CAPITOLUL 9
Preţul
trebuie bine calculat
Până
acum am cercetat câteva din dovezile divinităţii lui Isus din Nazaret; apoi
care sunt profundele nevoi ale omului păcătos, înstrăinat de Dumnezeu, închis
în sine însuşi şi fără adevărată părtăşie cu aproapele lui. Am văzut în sfârşit
aspectele principale ale mântuirii oferite de Cristos. Acum a venit ceasul să
punem şi noi personal lui Isus Cristos întrebarea lui Saul din Tars pe drumul
Damascului: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele Apostolilor 9:6). Aceeaşi
întrebare o găsim şi în gura temnicerului din Filipi: „Ce trebuie să fac ca să
fiu mântuit?” (Faptele Apostolilor 16:30). Este clar că trebuie să facem ceva.
Creştinismul nu constă numai în a aproba câteva afirmaţii, chiar dacă sunt
adevărate. Dacă recunoaştem starea noastră de păcate, şi necesitatea mântuirii,
nu înseamnă că am devenit creştini. Trebuie să-I răspundem lui Isus Cristos
pozitiv şi personal, să ne încredem în El şi să-Il fim supuşi ca unui Mântuitor
şi Domn. Pasul acesta îl vom studia mai cu de-amănuntul în următorul capitol.
Deocamdată ne vom ocupa cu câteva din consecinţele lui practice.
Isus
n-a ascuns niciodată faptul că dacă El dăruieşte mult, cere în aceeaşi măsură.
El oferă oamenilor mântuirea, dar tot El le cere şi supunerea. Isus nu i-a
încurajat deloc pe cei care au vrut să-L urmeze, fără să se fi gândit profund
înainte. El nu a folosit nici un fel de presiune pentru a-i avea pe ucenicii
Lui. Isus a respins pe cei care veneau la El mânaţi de un entuziasm
artificial. Evanghelistul Luca ne vorbeşte despre trei oameni, care şi-au
propus să-L urmeze pe Isus; dar nici unul până la urmă nu a rămas lângă El. Tot
Luca ne vorbeşte şi de tânărul bogat, care era foarte religios, ducea o viaţă
morală şi căuta să moştenească viaţa veşnică, dar neputând renunţa la bogăţii,
a plecat „întristat de tot”, cu avuţiile neatinse, dar fără să fi găsit viaţa,
nici să-L fi înţeles pe Cristos (Luca 18:23).
Cu
altă ocazie, vedem cum gloate mari Îl urmau pe Isus pe care-L aclamau cu entuziasm,
dar Isus ştia că ei Îl căutau cu superficialitate, de aceea S-a oprit, S-a
întors spre ei, şi le-a pus o întrebare, în formă de pildă: „Cine dintre voi,
dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala
cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva,
după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să
înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a
putut isprăvi” (Luca 14:30).
Istoria
creştinilor este plină cu astfel de turnuri neisprăvite, pe jumătate surpate;
ruinele celor care au început să zidească şi n-au putut isprăvi. Mii de oameni,
astăzi încă, neatenţi la avertismentul lui Cristos, au început a-L urma fără
să se oprească mai înainte şi să-şi facă socotelile - adică să calculeze
preţul. Rezultatul este dezastrul creştinismului de astăzi; un creştinism cu
numele. Acolo unde civilizaţia creştină s-a răspândit, creştinismul nu este
pentru mulţi decât o spoială superficială. Oamenii s-au apropiat câte puţin să
asculte, au luat câte o învăţătură, atâta cât li s-a părut bine şi cinstit, dar
nu prea mult, ca nu cumva să li se ceară ceva. Religia lor este ca o pernă
moale, care-i ocroteşte de asprimile vieţii, şi care-şi schimbă forma după
placul lor. Deci, nu este de mirare că unii oameni plini de cinism vorbesc de
„ipocriţii din biserică” şi nu vor să audă de religie, considerând-o ca o
poartă de scăpare faţa de realităţile vieţii!
Învăţătura lui Isus este cu totul
diferită. El niciodată nu Şi-a diminuat exigenţele, nici n-a schimbat
condiţiile impuse, spre a-Şi face mai atrăgătoare chemarea. El a cerut primilor
ucenici o predare totală, şi aşa cere fiecărui ucenic de atunci încoace, de
aceea nici noi, nu putem da mai puţin. Isus spunea mulţimilor: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă
urmeze. Căci oricine vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi
pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce
foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va
da un om în schimb pentru sufletul său? Pentru că oricine se va ruşina de Mine
şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul
omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu
8:34-38).
Chemarea
lui Cristos
Cristos
a spus: „Urmează-Mă”. El a cerut bărbaţilor şi femeilor să-L urmeze, să se
încreadă în El, să asculte de Cuvântul Lui şi să se identifice cauzei Lui. Dar
a urma pe cineva înseamnă că trebuie mai întâi renunţat la alte ataşamente.
Când Isus era pe pământ, ucenicul care vroia să-L urmeze, trebuia să
părăsească în sens propriu şi casa şi munca lui. Simon şi Andrei „şi-au lăsat
mrejele, şi au mers după El” (Marcu 1:18). Iacov şi Ioan „au lăsat pe tatăl lor
Zebedei în corabie cu tovarăşii de lucru, şi au mers după El” (v. 20). Matei
(Levi), care l-a auzit chemarea pe când „şedea la vamă”, „a lăsat totul, s-a
sculat şi a mers după El” (Luca 5:27-28).
Felul
chemării Domnului Isus nu s-a schimbat nici astăzi. El tot „Vino după Mine” ne
spune, şi adaugă, ca în Luca 14:33: „Oricine dintre voi, care nu se leapădă de
tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Pentru majoritatea creştinilor,
bineînţeles nu înseamnă că trebuie în sens propriu să renunţe la casă sau la
munca lor. Mai degrabă este vorba de o cedare lăuntrică, de o renunţare, de
refuzul de a permite afecţiunilor familiare sau ambiţiilor lumii să ocupe
primul loc în viaţa noastră.
Dar
la ce anume trebuie renunţat pentru a urma pe Isus? Mai întâi, trebuie să
renunţăm la păcat. Aceasta, într-un cuvânt, se cheamă pocăinţă, adică
prima parte a conversiunii creştine. Nu se poate să o trecem cu vederea, căci
pocăinţa şi credinţa sunt nedespărţite. Nu putem să-L urmăm pe Cristos fără a
ne lăsa de păcat. Pocăinţa constă în a refuza orice gând, orice vorbă, faptă
sau obicei care ştim că sunt rele. Nu ajunge să simţim remuşcări, nici să ne
cerem scuze de la Dumnezeu. Pocăinţa nu este o problemă de emoţii, sau de
cuvinte, ci o schimbare lăuntrică a minţii şi a atitudinii faţă de păcat, care
aduce şi o schimbare în purtare. Aici nu încape nici un fel de compromisuri. Se
poate că în viaţa noastră apare câte un păcat de care nu ne putem lăsa; dar
când strigăm la Dumnezeu pentru izbăvire, trebuie să şi voim să renunţăm
la el. Când eşti într-o situaţie de îndoială, întrebându-te ce e rău şi ce e
bine, ce să iei şi ce să laşi, nu te lăsa prea mult influenţat de obiceiurile
şi tradiţiile altor creştini pe care poate îi cunoşti, înaintează în viaţă,
după învăţătura Bibliei şi îndemnurile conştiinţei, iar Cristos te va duce
treptat-treptat mai departe pe cărarea neprihănirii. Când El ne arată ceva rău
în noi să renunţăm la acest lucru. Poate este vorba de o prietenie, de o
atitudine de mândrie, de gelozie sau de ranchiună.
Isus
a spus ucenicilor Săi că este de preferat a pierde un ochi sau o mână, decât a
cădea în păcat. Desigur, nu e vorba să luăm acest cuvânt literal şi să ne
mutilăm trupul. Este un exemplu despre felul intransigent de a trata diversele
ispite. Acolo unde păcatul răneşte sau pricinuieşte o pagubă aproapelui nostru,
adevărata pocăinţă trebuie să aducă şi „o reparaţie” în măsura posibilităţii.
Aceasta înseamnă că trebuie să ne punem în ordine cu cei din jur, pe care
poate i-am jignit. Toate păcatele noastre Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi nimic din
ceea ce putem noi face nu poate vindeca această rană. Dar când păcatele noastre
au rănit pe alţi oameni, uneori putem să reparăm răul făcut, şi când putem,
trebuie neapărat să-l facem. Zacheu, vameşul necinstit, nu numai că a plătit
banii pe care-i furase de la clienţi, dar a spus că va da jumătate din averea
sa pentru sărăci. Fără îndoială că a procedat astfel pentru a compensa
furturile care nu mai puteau fi restituite. Trebuie să urmăm pilda lui. Poate
că avem de dat înapoi bani sau timp, vorbe pe care le-am răspândit pe nedrept,
(ban de restituit) scuze de cerut, sau de restabilit relaţii rupte.
Datoria
de a repara pagubele rămâne o realitate şi trebuie să o facem cu toată
seriozitatea cuvenită. Am cunoscut o studentă care s-a dus să mărturisească că
a trişat la un examen; altcineva a înapoiat cărţi furate dintr-o librărie. Un
ofiţer a trimis autorităţilor militare o listă de lucrurile ce neglijase să
facă. Dacă cu adevărat ne-am pocăit, vom face tot ce ne e posibil ca să reparăm
trecutul, căci nu putem să ne bucurăm mai departe de roadele păcatului pentru
care cerem iertare.
Îl al doilea rând, trebuie să ne lepădăm
de noi înşine. Pentru a-L urma pe Cristos, trebuie, nu numai să ne lăsăm
de anumite păcate, ci şi să renunţăm la voinţa noastră proprie care este
rădăcina tuturor faptelor noastre rele. A urma pe Cristos înseamnă a-I preda
orice drept asupra vieţii noastre; înseamnă a-I preda inima noastră, să-I fim
supuşi pe deplin. Isus descrie această renunţare în trei expresii foarte izbitoare:
A se lepăda de sine: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Luca 9:23). Aici este folosit
acelaşi verb care s-a întrebuinţat şi în întâmplarea cu lepădarea lui Petru în
curtea marelui preot. Este vorba de o renunţare la Eul nostru, tot atât de
absolută, cum s-a lepădat Petru de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta” (Marcu
14:71). A se lepăda de sine nu înseamnă numai a renunţa la anumite lucruri,
ţigări sau dulciuri într-o zi de post, ci a se lepăda de sine spre a-L
recunoaşte pe Cristos ca centrul vieţii.
Apoi
Isus vorbeşte despre „a-ţi lua crucea”. „Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Marcu
8:34). Dacă am fi trăit în Palestina şi am fi văzut un om cu o cruce în spate,
numaidecât am fi recunoscut că e un deţinut condamnat şi dus la moarte. Într-adevăr,
Palestina de atunci era o ţară ocupată, şi astfel procedau romanii cu
criminalii condamnaţi la moarte. Deci, „a-şi lua crucea”, scrie un comentator, „înseamnă
a se pune în situaţia unui om osândit, pe drumul care duce la execuţie”. Cu
alte cuvinte, atitudinea noastră faţă de noi înşine trebuie să fie răstignirea
eului nostru. Pavel întrebuinţează aceeaşi pildă scriind că „cei ce sunt ai lui
Cristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei”
(Galateni 5:34). În Evanghelia după Luca (9:23) mai este adăugat un cuvânt: „în
fiecare zi” (literal: zilnic). Creştinul trebuie să moară în fiecare zi. Zilnic
trebuie să se lase de propria lui voinţă, zilnic să-şi reînnoiască predarea
fără condiţie lui Isus Cristos.
A
treia expresie pe care Isus a folosit-o ca să descrie lepădarea de sine este ”a-şi
pierde viaţa”. Oricine îşi pierde viaţa... o va mântui” (Marcu
8:35). Cuvântul „viaţă” nu înseamnă aici existenţa noastră fizică, nici inima
noastră, ci voinţa, „eul” nostru, partea din personalitatea noastră care
cugetă, simte, face planuri şi opţiuni. În Evanghelia după Luca, într-o frază
asemănătoare, Isus vorbeşte de un om care „se leapădă de sine însuşi”. Deci cel
ce se predă lui Cristos „se pierde pe sine însuşi”. Aceasta nu înseamnă însă că
îşi pierde personalitatea. Voinţa lui, ce-i drept, este supusă voinţei lui
Cristos, dar personalitatea lui nu este absorbită în personalitatea lui
Cristos. Dimpotrivă, precum vom vedea ceva mai departe, când creştinul „se
pierde pe sine însuşi”, atunci se regăseşte, îşi descopere identitatea cea
adevărată.
Deci,
spre a-L urma pe Cristos, noi trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne
răstignim, să ne pierdem pe noi înşine. Chemarea lui Cristos este acum clară.
El nu ne cheamă la o viaţă de credinţă călduţă ci să ne predăm Lui pe deplin,
şi să-L recunoaştem ca pe Stăpânul nostru.
O
idee ciudată circulă astăzi în anumite cercuri; cum că noi am putea să beneficiem
de mântuirea adusă de Cristos fără să acceptăm exigenţele stăpânirii Lui asupra
noastră. O astfel de noţiune absurdă nu se găseşte nicăieri în Noul Testament.
„Isus este Domnul” este întâia formulă cunoscută de „Crezul” creştin. În timpul
imperiului Roman, când se cerea cetăţenilor să spună „Cezar este Domn”: a-L
mărturisi pe Isus Cristos ca Domn era foarte primejdios. Creştinii însă nu
şovăiau. Ei nu puteau să dea Cezarului ascultarea lor absolută, pentru că o
dăduseră mai întâi lui „Isus Regele Regilor”. Dumnezeu a înălţat pe Fiul Său
mai pe sus decât orice autoritate sau putere, şi l-a dat rangul care e mai pe
sus de toate rangurile, pentru ca „la Numele lui Isus, să se plece orice
genunchi... şi orice limbă sa mărturisească... că Cristos este Domnul” (Filipeni
2:10-11). A-L face pe Cristos Domn înseamnă a-I supune viaţa noastră publică şi
personală, inclusiv cariera noastră căci Dumnezeu are un plan pentru fiecare
viaţă. Partea noastră constă în a descoperi acest plan, şi a-l îndeplini, chiar
dacă este diferit de al nostru sau al părinţilor noştri. Este vorba desigur de
o hotărâre de primă importanţă care nu va fi luată la repezeală sau fără chibzuinţă.
Dacă Cristos este Domnul nostru, trebuie să fim gata de a accepta schimbarea pe
care El o vrea în viaţa noastră. Ceea ce este sigur, este că Dumnezeu cheamă pe
fiecare credincios în parte să îndeplinească o misiune, adică a-L servi pe El
şi a sluji altora în numele dragostei pentru Cristos. Nici un creştin nu mai
poate trăi pentru sine însuşi. Nu este posibil de a spune dinainte, care va fi
misiunea creştinului, pentru unii va fi o slujbă pastorală sau misionară, aici
sau în altă parte. Dar este o mare greşeală să presupunem că fiecare creştin
are o astfel de chemare, căci sunt şi alte forme de slujire cărora li se
potriveşte tot aşa de bine numele de „lucrare creştină”. De pildă, chemarea
multor fete să devină neveste, mame, să însufleţească un cămin creştin, este o
„slujbă creştină în deplinul sens al acestui cuvânt, căci prin aceasta ele
slujesc pe Domnul, familia şi comunitatea lor. La fel este cu orice muncă:
medicină, cercetările ştiinţifice, dreptul, învăţământul, serviciile sociale,
industria, comerţul, dacă cel care efectuează lucrul respectiv se consideră
cooperând cu Dumnezeu în slujba omului.
Să
nu fim prea grăbiţi să descoperim voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vieţile
noastre. Dacă suntem gata s-o împlinim şi s-o aşteptăm în supunere, El o va
arăta la timpul cuvenit. Oricare ar fi ea, creştinul nu va rămâne fără activitate
în slujba lui Cristos. Fie că este muncitor sau patron pe propriul lui cont, el
are un Stăpân ceresc. El va învăţa să sesizeze scopul lui Dumnezeu în lucrul
lui, şi se va strădui din toată inima să-l îndeplinească, „ca pentru Domnul, nu
pentru oameni” (Coloseni 3:23). În viaţa noastră mai este şi un alt domeniu,
care trece şi el sub stăpânirea lui Isus Cristos, şi anume căsătoria şi
căminul. Isus a spus odată: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ:
n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34), şi apoi a vorbit despre dezbinarea
care se poate produce în sânul familiei, când unul din membrii ei începe să-L
urmeze. Şi astăzi sunt astfel de conflicte. Creştinul nu le caută, căci ştie
că datoria lui este de a iubi şi de a cinsti pe părinţii lui şi pe ceilalţi
membri ai familiei lui. El este chemat să fie un împăciuitor (Matei 5:9), deci
va face concesii în măsura posibilului fără să-şi compromită datoria către
Dumnezeu. Totuşi el ia aminte la cuvintele lui Cristos: „Cine iubeşte pe tată,
ori pe mamă..., ori pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este
vrednic de Mine” (Matei 10:37).
Apoi,
un creştin e liber să se căsătorească numai cu alt creştin. Biblia o spune
desluşit: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2
Corinteni 6:14). Această poruncă poate să aducă suferinţe grele unora, care
sunt deja logodiţi sau aproape să se logodească, dar realitatea trebuie privită
în faţă. Căsătoria nu este numai un obicei social onorabil, ci ea a fost
orânduită de Dumnezeu. Relaţia conjugală este cea mai intimă legătură posibilă
între două fiinţe omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu este ca această legătură să se
realizeze tot atât de bine pe plan spiritual, ca pe plan fizic, afectiv, mintal
şi social. A se căsători cu cineva necredincios, cu care unirea nu poate fi
deplină, înseamnă pentru creştin nu numai o neascultare de Dumnezeu, ci şi a se
lipsi de unirea desăvârşita pe care ar dori-o el. Aceasta aduce cu sine şi o
primejdie pentru copii, care sunt puşi în faţa conflictelor religioase în
propriul lor cămin, încât educaţia creştină pe care ei ar trebui să o primească
de la amândoi părinţi nu e posibilă.
Într-adevăr, pocăinţa aduce o
transformare atât de radicală încât poate schimba toată atitudinea noastră faţă
de căsătorie şi de relaţiile sexuale. Vom începe să privim sexualitatea - adică
diferenţa între bărbat şi femeie, şi atracţia lor mutuală - ca fiind şi ea
creată de Dumnezeu. Atunci sexul, adică expresia fizică a sexualităţii - nu mai
iese din rolul lui, nu mai exprimă egoismul nerăspunzător, întâmplător şi
impersonal, ci devine ceva bun şi drept, expresia iubirii, o plinătate a
scopului divin şi a personalităţii umane, precum l-a dorit Dumnezeu.
Şi
în alte domenii din viaţa noastră personală, Isus Cristos devine Stăpânul
nostru, dacă ne predăm Lui, şi anume în ceea ce priveşte banii şi timpul
nostru. Isus a vorbit destul de des şi într-un mod deosebit despre primejdia
bogăţiilor. Uneori, parcă ar fi vrut ca ucenicii Lui să-şi transforme toată
averea în bani pe care să-i împartă săracilor. Nu încape îndoială, Isus şi
astăzi cere acest lucru de la anumite persoane. Dar cei mai mulţi sunt chemaţi
mai degrabă la o lepădare spirituală faţă de bogăţiile materiale decât la o
renunţare de fapt. Noul Testament nu spune că posesiunea de bunuri materiale
reprezintă un păcat. Ceea ce este clar, este că Cristos doreşte să ocupe primul
loc în inimile noastre mai presus decât bunurile materiale, precum şi
legăturile noastre familiare. Nu putem sluji „lui Dumnezeu şi lui Mamona”
(Matei 6:24, Luca 16:13). Apoi, trebuie să fim conştiincioşi şi generoşi în folosirea
banilor, căci din clipa pocăinţei ei nu mai sunt ai noştri, ci ne sunt
încredinţaţi de Dumnezeu numai spre a-i administra. În epoca noastră, când
prăpastia între prosperitate şi mizerie se face tot mai vizibilă în toată lumea
şi când lucrarea pentru Dumnezeu e restrânsă din lipsă de bani, noi ar trebui
să fim generoşi şi disciplinaţi cu privire la cheltuielile pe care le facem.
Cât
priveşte folosirea timpului, în zilele noastre, problema este generală;
creştinul, după pocăinţa lui, va trebui să revizuiască lista preferinţelor
sale. Dacă e student, studiile vor ocupa primul loc. Creştinii ar trebui să fie
cunoscuţi pentru munca lor serioasă şi cinstită. Totuşi, creştinul îşi va găsi
timp şi pentru alte preocupări, oricât de încărcat ar fi programul lui zilnic.
El va păstra în fiecare zi un moment pentru rugăciune şi citirea Bibliei, iar
Duminica, fiind rânduită de Dumnezeu ca zi de închinare şi de odihnă, el va
căuta comuniunea cu alţi creştini, va citi literatura creştină şi va căuta să
fie în slujba bisericii şi membri lor comunităţi. Toate acestea implică
renunţarea la păcat şi a fi gata a-L urma pe Cristos.
Chemarea
de a-L mărturisi pe Cristos
Noi
suntem chemaţi nu numai să-L urmăm pe Cristos în viaţa noastră personală, dar
să-L mărturisim şi public. Nu e suficient să ne lepădăm de noi înşine în
ascuns, dacă pe faţă ne lepădăm de El înaintea oamenilor. El a spus: „De
oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi
păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său
împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38). „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea
oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, dar
de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea
Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32-33).
Isus
ştia că vom fi ispitiţi să ne ruşinăm de El - de aceea a vorbit astfel; iar
faptul că adaugă „în neamul acesta preacurvar şi păcătos” dovedeşte cât de
grea va fi mărturia. El a prevăzut că Biserica Lui va fi o minoritate în lume;
apoi desigur va fi nevoie de mult curaj, ca să fie printre cei puţini împotriva
celor mulţi, mai ales când cei puţini, vor fi totdeauna nepopulari, şi nu vor
prezenta un punct de atracţie. Totuşi această mărturie publică nu poate fi
evitată. Pavel a afirmat, că ea este o condiţie a mântuirii. Pentru a fi
mântuiţi, Pavel declară că trebuie nu numai să credem în inima noastră, ci să
şi mărturisim cu buzele noastre pe Isus ca Domn, „căci prin credinţa din inimă
se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”
(Romani 10:9-10). Este probabil că apostolul Pavel să facă aici o aluzie la
botez. El recomandă noului convertit de a trece prin botez: pe de o parte spre
a primi simbolul apei, semnul vizibil şi pecetea purificării lăuntrice, iar pe
de altă parte ca să mărturisească în mod public încrederea pe care şi-a pus-o
în Isus Cristos ca Mântuitor şi Stăpân. Mărturia creştină însă nu se mărgineşte
numai la botez. Credinciosul va căuta să facă cunoscut familiei şi prietenilor
săi că a devenit creştin, atât prin viaţa pe care o duce cât şi vorbire,
atunci, când se vor ivi prilejuri favorabile. Desigur el va face tot posibilul
ca să se poarte discret în această privinţă, şi cu tactul cuvenit mai ales
când e vorba de viaţa particulară a altora. În acelaşi timp se va identifica
cu alţi creştini, în biserică, la facultate sau la servici, fără frică de a
mărturisi când e întrebat de cineva că aparţine lui Cristos. El va căuta, prin
rugăciune, exemplu şi mărturie să câştige prietenii lui, pentru Cristos.
Îmbărbătarea
Dacă
Cristos cere mult de la noi, El este gata în acelaşi timp, să vină în ajutorul
nostru prin diferite încurajări şi îmbărbătări. El are multe motive pentru
aceasta.
Primul
motiv ne priveşte direct: „Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar
oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va
mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde
sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:35-37).
Mulţi se tem să-şi predea viaţa lui Isus, crezând că prin aceasta vor pierde
prea multe lucruri. Uităm că Isus a venit în lume ca „să avem viaţă, şi s-o
avem din belşug” (Ioan 10:10). Scopul Lui este să ne îmbogăţească, nu să ne
sărăcească. Numai în slujba Lui se găseşte libertatea desăvârşită.
Ce-i
drept, când te predai lui Cristos, trebuie să suporţi unele pierderi. Am vorbit
deja despre păcat şi despre egoismul care trebuie să dispară. Se poate că vom
pierde şi unii prieteni. Dar în compensaţie vom obţine bogăţii atât de
satisfăcătoare încât balanţa nu rămâne deficitară. Învăţătura lui Cristos ca şi
experienţa creştină sunt de acord asupra faptului, că dacă ne „pierdem” pe noi
înşine, spre a-L urma pe Cristos, în realitate vom constata că abia atunci
începem să ne regăsim. Lepădarea de sine este adevărata descoperire de sine. A
trăi pentru sine este o nebunie şi sinucidere; a trăi pentru Dumnezeu şi pentru
ceilalţi este adevărată înţelepciune şi viaţă. Când acceptăm să ne pierdem pe
noi înşine, în slujba lui Cristos şi a aproapelui nostru, numai atunci vom
începe să ne regăsim pe noi înşine. Ca să ilustreze acest fapt, Isus a pus în
contrast lumea întreagă şi sufletul unui singur om. El întreabă un om de
afaceri asupra profitului şi pierderilor lui; presupunând că poţi câştiga
lumea întreagă şi să te pierzi pe tine însuţi, care ar fi folosul? Socotind
valoarea minimă a profitului personal, Isus a explicat că a merge după El
înseamnă a ne angaja într-o afacere avantajoasă, căci a-L urma pe El înseamnă
să ne regăsim pe noi înşine, pe când a ne sluji pe noi şi a-L refuza pe El
înseamnă să ne pierdem şi să ne lipsim de destinul veşnic, oricâte bunuri
materiale am câştiga între timp. De ce lucrurile se prezintă astfel? Mai întâi pentru
că nu am putea niciodată câştiga toată lumea. Şi apoi, chiar dacă am reuşi,
n-ar dăinui! În al treilea rând, chiar dacă ar dura, nu ne-ar satisface. „Ce
poate da un om în schimbul sufletului său?” Nimic nu ar putea avea suficientă
valoare pentru o astfel de ofertă. Desigur costă să fii creştin. Dar a nu fi
creştin costă şi mai mult; înseamnă a te pierde pe tine însuţi.
A
doua consideraţie care încurajează predarea vieţii noastre lui Cristos este cu
privire la ceilalţi oameni. Noi suntem chemaţi să ne supunem lui Cristos
în vederea slujirii pe care o vom putea aduce. „Oricine îşi va pierde viaţa sa
pentru buna vestire a Evangheliei, o va scăpa”. Creştinul se preocupă să aducă
şi altora vestea bună a Evangheliei. Am văzut deja îndemnul care ni s-a dat de
a nu ne ruşina nici de Cristos şi nici de cuvintele Sale. Privilegiul nostru
este de a ne făli cu persoana Lui Isus şi a dori să răspândim vestea cea bună
(sensul cuvântului „Evanghelie” nota trad.) şi altora.
Mulţi
dintre noi ne simţim apăsaţi când vedem tragedia şi haosul lumii în care trăim
şi în care chiar supravieţuirea noastră este pusă în cauză. Omul se simte
deseori ca un bob de nisip în lume, sau o parte anonimă a maşini uriaşe, care
se numeşte societatea modernă. Dar creştinul nu-şi pierde inima în deznădejde:
Domnul Isus Cristos Şi-a descris ucenicii ca fiind „sarea pământului” şi
„lumina lumii (Matei 5:13 şi 14). Înainte de a fi fost inventată congelarea,
sarea era folosită într-un scop negativ, ca să oprească stricarea alimentelor,
mai ales a cărnii şi a peştelui. În acelaşi fel ar trebui creştinii să păzească
lumea de deteriorare, menţinând valorile morale, influenţând opinia publică şi
legislaţia. Creştinii fiind lumina lumii, ei trebuie să permită ca această
lumină să strălucească. Ei au găsit în Isus Cristos secretul păcii, al
dragostei, al îmbunătăţirii relaţiilor între oameni, o viaţă transformată, ei
vor trebui să împartă acest secret cu alţii. Cea mai bună contribuţie pe care o
poate aduce cineva spre a răspunde nevoilor umanităţii este să trăiască o viaţă
creştină, să întemeieze un cămin creştin şi să facă să strălucească prin toate
mijloacele lumina Evangheliei lui Isus Cristos.
Cea
mai mare încurajare a chemării, însă este pentru Isus Cristos Însuşi. „Oricine
îşi va pierde viaţa din pricina Mea... o va mântui”. Graba noastră de a
îndeplini o sarcină dificilă depinde în mare parte de persoane care ne-a
cerut-o s-o îndeplinim. Dacă cererea vine de la cineva care are multă influenţă
asupra noastră, de la cineva căruia îi datorăm mult, facem orice cu plăcere.
Isus are toate drepturile asupra noastră, de aceea Îi suntem datori. Din cauza
aceasta chemarea lui Isus este atât de elocventă şi de convingătoare. El ne
cere să renunţăm la noi înşine, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pentru Numele
Lui. El care a purtat crucea înaintea noastră nu ne cere mai mult decât ne-a
dat. Noi ar trebui, nu să socotim ce vom primi şi ce vom da, ci să-L urmăm,
căci Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, şi cu ce preţ! A părăsit slava
Tatălui, cerul şi îngerii care I se închinau. S-a umilit pe El Însuşi,
acceptând să ia chip omenesc, să Se nască într-un staul şi să fie culcat în
iesle, apoi să lucreze ca tâmplar, având ca prieteni nişte simpli pescari; în
cele din urmă să moară pe o cruce de lemn, pentru a purta păcatele lumii
întregi. Numai o privire spre cruce ne face să cuprindem adâncimea unei astfel
de dragoste, care a îndurat suferinţa şi ruşinea, pentru noi, care meritam
judecata. Înţelegem că nu ne mai rămâne decât un lucru de făcut; să-L urmăm pe
Isus! Cum să respingem o dragoste aşa de mare?
Şi
acum un sfat: dacă te afli în stare de anemie morală, ţine-te departe de
creştinism! Dacă-ţi place să duci o viaţă uşoară, satisfăcută de tine însuţi,
nu deveni creştin! Dar dacă cauţi descoperirea firii tale însăţi, într-o viaţă
care să satisfacă din plin, firea dăruită de Dumnezeu, dacă doreşti o viaţă de
aventuri pasionante, în care vei avea prilejul de a-L sluji pe Dumnezeu, şi pe
semeni tăi, dacă vrei să exprimi oricât de puţin din recunoştinţa, pe care începi
s-o simţi, pentru Cel care a murit pentru tine, atunci te îndemn să te predai
fără şovăire şi întârziere, lui Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul tău.
Glasul
lui Isus mă-mbie
Crucea-ţi
ia, vino cu Mine
Eu
răspund cu bucurie
Toată
viaţa mea Ţi-o-nchin!
Să-ţi
urmez vreau totdeauna
Crucea
mea purtând mereu:
Dar
pe cale-ntinde-mi mâna
Luminează
drumul meu.
Vreau
deci tot să las de-acuma
Luându-mi
crucea, să-Ţi urmez
Cu
iubire-ntotdeauna
În
iubirea-Ţi să mă-încrez.
Ştiu,
e strâmt drumul Golgotei
Şi
sunt slab, şi sunt fricos;
Este-un
drum al suferinţei,
Plin
de colţuri şi stâncos.
Îmi dau viaţa-ntreagă Ţie,
Fă
din mine ce voieşti;
Am
drept scumpă avuţie
Că
Tu, Doamne, mă iubeşti.