CAPITOLUL 8
Mântuirea
prin Cristos
„Mântuirea”
este un cuvânt neînchipuit de cuprinzător - este o mare eroare a crede că acest
cuvânt este numai sinonim cu iertarea. Dumnezeu se preocupă nu numai să
lichideze trecutul nostru, ci mântuirea priveşte deopotrivă prezentul şi
viitorul nostru. Cel care ne-a dăruit iertarea şi împăcarea cu El însuşi, ne
eliberează treptat de egocentrismul nostru, pentru a ne pune în armonie cu
ceilalţi oameni. Iertarea şi împăcarea o datorăm morţii lui Cristos, dar numai
prin Duhul Lui putem fi eliberaţi de noi înşine, iar prin Biserica Lui, putem
cunoaşte părtăşia cu semenii noştri în dragoste. Acestea sunt aspectele
mântuirii aduse de Cristos, pe care le vom considera în studiul nostru.
1. Duhul lui Cristos
Precum
am văzut, păcatele noastre nu trebuie privite ca o serie de incidente, ci ca
simptomele unei boli morale lăuntrice. Isus a folosit de mai multe ori pilda
pomului şi roadelor pentru a ilustra acest fapt apostolilor. Calitatea roadelor,
spunea El, depinde de pomul care le poartă: „Orice pom bun face roade bune dar
pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău
nu poate face roade bune” (Matei 7:17-18). Aşadar păcatele noastre sunt expresia
firii noastre stricate, egocentrice, pe care Isus o numeşte „inima oamenilor”
(Marcu 7:21-23). El spune că răul „iese dinlăuntru” din această „inimă”. „Căci
dinlăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile,
uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de
ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies
dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Tot aşa „din prisosul inimii
vorbeşte gura... omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui”
(Matei 12:34-35).
Deci,
o schimbare a purtării noastre implică o schimbare a firii noastre. În Matei
12:33, Isus spune: „Faceţi pomul bun, şi rodul lui (va fi) bun”. Dar se poate
oare schimba natura omenească? O persoană aspră se poate schimba într-o persoană
blândă, o persoană mândră într-o persoană umilă, sau o persoană egoistă într-o
persoană altruistă? Biblia afirmă hotărât că astfel de minuni pot să se
întâmple. Ele fac parte din slava Evangheliei. Isus Cristos poate să schimbe
însuşi firea noastră. De aceea El a spus într-o zi lui Nicodim şi astăzi ne
spune şi nouă: „Adevărat, adevărat, îţi spun că, dacă un om nu se naşte din
nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Nu te mira că ţi-am zis: ‚Trebuie
să vă naşteţi din nou’” (Ioan 3:3,7). Iar în 2 Corinteni 5:17, Pavel exclamă
parcă şi mai puternic: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (în
textul original, pe greceşte, nu e nici un verb în această frază. „Cineva în
Cristos - o făptură nouă” ar fi traducerea literală). Iată deci posibilitatea
de care vorbeşte Noul Testament: o inimă nouă, o fire nouă, o naştere din nou,
o creatură (făptură) nouă.
Această
imensă transformare lăuntrică este lucrarea Duhului Sfânt. Naşterea din nou
este „de sus”. A se naşte din nou înseamnă a se naşte „din Duh” (Ioan 3:5). Nu
vom discuta aici despre doctrina misterioasă a Trinităţii, deocamdată ne
ajunge să luăm în consideraţie ce au scris apostolii despre Duhul Sfânt,
deoarece învăţătura lor era luminată şi de experienţa lor.
Totuşi,
mai întâi trebuie să înţelegem că Duhul cel Sfânt nu Şi-a început existenţa şi
activitatea de Rusalii. El este Dumnezeu. De aceea El este veşnic, şi a lucrat
de la începutul creaţiunii. În Vechiul Testament se vorbeşte despre Duhul cel
Sfânt şi prorocii au vestit mai dinainte de vremea când activitatea Lui se va
mări şi se va întinde, când Dumnezeu Îşi va revărsa Duhul peste poporul Său,
şi-l va pune în stare să asculte de Legea Lui. Prorocii Ezechiel şi Ieremia, în
deosebi, au prezis lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt: „Vă voi da o inimă
nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de
piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi
face să urmaţi poruncile Mele să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel
36:26-27). În ceea ce priveşte profeţia lui Ieremia, ea conţine aceeaşi
făgăduinţă: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia
31:33). În locul celor 10 porunci săpate în piatră şi pe care nu sunt în stare
să le păzească, cei credincioşi vor avea legea lui Dumnezeu, scrisă în inima
lor prin Duhul Sfânt; Acesta îi va învăţa şi le va da posibilitatea să
conformeze viaţa lor, cerinţelor Lui. Ceea ce prorocii Vechiului Testament
anunţaseră, Cristos a făgăduit ca o perspectivă imediată. Câteva ore înainte
de a muri, găsindu-Se la o parte cu apostolii în odaia de sus, El le-a vorbit
de „Mângâietorul” de „Duhul adevărului”, care avea să vină să-L înlocuiască
(Ioan 16:13).
Mai
mult, Isus a spus că prezenţa Duhului Sfânt va fi mai de preţ pentru ei decât Însăşi
prezenţa Lui: „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu,
Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (v. 7).
Folosul constă mai ales în aceasta: Cristos era doar cu ei; Duhul însă „va fi
în voi”, a zis Isus (Ioan 14:17).
Citind
evangheliile s-ar putea spune că adeseori Isus s-a lovit de obstacole de
neînvins. De multe ori, i-a îndemnat pe ucenicii Săi să devină umili ca un
copilaş, dar Simon Petru a rămas mândru, sigur de el însuşi. Deseori le-a spus
ucenicilor să se iubească unii pe alţii, dar chiar Ioan pare că şi-a meritat
multă vreme porecla de „fiul tunetului” (Marcu 3:17). Cu toate acestea, în
epistola întâia a lui Petru găsim numeroase referinţe despre smerenie, în timp
ce epistolele lui Ioan sunt pline de dragoste. Cum s-a făcut această transformare
în viaţa ucenicilor? Prin Duhul Sfânt. Isus i-a învăţat să fie umili şi să se
iubească unul pe altul; dar nici una din aceste calităţi n-a apărut în viaţa
lor până ce nu a intervenit Duhul Sfânt în vieţile lor şi-a împlinit lucrarea
în ei. În ziua Rusaliilor, ei „s-au umplut de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor
2:4). Să nu ne închipuim că aceasta a fost o experienţă specială, rezervată numai
apostolilor şi altor sfinţi cunoscuţi. „Fiţi plini de Duh”, este porunca cea
nouă adresată oricărui creştin (Efeseni 5:18). Prezenţa lăuntrică a Duhului
Sfânt este un drept spiritual pe care-l capătă orice creştin, prin naşterea lui
din nou. „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”, scrie Pavel în
Romani 8:9.
Aceasta
este deci învăţătura Noului Testament: când ne punem încrederea în Isus Cristos
şi ne predăm Lui, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi. El este trimis de
Dumnezeu „în inima noastră”. El face din trupul nostru Templul Său (1 Corinteni
6:19, Galateni 4:6). Totuşi aceasta nu înseamnă că de acum încolo noi nu mai
suntem ispitiţi să păcătuim. Într-un anumit sens se poate spune că prezenţa Lui
agravează problema păcatului, conflictul devine mai intens; dar pe de altă
parte ni se deschide calea spre biruinţă. Pavel zugrăveşte această bătălie în
epistola către Galateni 5: cele două partide sunt „firea pământească”
(traducerea literală: „carnea,” nota trad.), adică numele firii noastre vechi,
egocentrice, şi „Duhul”. „Firea pământească”, explică el, „pofteşte împotriva
Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti (cărnii): sunt lucruri protivnice
unele altora” (Galateni 5:17). Nu e vorba aici de teorii teologice abstracte,
ci de experienţa zilnică a oricărui creştin. Noi continuăm să simţim prezenţa
dorinţelor vinovate, care ne trag în jos: dar în acelaşi timp simţim şi o altă
forţă, care ne ridică sus spre sfinţenie. Dacă i-ar fi lăsată „cărnii”
stăpânirea peste noi, ne-ar călca în picioare şi ne-ar precipita spre toate
viciile imorale şi egoiste pe care Pavel le înşiră în versetele 19-21 ale aceluiaşi
capitol. Acolo unde Duhul Sfânt poate să-şi urmeze calea Lui, rezultatul va fi
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”. Toate aceste virtuţi sunt numite
de Pavel „roada Duhului” (Galateni 5:22-23). Firea noastră pământească este
comparată cu o grădină, pe care Duhul Sfânt o cultivă. Dacă Îl lăsăm să cultive
pomi buni, şi roada va fi bună.
Cum
poate „carnea” să fie stăpânită, astfel încât „roada Duhului” să crească şi să
ajungă la maturitate? Răspunsul este atitudinea noastră lăuntrică în faţa
acestor două posibilităţi: „Cei ce sunt în Cristos Isus şi-au răstignit firea
pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24). „Umblaţi cârmuiţi de
Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (cărnii) v. 16. Faţă de fire,
de „carne”, noi trebuie să adoptăm o atitudine de împotrivire şi de respingere
atât de energică încât numai cuvântul „răstignire” (adică moarte pe Cruce) să o
poată descrie; iar Duhului Sfânt care locuieşte în noi, să-I predăm fără
rezervă stăpânirea asupra vieţii noastre. Cu cât mai mult ne obişnuim să ne
eliberăm de „carne” şi să ascultăm de Duhul Sfânt, cu atât vor dispărea roadele
rele ale firii şi vor fi înlocuite prin roada plăcută a Duhului.
Acelaşi
adevăr îl învaţă Pavel şi pe cei din Corint (2 Corinteni 3:18): „Noi toţi
privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem
schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”.
Doar prin Duhul lui Cristos putem noi să fim transformaţi în chipul lui
Cristos, având privirile întoarse hotărât spre El. Deci, şi noi avem partea
noastră de împlinit; prin pocăinţă, credinţă şi disciplină, dar sfinţirea este
esenţialmente lucrarea Duhului Sfânt.
Orice
virtute pe care-o avem
Orice
biruinţă dobândită
Orice
gând de sfinţire
Ale
Tale sunt
Duh
de curăţie şi de har
Îndură-Te
de slăbiciunea noastră
O,
fă din inimile noastre locuinţa Ta
Şi
fii preamărit!
Iată
secretul vieţii creştine. Un scriitor creştin a ilustrat astfel acţiunea
Duhului Sfânt în viaţa noastră: n-are rost să mi se arate o piesă de teatru ca
Hamlet sau Regele Lear, şi apoi să mi se spună: „Serie şi tu o astfel de
piesă!” Shakespeare putea să o scrie, eu nu. De asemenea, n-are rost să mi se arate
o viaţă ca viaţa lui Isus şi să mi se spună să trăiesc şi eu o aceeaşi viaţă:
Isus putea să trăiască astfel, eu nu pot. Dar dacă geniul lui Shakespeare ar
veni în mine, atunci aş putea să scriu opere asemănătoare a lor lui. La fel,
dacă Duhul lui Isus vine să locuiască în mine şi eu pot trăi o viaţă ca a Lui.
Acesta este secretul neprihănirii creştine. Adică nu noi ne străduim să trăim
cum a trăit Isus, ci El, prin Duhul Său, vine şi trăieşte în noi. Să-L avem ca
exemplu nu ajunge; avem nevoie de El ca Mântuitor, care prin moartea Lui
ispăşitoare iartă păcatele noastre şi prin Duhului Lui ne izbăveşte de puterea
păcatului.
2. Biserica lui Cristos
Tendinţa
păcatului este centrifugă: adică să ne alunge tot mai departe pentru a ne
separa de Dumnezeu şi sp distrugă buna armonie cu aproapele nostru. Păcatul
înstrăinează nu numai de Dumnezeu, Creatorul nostru, ci şi de celelalte făpturi
omeneşti. Ştim cu toţii prin experienţă ce grea poate să fie „viaţa de
părtăşie” într-o comunitate oarecare, fie la şcoală, spital, fabrică sau un
birou, şi ce iad de gelozie, animozitate şi rivalitate poate deveni. Planul lui
Dumnezeu însă, constă în a ne împăca unul cu altul, şi nu numai cu Sine. Deci
El nu mântuieşte numai indivizi în parte, nu-i lasă izolaţi, ci îşi adună un popor ca să fie al Său.
Aceasta
se vede desluşit, chiar din începutul cărţii Facerii (sau Geneza, întâia carte
a Bibliei). Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să-şi lase căminul şi rudele în
Mesopotamia, şi i-a făgăduit în schimb o ţară drept moştenire şi o seminţie
numeroasă ca stelele de pe cer şi nisipul de pe malul mării. Această făgăduinţă
că „toate neamurile vor fi binecuvântate în seminţia lui” (Geneza 22:18),
Dumnezeu a reînnoit-o fiului acestuia Isaac şi nepotului său Iacov (Geneza
26:24 şi 28:14). Iacov a murit în timpul robiei în Egipt. Dar cei doisprezece
fii ai lui au supravieţuit şi au devenit părinţii celor douăsprezece seminţii
ai lui „Israel”, nume dat de Dumnezeu lui Iacov. Cu aceşti „copii ai lui
Israel”, pe care mai târziu i-a scos din robia Egiptului, Dumnezeu Şi-a
reînnoit legământul.
Dar
cum aveau să fie binecuvântate „toate familiile pământului”? Au trecut
veacuri, de atunci, şi soarta lui Israel se desfăşura, se dezvăluia, dar acest
neam părea mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru restul lumii.
Poporul lui Dumnezeu, posteritatea lui Avraam, înconjurat de ziduri înalte,
ridicate de el însuşi, pentru a se apăra de contactul necurat cu naţiunile
păgâne, nu apărea ca o binecuvântare pentru toate neamurile! Făgăduinţa lui
Dumnezeu dată lui Avraam rămânea oare neîmplinită? Nu! Mulţi proroci ştiau după
cuvântul lui Dumnezeu că, la venirea lui Mesia, a Prinţului Uns al lui
Dumnezeu, vor alerga pelerini din toate extremităţile pământului pentru a intra
în Împărăţia lui Dumnezeu.
Când
după toţi prorocii, Cristos în sfârşit a sosit, El, Isus din Nazaret, a
propovăduit mult aşteptata Împărăţie a lui Dumnezeu. „Mulţi au să vină de la
răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov”, a spus El
(Matei 8:11). Poporul lui Dumnezeu nu va mai fi un neam aparte, ci o societate
a cărei membri vor fi reprezentanţi din toate rasele şi din toate limbile
pământului. „Duceţi-vă”, a spus Domnul după înviere urmaşilor Săi, „şi faceţi
ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19 şi 16:18); mulţimea ucenicilor Săi,
El a numit-o „Biserica Mea”. Deci făgăduinţa făcută lui Avraam, şi înnoită în
repetate rânduri lui şi posterităţii lui, se împlineşte azi prin existenţa şi
creşterea Bisericii în toată lumea. „Dacă sunteţi ai lui Cristos”, scrie Pavel galatenilor
(Galateni 3:29), „sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”.
Dar
ce este Biserica? Trupul omenesc este una din cele mai apropiate imagini pe
care o întrebuinţează Pavel ca să explice unitatea credincioşilor în Cristos. Biserica,
scrie el, este trupul lui Cristos. Fiecare creştin este un membru sau organ al
trupului, pe când capul este Însuşi Cristos, care controlează activităţile
trupului. Nu toate membrele trupului au aceeaşi funcţie, dar fiecare este
necesar pentru sănătatea şi folosinţa trupului (1 Corinteni 12:12-27). La fel,
Biserica, trupul lui Cristos este însufleţit de o viaţă comună, prin Duhul
Sfânt. Tocmai prezenţa Lui face unitatea trupului. Biserica datorează unitatea
şi coerenţa ei Duhului cel Sfânt. Pavel subliniază că „este un singur trup, un
singur Duh” (Efeseni 4:3-4). Această unitate a Bisericii este interioară,
spirituală şi indisolubilă. Nici diviziunile exterioare ale Bisericii, nu pot
distruge această unitate, care este indisolubilă, căci este „o legătură a
Duhului” (Filipeni 2:1), „comunitatea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13:14).
Devenind părtaşi ai vieţii lui Cristos prin Duhul cel Sfânt, noi suntem uniţi
adânc, unii cu alţii pentru totdeauna.
Această
societate a cărei adunare a membrilor nu poate fi văzută însă coerentă prin
unitatea spirituală, care este lucrarea Duhului Sfânt, este adeseori numită
„Biserica invizibilă”. Ea este comunitatea credincioşilor adevăraţi din toată
lumea şi din toate timpurile. Orice adevărat creştin, oricare ar fi biserica
din care face parte, sau eticheta religioasă, aparţine lui Cristos şi prin
aceasta Bisericii. Totuşi noi nu putem pentru aceasta să ne mulţumim a fi
membrii unei societăţi neîntrupate, căci Biserica invizibilă şi universală se
încorporează în grupuri sau comunităţi locale, foarte vizibile. Aparţine
creştinului de a face parte din una dintre aceste comunităţi, unde găseşte
ocazia şi prilejul să se închine, să-l slujească pe Domnul şi să se bucure de
părtăşia creştină. Să nu uităm însă că Biserica se compune şi din oameni
păcătoşi şi nu numai din creştini mântuiţi, de aceea nu trebuie s-o evităm căci
şi noi suntem la fel de păcătoşi şi supuşi greşelii. Trebuie să recunoaştem un
alt fapt; nu toţi membrii unei biserici vizibile sunt neapărat membrii ai Bisericii
nevăzute a lui Cristos. Un nume poate fi înscris în registrul unei biserici,
fără însă să fie scris în „Cartea Vieţii Mielului”. Aceste nume n-au fost
„scrise în ceruri”, cum spune Însuşi Isus în Luca 10:20. Deşi Biblia se referă
deseori la faptul acesta, nu nouă ne cade să judecăm: „Domnul cunoaşte pe cei
ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2:19). Păstorul sau responsabilul unei comunităţi
poate primi ca membru, pe acela care mărturiseşte că crede în Cristos, dar
numai Dumnezeu ştie cine-I aparţine cu adevărat, căci numai El vede în
fundul inimii. Când printr-un adevărat act de credinţă, cineva este
născut din nou, prin Duhul cel Sfânt, el devine membru al Bisericii invizibile
şi universale a lui Cristos. Dar în nici un caz nu trebuie confundată această
realitate spirituală, cu vreun rit oarecare exterior - botez sau altceva care
indică adeziunea la o biserică locală şi vizibilă.
Duhul
Sfânt este nu numai autorul vieţii în Biserica lui Cristos ci este şi izvorul
iubirii care leagă pe membrii ei unii cu alţii. Prima roadă a Duhului este
iubirea, însăşi natura Lui este iubire, şi El o dăruieşte aceluia în care
locuieşte. Fiecare credincios a făcut această experienţă remarcabilă, de a fi
atras cu uşurinţă de alte persoane creştine, cu care de-abia a făcut cunoştinţă,
deşi poate vin din medii diferite şi au orizonturi foarte distincte. Dragostea
frăţească care uneşte copiii lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai frumoasă decât
multe legături de familie. Este semnul de a aparţine familiei lui Dumnezeu.
„Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi”, scrie apostolul
Ioan în întâia lui epistolă (3:14), şi aşa este. Nu este o dragoste sentimentală,
superficială sau egoistă. Inspirată de un spirit de sacrificiu, ea se manifestă
prin dorinţa de a servi, de a ajuta şi de a îmbogăţi pe ceilalţi oameni. Prin
iubire se poate învinge forţa centrifugă a păcatului, unind ceea ce păcatul a
dezbinat. Păcatul desparte, pe când iubirea împacă pe oameni între ei.
Negreşit,
în istoria Bisericii găsim pagini negre, pătate de fapte nedemne, de egoism şi
de neascultarea de învăţătura lui Cristos. Chiar în zilele noastre unele
biserici apar ca şi moarte sau mai degrabă grav bolnave, altele sfâşiate între
ele prin certuri şi distruse din lipsă de iubire. N-avem încotro, trebuie să
admitem că nu toţi cei care se numesc creştini manifestă iubirea şi viaţa lui
Isus Cristos. Totuşi, locul creştinului este în comunitatea creştină locală,
oricât de imperfectă ar fi ea, spre a căuta o calitate nouă a relaţiilor pe
care Cristos le dăruieşte poporului Său. El se va asocia fraţilor săi, într-o aceeaşi
părtăşie pentru a se închina lui Dumnezeu, pentru a sluji şi depune mărturie
despre Isus Cristos în lume.