CAPITOLUL 3
JOHN WYCLIFFE
Biserica
Protestantă din Anglia susţine că îşi are originea în Biserica Primară a
Britaniei. Începutul creştinismului în acele insule e învăluit în ceaţa
istoriei şi nu se poate preciza în mod hotărât cine le-a vestit Evanghelia de
prima dată, “dar e sigur - zice Episcopul Jewel - că Biserica din Britania,
acum numită anglicană, nu a primit credinţa prima dată de la Roma”. Unii autori
printre care sunt: Usher, Stillingfleet şi Godwin cred că biserica a fost înfiinţată
de apostolul Pavel în perioada dintre prima şi a doua întemniţare a sa la Roma.
Alţii înclină să creadă că creştinismul a fost introdus prin anul 58 de către
Bran, tatăl lui Caractacus, care a fost deţinut şapte ani ca ostatic la Roma.
La pretenţia catolicilor că Papa Eleutherius ar fi fost apostolul bretonilor,
apologeţii englezi dau replica: “Regele Lucius a fost botezat aproape cu 150 de
ani înainte de Constantin, primul împărat creştin, care şi el s-a născut tot în
insulele britanice, şi credinţa a fost plantată aici cu mult înainte, fie de
Iosif din Arimatea, de Simon Zelotul sau de greci”. Datorită faptului că
britanicii sărbătoreau Paştele ca cei din Răsărit şi nu ca Roma, îndreptăţeşte
susţinerea că ei au primit creştinismul din Răsărit şi nu de la Roma.
Cineva
susţine că Augustin ar fi fondatorul bisericii creştine din Anglia. El a
vizitat Anglia în anul 597. Dar pretenţia aceasta e spulberată de faptul
istoric că biserica creştină a existat cu mult înainte şi că ea deja a avut
martorii ei. Biserica Romei, prin trimiterea lui Augustin şi a altor însărcinaţi
ai ei, a dorit doar să-şi extindă autoritatea şi asupra lor. Aşa se explică
faptul că mereu au existat stări de tensiune între creştini din Anglia şi
Biserica Romei. Întotdeauna au fost oameni care citind Biblia, Cuvântul lui
Dumnezeu, nu s-au putut mulţumi cu o religie formală, ci au căutat să trăiască
după adevărul Evangheliei, demascând creştinismul formal şi trezind pe alţii
la o viaţa nouă. Aceşti făclieri ai adevărului erau gata de orice sacrificiu.
Un astfel de bărbat neînfricat a fost John Wycliffe.
El a
fost denumit “Luceafărul de dimineaţă al Reformei”. Era de sânge saxon, născut
prin anul 1320 la Hipswell, aproape de Richmond, Yorkshire, Anglia. A studiat
la Ballion College din cadrul Universităţii Oxford, care pe aceea vreme avea
30.000 studenţi. A fost foarte silitor la învăţătură, iar la terminare a rămas
profesor la Oxford, dovedindu-se unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai vremii
sale. În filozofie, el a aparţinut curentului realist în contrast cu marea
majoritate care aparţineau curentului nominalist. O mare influenţă asupra gândirii
sale au exercitat scrierile lui Augustin.
În anul
1365 a intrat în graţia prinţului John de Gaunt, fiul regelui englez Edward al
III-lea, datorită viguroasei apărări a dreptului coroanei de a limita
autoritatea temporală a bisericii. În 1366 se pare că a devenit unul din
capelanii curţii regale. În 1372 şi-a luat doctoratul în teologie la Oxford. În
1374 a fost numit de rege preot în oraşul Lutterworth. În timpul acesta, a
scris în limba latină o seamă de pamflete cu motivări ce justificau refuzul
Angliei de a plăti tributul pretins de papa. În acea vreme erau doi papi: unul
la Avignon în Franţa şi altul la Roma. Anglia nu mai plătise tribut papei de 33 ani. În anul 1365, Papa Urban
al V-lea de la Avignon a scris o scrisoare regelui Edward al III-lea cerându-i
să plătească tributul. Cum Anglia se afla în război cu Franţa, ei nu au fost
gata să trimită bani pentru înarmarea duşmanului lor. Regele a supus cererea
parlamentului şi hotărârea a fost să nu se dea nici un tribut.
În anul
1375, el a fost numit în comisia regală ce urma să confere cu ambasadorii papei
la Bruges, Belgia. La fel a fost însărcinat de rege să facă parte dintr-o
comisie ce avea să negocieze pace cu Franţa. Un an mai târziu, Wycliffe a
enunţat “doctrina stăpânirii cum se găseşte în har”, conform căreia atât autoritatea
eclesiastică cât şi cea seculară sunt conferite în mod direct prin harul lui
Dumnezeu. În consecinţă, când deţinătorul săvârşeşte păcate de moarte, el
pierde această autoritate.
În
legătură cu această, el acuză biserica catolică de venalitate, corupţie şi fel
de trai cu totul lumesc. Aceasta a făcut-o în predici atât la Oxford cât şi la
fel pe calea scrisului. Pamfletele lui circulau ca pâinea caldă prin toată
Anglia. Autoritatea seculară a papei era subminată din temelii în mijlocul
poporului englez, care era sătul de o aşa autoritate.
Drept
rezultat al acestor acţiuni, Papa Grigore al XI-lea a dat o bulă prin care îl
acuza pe Wycliffe de erezie şi-l soma să se prezinte înaintea lui William
Courtenay, episcopul Londrei. Datorită unor mari manifestări de protest făcute
de populaţie, interogarea aceasta a fost anulată. În anul 1378 a fost somat a
doua oară să se prezinte la Lambeth. Dar datorită protecţiei reginei Ioana,
mama tânărului rege Richard al II-lea, a scăpat doar cu o mustrare scrisă. Suportul
ce-l avea din partea casei regale, din partea nobililor, din partea oamenilor învăţaţi
l-a înfuriat pe papa. Vedea cum cresc în Anglia sentimentele reformei şi cum
scaunul papal pierde controlul.
Pe de
altă parte, Wycliffe, văzând asentimentul poporului, a devenit mai îndrăzneţ.
El a pledat pentru restructurarea învăţământului
teologic fără intervenţia papei sau a prelaţilor străini. A cerut ca Biblia să
fie luată ca singura sursă a adevărului. A tăgăduit doctrina infailibilităţii
papei şi a conciliului. A denunţat învăţătura despre transsubstanţiere şi
purgatoriu. Susţinea că clerul nu e să stăpânească, ci să slujească poporul.
Aceste învăţături incendiare au ajuns să fie duse şi peste hotare. Pamfletele
lui, în secret, au ajuns să fie purtate în multe ţări ale Europei. Ele erau un
fel de strigăt de trezire. Încă nu exista tiparul, dar erau copiate cu grijă şi
date din mână în mână, îndeosebi intelectualilor.
Wycliffe
a protestat cu toată energia lui împotriva purtării scandaloase a călugărilor
cerşetori, împotriva închinării la icoane, la moaşte, împotriva celibatului
preoţilor, împotriva indulgenţelor, împotriva folosirii în biserică exclusiv a
limbii latine prin care se ascundea Biblia de a putea fi înţeleasă de popor. “Daţi
poporului Biblia - zicea el - şi atunci şi numai atunci ei se vor mişca cu
privire la libertate şi educaţie şi vor acţiona ca atare în cele religioase,
politice şi sociale”.
În mai 1378 s-a ţinut un conciliu în marea sală a mănăstirii
călugărilor negri din Londra. La conciliu au fost episcopi, profesori de
teologie, preoţi, stareţi, călugări. Wycliffe a trebuit să se înfăţişeze
pentru judecată, şi i s-a cerut să-şi retragă învăţăturile. Dar el nu numai că
nu a fost gata să-şi retragă învăţăturile, ci plin de îndrăzneală a început să
atace toată corupţia bisericii, să demaşte sistemul gigantic de fraudă al
papalităţii cu vânzarea iertării păcatelor, cu slujbe pentru scoaterea din
purgatoriu a sufletelor morţilor. După trei zile de judecată, învăţăturile lui
au fost condamnate, iar el a fost excomunicat. Fiindcă era om de mare renume,
fiindcă avea ocrotirea casei regale şi prea mult popor de partea sa, conciliul
nu a trecut la condamnarea sa.
Atunci a
trebuit să părăsească catedra de profesor, i s-a interzis să predice şi a trebuit
să retragă cu totul la Lutterworth. Aici el s-a apucat de traducerea Bibliei
din limba latină, traducerea Vulgata, în
limba engleză. Timp de 15 ani a muncit din greu ca să pună Biblia în mâna
poporului său. Cum termina anumite porţiuni din Biblie, ele erau copiate cu mână
şi răspândite în popor. Ca toată Biblia să fie copiată se muncea 10 luni.
Astfel că o Biblie întreagă era foarte costisitoare şi poporul de rând nu putea
să o aibă. Atunci el a angajat o seamă de preoţi săraci şi studenţi la teologie,
care mergeau prin comune şi citeau oamenilor Evanghelia. Ei şi-au însuşit învăţăturile
lui Wycliffe şi odată cu citirea Bibliei le răspândeau în popor. Aceşti
predicatori au fost numiţi “lolarzi”. Ei s-au înmulţit foarte mult. Ei se
găseau în toate păturile sociale, între ţărani şi între baroni, chiar şi în
chilioarele călugărilor. Cuvântul lolard însemna flecar, leneş şi era dat în
bătaie de joc. Curând însă, datorită creşterii rapide în număr a lolarzilor,
acest nume de râs, a devenit o pricină de groază. Toţi cei ce acceptau învăţăturile
biblice ale lui Wycliffe s-au numit lolarzi. Fiecare lolard căuta să împărtăşească
Evanghelia altuia. Fiindcă erau prea scumpe copiile de pe cărţile Bibliei,
lolarzii ajutau pe ascultătorii lor să înveţe texte întregi pe de rost. A rămas
înscris pe paginile istoriei cum o tânără învăţată, Alice Collins, a fost
chemată la o întrunire să spună din memorie cele zece porunci şi porţiuni din
epistolele lui Pavel. În acea vreme era o mare foame după Cuvântul lui
Dumnezeu. Unii închiriau pentru bani porţiuni din Biblie pentru o oră, alţii
dădeau o sarcină mare de fân să aibă un capitol din Biblie pentru o oră.
Creşterea
mare în număr a lolarzilor e relatată astfel de un scriitor roman din aceea
vreme: “Jumătate din credincioşi părăsesc biserica catolică şi trec de partea
lolarzilor”. Probabil e o mică exagerare, dar conţine şi adevăr. Mai târziu
s-au luat măsuri foarte aspre contra lor. Mulţi au fost întemniţaţi în turnul
Londrei şi au sfârşit pe rug în Câmpul Fierarilor din Londra. Printre primii au
fost Sir John Oldcastle şi alţi 39 de fruntaşi de-ai lolarzilor, Thomas Badby, William
Sautre. S-a pornit o adevărată vânătoare împotriva lolarzilor şi mulţi au
plătit cu preţul vieţii credinţa lor.
Wycliffe
şi-a isprăvit cu bine lucrarea. Anglia a primit pentru prima dată Biblia în
limba poporului şi aceasta a fost o mare binecuvântare nu numai pentru Anglia,
ci pentru toată Europa. Duşmanii în tot timpul acesta adunau dovezi împotriva
lui Wycliffe şi pândeau un moment potrivit să-l poată aresta şi să-l pună pe
rug, dar bătrânul Wycliffe pe neaşteptate a fost chemat acasă în veşnicii. În
ultima duminică din anul 1384, în timp ce servea Cina Domnului credincioşilor
din biserica sa, a suferit o paralizie şi a murit pe data de 31 Decembrie 1384.
După
moartea sa, învăţăturile şi lucrările sale au fost condamnate în conciliul din
Londra în anul 1396, în conciliul din Oxford în anul 1408, în conciliul general
ţinut la Roma în 1413, precum în a opta sesiune a conciliului din Constanţa,
Elveţia, sâmbătă, 4 mai, 1414. Oricine avea sau citea lucrările lui Wycliffe
era pasibil de pedeapsa cu moartea. Tot la această şedinţă au poruncit
deshumarea lui Wycliffe şi arderea osemintelor lui. Această sentinţă a fost
executată în anul 1428, deci după 44 ani de la moartea sa. Cenuşa rămasă a fost
aruncată pe râul Swift ca nu cumva să fie întinat pământul. Râul Swift a purtat
cenuşa în râul Severn, Severn a dus-o în canalul Bristol şi canalul Bristol a
dus-o în ocean. Întocmai aşa a fost şi influenţa Bibliei tradusă de Wycliffe.
Ea a ajuns în toate părţile lumii. Şi azi se mai află încă o sută şaptezeci
exemplare din aceea traducere a lui Wycliffe. El a aprins un foc pe care toţi
duşmanii nu au mai reuşit să-l stingă.