo s-a mutat la Mănăstirea Sf. Marcu din Florenţa. Oraşul Florenţa era frumos şi poseda o deosebită cultură. În acest oraş numele său a ajuns la mare faimă. Renaşterea italiană era în plină înflorire aici. Familia de Medici, care conducea Florenţa, au stimulat mult Renaşterea mai ales în ce priveşte învăţarea limbilor clasice: latina şi greaca. Ştiind că Florenţa a fost cuprinsă de Re­naştere, Savonarola se aştepta să găsească aici oameni mai curaţi, mai nobili decât în celelalte oraşe. La suprafaţă Flo­renţa era frumoasă, dar curând el constată că sub poleiala de cultură ce o aveau, decăderea şi corupţia erau mult mai mari, locuitorii erau dedaţi festivalurilor, plăcerilor şi nu se gândeau de loc la Dumnezeu sau lucrurile spirituale.

Anul următor la mănăstirea Sf. Marcu, Savonarola a fost numit instructor al novicilor. O mare parte din timpul său era dat pentru studiul Scripturilor. Cu multă ardoare cerceta toate textele, iar porţiuni mari le memora. După câtva timp, el a fost ridicat la rangul de predicator al mănăstirii.

Când a început mai întâi să predice, a avut un succes foarte slab. Vorbirea lui era biblică. El a dispreţuit sofismele, vorbirea dulce, încântătoare, care atrage poporul, dar nu are urmări practice. Din contră, el a căutat să atingă conştiinţa oamenilor, să-i trezească. El era plin de un sentiment că judecata lui Dumnezeu asupra Florenţei se apropie. Uneori era trimis la Brescia, la San Geminiano şi chiar în bisericile din Florenţa. Aici tuna împotriva păcătoşeniei şi a rostit o mie de vaiuri de la amvon. Dar de obicei nu prea era popor cine să-l asculte. Când a predicat prima dată la biserica San Lorenzo din Florenţa, erau prezenţi doar vreo 25 persoane.

În anul 1482 a fost trimis la Reggio d’Emilia să re­prezinte mănăstirea lor la o mare întrunire a călugărilor dominicani. În prima zi, în timp ce călugării discutau dogme, el a stat liniştit. Dar a doua zi, când au ajuns să discute despre disciplină, el s-a aprins şi a început să vorbească cu multă înflăcărare de păcatele bisericii şi ale clerului. Vorbirea lui a produs o adâncă impresie în toţi cei prezenţi.

Întorcându-se la Florenţa, el a început să predice într-o altă catedrală, dar la el venea puţin popor. Cei mai mulţi mergeau la marea catedrală Santo Spirite. Acolo predica un călugăr augustin numit Mariano. Acesta niciodată n-a mustrat păcatele, din contră, lăsa Biblia la o parte şi îşi delecta publicul cu citate din filozofie, din astronomie şi poezie şi toată Florenţa dădea buzna la el să-l asculte. Dar Savonarola nu s-a descurajat. Avea o voinţă de fier. El a zis: “Aceste ornamente elegante vor trebui să dea loc predicării învăţăturii simple, dar sănătoase”. În rugăciune şi în medi­taţie, el stăruia mereu, aşteptând ca Dumnezeu să lucreze. Într-o zi, în timp ce stătea de vorbă cu un călugăr, deodată a căzut într-o răpire: a văzut cerul deschis şi toate calamităţile viitoare ce urmau să vină asupra bisericii au trecut prin faţa sa. Şi i s-a părut că o voce l-a însărcinat să anunţe popo­rul de toate acestea. Din acel moment, el a fost conştient de misiunea sa divină şi a fost umplut cu putere pentru această slujbă. Poporul a început să alerge cu grămada. Denunţările sale erau cu voce de tunet. El a început să facă expuneri asupra Apocalipsei. Groaznicele urgii divine încremeneau poporul. Bărbaţi şi femei au început să fie treziţi. Lacrimile au început să curgă. De multe ori cate­drala răsuna de oftatele, gemetele şi plânsul poporului. Filozoful Pico della Mirandola ne spune cum o predică a lui Savonarola “a făcut să simtă că îi curge o transpiraţie rece pe şira spinării şi părul i s-a făcut măciucă”.

În această situaţie, Savonarola petrecea tot mai mult timp în rugăciune, pentru trezirea Florenţei. Predicile lui erau surprinzător de simple, dar erau biblice, directe şi pasiunea sa aprinsă le făcea să fie irezistibile. Multe din ele nu erau în totul după regulile homileticii sau ale stilului, dar întotdeauna ele atingeau anumite ţinte morale, spirituale. El îndemna pe fiecare să nu ţină la religia formelor, ci “doctrina lui Cristos să fie ceva viu în fiecare şi dacă ar trebui, să fie gata să sufere martirajul Lui”.

Pe la începutul anului 1491, Biserica San Marco a devenit prea mică pentru mulţimile ce veneau să-l asculte. Florenţa era mişcată de predicile lui zguduitoare. Atunci el hotărî să se mute la Domul Florenţei, marea catedrală a oraşului. Aici a predicat timp de opt ani. Pentru a putea ocupa un loc în catedrală, oamenii se sculau la miezul nopţii şi umpleau străzile din jurul catedralei, ca dimineaţa când se deschideau uşile să poată intra. La deschiderea uşilor, poporul încolonat cu cântări de bucurie, intra în Casa Domnului. Predicile le ascultau cu atâta sete încât atunci când se terminau, lor li se părea că abia au început.

Faţa Florenţei a început să se schimbe. Stricăciunea de altă dată, carnavalurile, corupţia, balurile mascate, beţiile au luat sfârşit. Oamenii au început să strige după mila lui Dumnezeu. Datorită predicilor puternice ale lui Savonarola împotriva păcatului, ei şi-au văzut vinovăţia lor şi cereau iertare. Jocurile de noroc, care se vedeau pe toate străzile, au fost interzise. Mulţi din negustorii care au făcut înşelătorii au fost gata să restituie celor păgubiţi mari sume de bani. Pocăinţa florentinilor s-a putut observa şi în aceea că au fost gata să se despartă şi de toate cărţile de stricăciune şi de toate tablourile obscene. Grupe de copii cântând au trecut de la casă la casă şi au adunat tot ce acum poporul considera deşertăciune şi le-au dus în piaţa publică unde au format o piramidă înaltă de peste 20 metri cu o bază de peste 80 metri în circumferinţă şi le-au dat foc. Clopotele catedralei răsunau până departe, iar poporul adunat cânta de bucurie în jurul focului ce le mistuia plăcerile şi delectă­rile de altădată. Chiar seara pe străzi, nimeni nu mai fluiera sau cânta cântări dezmăţate, ci doar imnuri creştine. Florenţa era de nerecunoscut. Aceasta era în anul 1497.

Influenţa mare a lui Savonarola şi schimbarea poporului n-a fost privită cu ochi buni de Lorenzo de Medici care stăpânea asupra Florenţei. El a devenit alarmat. La început a încercat prin mită şi făgăduieli, apoi prin constrângeri şi ameninţări să-l facă pe Savonarola să nu mai denunţe păcatele poporului şi ale conducătorilor, în special ale sale. Dar Savonarola, neînfricat, a continuat să predice cu mai multă tărie. Atunci Lorenzo l-a plătit pe călugărul Mariano, care altădată avea mulţimile Florenţei la predicile sale, să-l atace pe Savonarola. Într-o predică a prezis că atât Lorenzo, cât şi Papa şi regele oraşului Neapole vor muri în decurs de un an. Lucru ce s-a şi petrecut întocmai, în timp ce Lorenzo era pe patul morţii nu a trimis după favoritul său Fra Mariano, ci a trimis un sol la Savonarola să-l cheme să vină la el. Savonarola, care până aici i s-a opus, nu a fost gata să asculte de invitaţie. El a zis solului: “Nu sunt eu omul pe care îl doreşte. Eu nu voi consimţi cu el. Nu e bine să mă duc să-l văd”. Lorenzo a trimis din nou după el şi a promis că e gata să-l asculte orice i-ar cere. Atunci Savonarola a plecat la frumoasa vilă Carregi aşezată într-o grădină cu măslini, unde Lorenzo trăgea să moară. Când l-a văzut, acesta i-a zis: “Sunt trei lucruri care mă aruncă în disperare şi nu ştiu dacă Dum­nezeu mă poate ierta: jefuirea Volterei, despoierea de bunuri a lui Monte della Fanciulle şi masacrul lui Pazzi”.

Savonarola i-a răspuns: “Lorenzo, nu trebuie să disperi. Dumnezeu e milos şi va avea milă de tine dacă eşti gata să faci trei lucruri pe care ţi le cer”. “Care sunt cele trei lucruri?” a întrebat Lorenzo. “Întâi trebuie să ai o credinţă mare şi vie că Dumnezeu poate şi vrea să te ierte,” a zis Savonarola. “Acesta e un mare lucru şi cred aceasta”, a zis Lorenzo. “Al doilea, e necesar ca tot ce ţi-ai însuşit prin acaparare, prin luare cu forţa de la alţii, să fie restituit de tine, iar copiilor tăi să le laşi doar ce a fost al tău să se menţină ca cetăţeni particulari”. Această cerinţă a fost grea, dar după câteva momente de tăcere, a zis: “Da, voi face şi aceasta”.  “Şi ultima, e necesar să restaurezi Florenţei libertatea şi forma de guvernământ popular după obiceiul ei republican”. La auzirea acestei cerinţe, Lorenzo s-a întors cu faţa la perete şi nu i-a dat nici un răspuns. Savonarola, văzând aceasta, s-a sculat şi a plecat.

La un an şi jumătate după moartea lui Lorenzo, Carol al VIII-lea, regele Franţei, a invadat Italia, a jefuit oraşul Neapole şi s-a înaintat spre Florenţa. Cu mult timp înainte, Savonarola le-a proorocit că va veni “un nou Cirus de peste Alpi care va pedepsi poporul pentru păcatele sale”. Acum lumea îngrozită a dat buzna în Domul Florenţei să audă ce le spune Savonarola. În faţa acestei situaţii, Savonarola i-a îndemnat pe toţi să se pocăiască de toate păcatele, iar el a plecat în fruntea unei delegaţii să-l întâmpine pe regele Carol şi să-l roage să cruţe Florenţa. Regele a intrat şi a stat un timp în Florenţa, dar Savonarola l-a înştiinţat să plece, dacă vrea să nu atragă asupra sa mânia lui Dumnezeu. Astfel Carol a părăsit Florenţa.

Într-o duminică din această vreme, când marea catedrală era ticsită de popor, Savonarola, plin de înflăcărare a urcat la amvon şi ridicând crucifixul a strigat cât a putut mulţimii: “Florenţa, iată Acesta este Domnul Universului şi ar vrea bucuros să fie şi al tău. Vrei tu să fie El Regele tău?” La această întrebare, mulţimile au început să strige, unii cu ochii plini de lacrimi: “Trăiască Cristos, Regele nostru!”

Întrucât în timpul invaziei franceze, casa domnitoare de Medici a fost răsturnată, poporul Florenţei discuta ce formă de guvernământ să adopte. Atunci au hotărât ca Savonarola să fie în fruntea guvernului republicii. Florenţa să fie con­dusă după legile lui Dumnezeu. S-au abolit toate torturile, s-a legiferat o forma justă de taxare, s-au interzis jocurile de noroc, s-au acordat anumite favoruri populaţiei sărace, s-au uşurat dobânzile celor ce erau datornici, au fost în­tocmite o seamă de alte legi pentru binele poporului şi a fost înfiinţată o curte de apel. Legile şi forma democratică de guvernământ a Florenţei din acea vreme au servit ca model pentru toate popoarele chiar din epoca noastră modernă.

Dar triumful lui Savonarola a fost de scurtă durată. De multe ori în predicile sale, Savonarola le-a spus ca el are să fie martirizat. El îşi dădea seama ce se petrecea în umbră.

Pe de o parte, partida opozantă a lui Arrabbiati şi parti­zani nepocăiţi ai familiei de Medici au început să se grupeze şi căutau să atragă şi pe alţii de partea lor. Pe de altă parte, Papa Alexandru al VI-lea, denumit Borgia, unul din cei mai desfrânaţi papi, auzind că Savonarola denunţă vehement păcatele clerului şi chiar pe ale papei, s-a gândit să-l cumpere oferindu-i tichia roşie de cardinal. “Tichie roşie? Eu vreau o tichie de sânge!” i-a răspuns Savonarola. Atunci papa a recurs la ameninţări, dar nici acestea nu l-au făcut să tacă. Din contră, parcă mai rău l-au întărâtat. Atunci papa l-a chemat să răspundă de greşelile făcute. Fiindcă acesta nu voi să se supună, a fost învinuit de erezie şi fu excomunicat. Într-o zi, agenţii papei îl prinseră şi-l duseră la Roma. Aici a fost supus celor mai grele torturi. Mielul ajunsese în gura lupului. Se spune că în tortura împletită cu interogatoriul, numai mâna dreaptă i-a fost cruţată ca să poată semna pro­cesul verbal. Toate torturile n-au putut să-l doboare pe cel ce s-a ridicat împotriva păcatului, după cum nici momelile, blidul de linte, odinioară nu l-au putut cumpăra.

În cele din urmă, a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare, iar trupul să-i fie ars. După ce s-a dat sen­tinţa, l-au mai lăsat în viaţa o lună de zile, pe care a trăit-o în celula grea a închisorii rugându-se şi scriind cu dreapta lăsată întreagă, nişte meditaţii de toată frumuseţea la Psalmul 51. Aceste meditaţii le-am găsit la Sibiu prin anul 1946. Erau tipărite în limba română. Iată câteva fraze la versetul: “Ai milă de mine, Dumnezeule!” - “Adâncul păcătoşeniei cheamă adâncul milei. Adâncul înghite adâncul. Adâncul milei înghite adâncul păcătoşeniei”.

Pe data de 23 mai 1498 sentinţa a fost executată. Savonarola împreună cu doi ucenici ai săi, Dominico şi Silvestro, au fost spânzuraţi în piaţa publică din Florenţa, în faţa unei mari mulţimi adunate. Ultimele sale cuvinte au fost: “Domnul meu a suferit atât de mult pentru mine. O, Florenţa, ce ai făcut tu astăzi?” Era însă plin de linişte şi tărie. După moarte, trupurile le-au fost arse.



Persoane interesate