Lumini peste veacuri > Vol. I > 2. Augustin


CAPITOLUL 2
AUGUSTIN

Augustin Aurelian s-a născut la 13 noiembrie, 354 după Cristos, la Tagaste în Africa de nord, nu departe de Cartagina. Pe tatăl său îl chema Patricius, iar pe mamă Monica. Tatăl era păgân şi ducea o viaţă libertină, mamă-sa în schimb era o bună creştină şi trăia o viaţă sfântă. Ea l-a crescut în învăţătura creştină. Şcoala a urmat-o în oraşul său, apoi a continuat-o în oraşul vecin Madaura.

La vârsta de 17 ani - fiindcă prezenta o minte sclipi­toare, - părinţii l-au dat să studieze literatura la Cartagina. Apoi şi-a completat studiile cu retorica şi filozofia. Aici a stu­diat filozofia lui Cicero în opera sa numită Hortenzius şi a prins gust de cugetare.

Când a plecat de acasă, mamă-sa l-a îndemnat să se pă­zească de păcatul desfrâului, dar viaţa imorală din jur şi in­fluenţa liberalistică a tatălui, l-au făcut ca departe de părinţi să lepede învăţăturile mamei şi să se dea desfrâului. Astfel, la 18 ani a avut un copil ilegitim. Lepădase învăţătura creştină, ajunse-se cu totul decăzut.

Prin anul 374, la vârsta de 20 ani a revenit în oraşul său natal la Tagaste şi a deschis o şcoală de gramatică. Dar aici a stat numai un an şi s-a mutat din nou la Cartagina unde şi-a deschis o şcoală de retorică pe uliţa bancherilor. Unii din copiii celor mai bune familii a ajuns să-i aibă în şcoala sa. Timp de nouă ani a continuat să predea retorica şi îşi câştigase o bună reputaţie ca profesor. Era mândru că elevii lui de azi vor fi conducătorii de mâine ai lumii latine. Dar într-o zi o ceată de huligani gălăgioşi, foşti elevi de ai lui, au intrat în şcoală, au început să vocifereze la el, apoi i-au apucat masa birou, i-au sfărâmat-o, iar bucăţile le-au scos afară şi le-au ars. Atunci a hotărât să închidă şcoala şi să plece la Roma ca să-şi deschidă acolo o şcoală.

În perioada aceasta, el acceptase învăţătura maniheilor, un fel de amestec de religia lui Zoroastru cu unele învăţături creştine. Secta aceasta apela la raţiune, la cunoaşterea per­fectă şi pretindea că are adevărul pur. Timp de nouă ani, Augustin a fost adeptul acestei secte.

În tot acest timp, mamă-sa era adânc îndurerată de starea lui. Ea s-a dus la un prezbiter şi a stat cu el de vorbă despre Augustin. În timpul discuţiei, a podidit-o un torent de plâns. Când s-a mai liniştit, prezbiterul a zis: “Este imposibil să piară fiul unor aşa lacrimi”. Pentru mai mulţi ani, aceste cuvinte au fost pentru ea ca un mesaj din cer.

Augustin având unele nedumeriri cu caracter ştiinţific, înainte de a pleca la Roma, a avut o întâlnire cu episcopul Faustus, cel mai renumit învăţător al maniheilor, întrebându-l despre diferenţa de păreri între manihei şi greci în ce priveşte astronomia, episcopul şi-a mărturisit ignoranţa sa şi dezinteresul în această chestiune. Aceasta l-a deziluzionat pe Augustin şi l-a făcut să renunţe la maniheism. Prin anul 383 cu credinţa sa zdruncinată şi cu cariera ruinată de huli­gani, Augustin s-a decis să plece la Roma. Când a aflat mamă sa despre aceasta, a stăruit de el să nu meargă în cetatea aceea stricată. Totuşi, pe ascuns, el şi-a pregătit bagajele de plecare.

În ziua când a plecat să ia corabia spre Roma, a constatat că mamă-sa era în urma lui. El s-a oprit şi i-a spus că nu pleacă, ci doar se duce pe corabie să întâlnească pe un prieten, iar ea să-l aştepte la capela Sf. Ciprian de pe deal până se întoarce. O minţea. Monica l-a aşteptat la capelă toată noaptea, dar el n-a mai venit. Corabia şi-a ridicat pânzele şi l-a dus la Roma. Monica şi-a dat seama că a fost înşelată de fiul ei şi aceasta a mărit mult durerea ei, dar pe de altă parte a determinat-o să se roage şi mai intens pentru mântuirea fiului ei.

Ajuns la Roma, Augustin s-a îmbolnăvit rău de febră. Era aproape de moarte. Însă nici chiar atunci nu a căutat să se apropie de Dumnezeu. După ce s-a făcut mai bine, a început să caute adevărul la filozofii greci. A studiat platonismul şi scepticismul, dar n-a găsit pace. A trăit doi ani de mari frământări lăuntrice.

În marea metropolă de pe cele şapte coline, restabilit deplin în sănătatea sa, Augustin şi-a deschis o şcoală de retorică. După un an, un înalt demnitar l-a numit profesor de retorică la Milano. În acest oraş, cel mai de influenţă om era un creştin, episcopul Ambrosie. Era natural ca noul profesor să caute să-l întâlnească. Ambrosie i-a spus un bun venit în oraşul lor, s-a întreţinut cu el şi i-a câştigat simpatia. Aceasta l-a determinat pe Augustin să dorească să-l asculte predicând.

După ce l-a auzit odată, Augustin a recunoscut că stilul său e sclipitor. Ascultând mesajul creştin cu spirit critic a început să zărească adevărul şi să-şi zică despre credinţa mamei sale că nu e chiar iraţională.

Atunci a sosit Monica la Milano. El a spus mamei sale că nu mai este maniheist, şi a adăugat că încă nu e creştin. Pentru Monica aceste spuse au fost un îndemn la mai multă rugăciune. Împreună cu fiul ei, Monica a luat parte în mod regulat la întrunirile bisericii creştine din Milano.

Odată Ambrosie a ţinut o predică despre regele David. El a zis: “Că a păcătuit a fost omeneşte, că s-a pocăit însă a fost ceva excepţional. Oamenii îl urmează pe David în păcă­tuire dar îl părăsesc când el se ridică şi mărturiseşte păcatul, când se pocăieşte”. Trecutul lui Augustin i-a apărut în faţă. David s-a pocăit, dar el nu a făcut aceasta. Încet, încet necre­dinţa lui a început să se spulbere. El a devenit convins că Isus a fost născut din fecioară şi că Biblia e o carte inspirată. O mărturie puternică a fost viaţa sfântă a marnei. Ea nu era egală cu el în învăţătură, dar îl depăşea cu mult în caracter.

Mai avea încă un mare obstacol. El credea că nu se poate scăpa de viaţa sa imorală. Dorea să devină creştin, dar simţea că nu-şi poate birui poftele şi patimile. Era prea robit de păcat. Nu vedea cum ar putea el să trăiască viaţa creştină în curăţia ei. Vechiul fel de vieţuire nu-l mai mulţumea, viaţa îi devenise o luptă. În iulie, anul 386, el a împărtăşit prietenu­lui său Alypius frământările sale. Deodată a izbucnit în plâns. Numaidecât a ieşit afară în grădină, a îngenunchiat sub smochin şi a început să strige: “Doamne, până când vei fi mânios împotriva mea? Nu-Ţi aduci aminte de păcatele tine­reţii mele? Până când vei zăbovi? Mâine, poimâine? De ce nu astăzi? Doamne, de ce nu pui capăt păcătoşeniei mele chiar în această oră?”

În acel moment în grădina vecinului a auzit pe o fetiţă cântând: “Toile, lege! Toile, lege!” adică “Ia, citeşte! Ia, citeşte!” El s-a întrebat dacă fetiţa se joacă sau că e o poruncă divină pentru el să ia Biblia şi s-o citească. S-a dus a luat manuscrisul epistolei către Romani care îl avea acolo pe o masă şi pasajul pe care i s-au oprit ochii a fost acesta: “Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele”.

După ce a citit textul, el îl arătă lui Alypius zicând: “M-am îmbrăcat în Isus Cristos şi inima mea e plină de lumină păcii”. Amândoi s-au dus la Monica şi i-au istorisit totul. Astfel, după 32 de ani, rugăciunile ei au fost ascultate. Ea s-a bucurat nespus. După aproape un an de rugăciune, post şi studiu special, la Paşte în anul 387 după Cristos, Augustin a fost botezat de Ambrosie, împreună cu fiul său Adeodatus, care avea 14 ani, şi cu prietenul său Alypius.

În perioada între convertire şi botez, Augustin a scris o lucrare cu caracter filozofic numită Soliloquia (De vorba cu sine însuşi). În ea tratează despre cunoaşterea adevărului.

După pocăinţa sa, Augustin s-a gândit să se întoarcă la Tagaste şi să trăiască o viaţă liniştită în biserica creştină de acolo. În timp ce aştepta la Ostia după corabie ca să plece spre Africa, Monica, buna lui mamă, a murit. Era în vârstă de 56 ani. A fost răpusă de friguri. Cu vreo cinci zile înainte, ea îi spusese: “Speranţa mea pentru lumea acesta s-a realizat. O singură dorinţă am mai avut în această viaţă: să te văd pe tine creştin, înainte de a muri”. La scurt timp apoi a murit şi fiul său.

Moartea mamei şi a fiului l-a făcut să-şi schimbe planul şi să mai rămână încă un an şi jumătate la Roma. În acest timp a scris patru cărţi. Nu-şi dădea seama atunci că această lansare în arta scrisului îl va face o mare binecuvântare şi va influenţa creştinismul pentru mai multe veacuri.

În anul 388, când s-a dus în Africa, el a vândut moşia tatălui său şi banii a împărţit săracilor. A reţinut doar o casă pentru comunitatea creştină din Tagaste. Timp de trei ani, Augustin s-a dedicat meditaţiei şi a continuat să scrie.

În anul 391, el a vizitat biserica creştină din Hippo Regius, un oraş la vest de Cartagina, lângă mare. Membrii bisericii l-au primit cu multă bucurie. Mai târziu fraţii din Hippo au hotărât să fie ordinat ca ajutor al bătrânului prezbiter Valerius. El a rămas la Hippo, iar în anul 396 Valerius a murit şi i-a luat el locul, în fruntea bisericii din Hippo. Următorii 34 de ani au fost foarte rodnici, în timpul vieţii sale, Augustin a scris peste 70 de cărţi, dintre care două sunt recunoscute şi azi în literatura universală ca şi cărţi de o deosebită valoare: “Ceta­tea lui Dumnezeu” şi “Mărturisiri”. Cartea “Cetatea lui Dumnezeu” a fost inspirat să scrie când căpetenia goţilor Alaric a capturat Roma în anul 410 după Cristos. În ea, Augustin descrie originea şi dezvoltarea a două cetăţi. Una “Cetatea acestui pământ” care e compusă din oameni ce trăiesc pentru ei înşişi şi lucrări materiale. În contrast cu aceasta e “Cetatea lui Dumnezeu” care e formată din oameni inspiraţi de dragostea lui Dumnezeu, care trăiesc pentru Dumnezeu, pentru folosul altora. Augustin considera toată istoria ca pregătire a acestor două cetăţi. Ea era o apărare a creştinătăţii contra acuzelor ridicate de păgâni.

Cartea “Mărturisiri” sau “Confesiuni” a fost supranumită “una din o sută de cărţi mari ale vremii”. În cartea aceasta el vorbeşte cu Dumnezeu. O frază mult citată din ea este: “Tu ne-ai făcut pentru tine şi sufletele noastre nu se odihnesc până nu se odihnesc în Tine”. În această carte se găsesc datele biografice ale vieţii sale şi o analiză a comportării sale în diferite clipe grele, în momente de criză. Ne înfăţişează viaţa de patimi cu consecinţele lor dezastruoase; convertirea; cum de la viaţa ruinată de păcat a ajuns la o altă viaţă; ispite prin teatru şi amfiteatru; viaţa viitoare; etc. Cartea e o fru­moasă scriere apologetică pentru noii convertiţi. Ea a fost scrisă prin anul 400 după Cristos pe când era prezbiterul bisericii creştine din Hippo.

În scrierile sale contra pelagianismului, care tăgăduia căderea omului şi păcatul din firea lui, Augustin arată că omul e corupt în firea sa şi că îi este cu neputinţă să se mântuiască singur, dar poate fi mântuit într-un singur fel: prin harul lui Dumnezeu arătat în Cristos şi că se poate bucura de acest har prin credinţă. Din aceste scrieri a fost inspirat Martin Luther când a formulat învăţătura mântuirii prin credinţă şi a rupt cu catolicismul.

Augustin a fost un gigant în viaţa bisericească, dar nici el nu a fost desăvârşit. Şi el are unele scrieri pe care nu le putem accepta. El a pledat pentru o clasă privilegiată de cle­rici; el a cerut pedepsirea celor ce se abat de la învăţătura bisericii, astfel s-a născut Inchiziţia: el a scris că până la jude­cata de apoi sufletele trec printr-un foc curăţitor şi de aici a luat naştere învăţătura despre Purgatoriu; el a susţinut predestinaţia, că Dumnezeu din veci pe unii i-a rânduit pentru rai, iar pe alţii pentru iad. E bine ca noi să discernem adevărul prin lumina Bibliei, iar când cineva e de altă părere, noi să rămânem lângă învăţătura Bibliei (Galateni 1:8).

La 28 august anului 430, în timp ce oraşul Hippo se afla asediat de Vandali, sub conducerea lui Geiseric, Augustin a trecut la cele veşnice. El a fost ultimul prezbiter sau episcop de Hippo, căci în anul 432, oraşul a fost ars de Vandali şi niciodată nu s-a mai ridicat la faima ce a avut-o înainte.

Viaţa lui Augustin arată că Dumnezeu e gata să schimbe viaţa celui decăzut şi să facă din ea o glorie pentru numele Său, o mare binecuvântare pentru alţii, chiar peste veacuri, şi să dea un renume mult mai presus de slava deşartă a lumii.



Persoane interesate