Esenţialul creştinismului > 8. Mântuirea prin Cristos


CAPITOLUL 8
Mântuirea prin Cristos

„Mântuirea” este un cuvânt neînchipuit de cuprinzător - este o mare eroare a crede că acest cuvânt este numai sinonim cu iertarea. Dumnezeu se preocupă nu numai să lichideze trecutul nostru, ci mântuirea priveşte deopotrivă prezentul şi viitorul nostru. Cel care ne-a dăruit iertarea şi împăcarea cu El însuşi, ne eliberează treptat de egocentris­mul nostru, pentru a ne pune în armonie cu ceilalţi oameni. Iertarea şi împăcarea o datorăm morţii lui Cristos, dar numai prin Duhul Lui putem fi eliberaţi de noi înşine, iar prin Bi­serica Lui, putem cunoaşte părtăşia cu semenii noştri în dragoste. Acestea sunt aspectele mântuirii aduse de Cristos, pe care le vom considera în studiul nostru.

1. Duhul lui Cristos

Precum am văzut, păcatele noastre nu trebuie privite ca o serie de incidente, ci ca simptomele unei boli morale lăun­trice. Isus a folosit de mai multe ori pilda pomului şi roadelor pentru a ilustra acest fapt apostolilor. Calitatea roadelor, spunea El, depinde de pomul care le poartă: „Orice pom bun face roade bune dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” (Matei 7:17-18). Aşadar păcatele noastre sunt expre­sia firii noastre stricate, egocentrice, pe care Isus o numeşte „inima oamenilor” (Marcu 7:21-23). El spune că răul „iese dinlăuntru” din această „inimă”. „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Tot aşa „din prisosul inimii vorbeşte gura... omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” (Matei 12:34-35).

Deci, o schimbare a purtării noastre implică o schimbare a firii noastre. În Matei 12:33, Isus spune: „Faceţi pomul bun, şi rodul lui (va fi) bun”. Dar se poate oare schimba natura omenească? O persoană aspră se poate schimba într-o per­soană blândă, o persoană mândră într-o persoană umilă, sau o persoană egoistă într-o persoană altruistă? Biblia afirmă hotărât că astfel de minuni pot să se întâmple. Ele fac parte din slava Evangheliei. Isus Cristos poate să schimbe însuşi firea noastră. De aceea El a spus într-o zi lui Nicodim şi astăzi ne spune şi nouă: „Adevărat, adevărat, îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu... Nu te mira că ţi-am zis: ‚Trebuie să vă naşteţi din nou’” (Ioan 3:3,7). Iar în 2 Corinteni 5:17, Pavel ex­clamă parcă şi mai puternic: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (în textul original, pe greceşte, nu e nici un verb în această frază. „Cineva în Cristos - o făptură nouă” ar fi traducerea literală). Iată deci posibilitatea de care vorbeşte Noul Testament: o inimă nouă, o fire nouă, o naştere din nou, o creatură (făptură) nouă.

Această imensă transformare lăuntrică este lucrarea Duhului Sfânt. Naşterea din nou este „de sus”. A se naşte din nou înseamnă a se naşte „din Duh” (Ioan 3:5). Nu vom discuta aici despre doctrina misterioasă a Trinităţii, deocam­dată ne ajunge să luăm în consideraţie ce au scris apostolii despre Duhul Sfânt, deoarece învăţătura lor era luminată şi de experienţa lor.

Totuşi, mai întâi trebuie să înţelegem că Duhul cel Sfânt nu Şi-a început existenţa şi activitatea de Rusalii. El este Dum­nezeu. De aceea El este veşnic, şi a lucrat de la începutul creaţiunii. În Vechiul Testament se vorbeşte despre Duhul cel Sfânt şi prorocii au vestit mai dinainte de vremea când ac­tivitatea Lui se va mări şi se va întinde, când Dumnezeu Îşi va revărsa Duhul peste poporul Său, şi-l va pune în stare să asculte de Legea Lui. Prorocii Ezechiel şi Ieremia, în deosebi, au prezis lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi porun­cile Mele să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:26-27). În ceea ce priveşte profeţia lui Ieremia, ea conţine aceeaşi făgăduinţă: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33). În locul celor 10 porunci săpate în piatră şi pe care nu sunt în stare să le păzească, cei credin­cioşi vor avea legea lui Dumnezeu, scrisă în inima lor prin Duhul Sfânt; Acesta îi va învăţa şi le va da posibilitatea să conformeze viaţa lor, cerinţelor Lui. Ceea ce prorocii Vechiului Testament anunţaseră, Cristos a făgăduit ca o per­spectivă imediată. Câteva ore înainte de a muri, găsindu-Se la o parte cu apostolii în odaia de sus, El le-a vorbit de „Mângâietorul” de „Duhul adevărului”, care avea să vină să-L înlocuiască (Ioan 16:13).

Mai mult, Isus a spus că prezenţa Duhului Sfânt va fi mai de preţ pentru ei decât Însăşi prezenţa Lui: „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (v. 7). Folosul constă mai ales în aceasta: Cristos era doar cu ei; Duhul însă „va fi în voi”, a zis Isus (Ioan 14:17).

Citind evangheliile s-ar putea spune că adeseori Isus s-a lovit de obstacole de neînvins. De multe ori, i-a îndemnat pe ucenicii Săi să devină umili ca un copilaş, dar Simon Petru a rămas mândru, sigur de el însuşi. Deseori le-a spus ucenicilor să se iubească unii pe alţii, dar chiar Ioan pare că şi-a meritat multă vreme porecla de „fiul tunetului” (Marcu 3:17). Cu toate acestea, în epistola întâia a lui Petru găsim numeroase referinţe despre smerenie, în timp ce epistolele lui Ioan sunt pline de dragoste. Cum s-a făcut această transformare în viaţa ucenicilor? Prin Duhul Sfânt. Isus i-a învăţat să fie umili şi să se iubească unul pe altul; dar nici una din aceste calităţi n-a apărut în viaţa lor până ce nu a intervenit Duhul Sfânt în vieţile lor şi-a împlinit lucrarea în ei. În ziua Rusaliilor, ei „s-au umplut de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2:4). Să nu ne închi­puim că aceasta a fost o experienţă specială, rezervată nu­mai apostolilor şi altor sfinţi cunoscuţi. „Fiţi plini de Duh”, este porunca cea nouă adresată oricărui creştin (Efeseni 5:18). Prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt este un drept spiritual pe care-l capătă orice creştin, prin naşterea lui din nou. „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”, scrie Pavel în Romani 8:9.

Aceasta este deci învăţătura Noului Testament: când ne punem încrederea în Isus Cristos şi ne predăm Lui, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi. El este trimis de Dumnezeu „în inima noastră”. El face din trupul nostru Templul Său (1 Corinteni 6:19, Galateni 4:6). Totuşi aceasta nu înseamnă că de acum încolo noi nu mai suntem ispitiţi să păcătuim. Într-un anumit sens se poate spune că prezenţa Lui agravează problema păcatului, conflictul devine mai intens; dar pe de altă parte ni se deschide calea spre biruinţă. Pavel zugrăveşte această bătălie în epistola către Galateni 5: cele două partide sunt „firea pământească” (traducerea literală: „carnea,” nota trad.), adică numele firii noastre vechi, egocentrice, şi „Duhul”. „Firea pământească”, explică el, „pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti (cărnii): sunt lucruri protivnice unele altora” (Galateni 5:17). Nu e vorba aici de teorii teologice abstracte, ci de experienţa zilnică a oricărui creştin. Noi continuăm să simţim prezenţa dorinţelor vinovate, care ne trag în jos: dar în acelaşi timp simţim şi o altă forţă, care ne ridică sus spre sfinţenie. Dacă i-ar fi lăsată „cărnii” stăpânirea peste noi, ne-ar călca în picioare şi ne-ar precipita spre toate viciile imorale şi egoiste pe care Pavel le înşiră în versetele 19-21 ale aceluiaşi capitol. Acolo unde Duhul Sfânt poate să-şi urmeze calea Lui, rezultatul va fi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răb­dare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”. Toate aceste virtuţi sunt numite de Pavel „roada Duhului” (Galateni 5:22-23). Firea noastră pământească este comparată cu o grădină, pe care Duhul Sfânt o cultivă. Dacă Îl lăsăm să cultive pomi buni, şi roada va fi bună.

Cum poate „carnea” să fie stăpânită, astfel încât „roada Duhului” să crească şi să ajungă la maturitate? Răspunsul este atitudinea noastră lăuntrică în faţa acestor două posibil­ităţi: „Cei ce sunt în Cristos Isus şi-au răstignit firea pămân­tească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24). „Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (cărnii) v. 16. Faţă de fire, de „carne”, noi trebuie să adoptăm o atitudine de împotrivire şi de respingere atât de energică încât numai cuvântul „răstignire” (adică moarte pe Cruce) să o poată descrie; iar Duhului Sfânt care locuieşte în noi, să-I predăm fără rezervă stăpânirea asupra vieţii noastre. Cu cât mai mult ne obişnuim să ne eliberăm de „carne” şi să ascultăm de Duhul Sfânt, cu atât vor dispărea roadele rele ale firii şi vor fi înlocuite prin roada plăcută a Duhului.

Acelaşi adevăr îl învaţă Pavel şi pe cei din Corint (2 Corinteni 3:18): „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Doar prin Duhul lui Cristos putem noi să fim transformaţi în chipul lui Cristos, având privirile întoarse hotărât spre El. Deci, şi noi avem par­tea noastră de împlinit; prin pocăinţă, credinţă şi disciplină, dar sfinţirea este esenţialmente lucrarea Duhului Sfânt.

Orice virtute pe care-o avem
Orice biruinţă dobândită
Orice gând de sfinţire
Ale Tale sunt
Duh de curăţie şi de har
Îndură-Te de slăbiciunea noastră
O, fă din inimile noastre locuinţa Ta
Şi fii preamărit!

Iată secretul vieţii creştine. Un scriitor creştin a ilustrat ast­fel acţiunea Duhului Sfânt în viaţa noastră: n-are rost să mi se arate o piesă de teatru ca Hamlet sau Regele Lear, şi apoi să mi se spună: „Serie şi tu o astfel de piesă!” Shakespeare putea să o scrie, eu nu. De asemenea, n-are rost să mi se arate o viaţă ca viaţa lui Isus şi să mi se spună să trăiesc şi eu o aceeaşi viaţă: Isus putea să trăiască astfel, eu nu pot. Dar dacă geniul lui Shakespeare ar veni în mine, atunci aş putea să scriu opere asemănătoare a lor lui. La fel, dacă Duhul lui Isus vine să locuiască în mine şi eu pot trăi o viaţă ca a Lui. Acesta este secretul neprihănirii creştine. Adică nu noi ne străduim să trăim cum a trăit Isus, ci El, prin Duhul Său, vine şi trăieşte în noi. Să-L avem ca exemplu nu ajunge; avem nevoie de El ca Mântuitor, care prin moartea Lui ispăşitoare iartă păcatele noastre şi prin Duhului Lui ne izbăveşte de puterea păcatului.

2. Biserica lui Cristos

Tendinţa păcatului este centrifugă: adică să ne alunge tot mai departe pentru a ne separa de Dumnezeu şi sp distrugă buna armonie cu aproapele nostru. Păcatul înstrăinează nu numai de Dumnezeu, Creatorul nostru, ci şi de celelalte făp­turi omeneşti. Ştim cu toţii prin experienţă ce grea poate să fie „viaţa de părtăşie” într-o comunitate oarecare, fie la şcoală, spital, fabrică sau un birou, şi ce iad de gelozie, animozitate şi rivalitate poate deveni. Planul lui Dumnezeu însă, constă în a ne împăca unul cu altul, şi nu numai cu Sine. Deci El nu mântuieşte numai indivizi în parte, nu-i lasă izolaţi, ci îşi adună un popor ca să fie al Său.

Aceasta se vede desluşit, chiar din începutul cărţii Facerii (sau Geneza, întâia carte a Bibliei). Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să-şi lase căminul şi rudele în Mesopotamia, şi i-a făgăduit în schimb o ţară drept moştenire şi o seminţie numeroasă ca stelele de pe cer şi nisipul de pe malul mării. Această făgăduinţă că „toate neamurile vor fi binecuvântate în seminţia lui” (Geneza 22:18), Dumnezeu a reînnoit-o fiului acestuia Isaac şi nepotului său Iacov (Geneza 26:24 şi 28:14). Iacov a murit în timpul robiei în Egipt. Dar cei doisprezece fii ai lui au supravieţuit şi au devenit părinţii celor douăsprez­ece seminţii ai lui „Israel”, nume dat de Dumnezeu lui Iacov. Cu aceşti „copii ai lui Israel”, pe care mai târziu i-a scos din robia Egiptului, Dumnezeu Şi-a reînnoit legământul.

Dar cum aveau să fie binecuvântate „toate familiile pămân­tului”? Au trecut veacuri, de atunci, şi soarta lui Israel se desfăşura, se dezvăluia, dar acest neam părea mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru restul lumii. Poporul lui Dumnezeu, posteritatea lui Avraam, înconjurat de ziduri înalte, ridicate de el însuşi, pentru a se apăra de contactul necurat cu naţiunile păgâne, nu apărea ca o bine­cuvântare pentru toate neamurile! Făgăduinţa lui Dumnezeu dată lui Avraam rămânea oare neîmplinită? Nu! Mulţi proroci ştiau după cuvântul lui Dumnezeu că, la venirea lui Mesia, a Prinţului Uns al lui Dumnezeu, vor alerga pelerini din toate extremităţile pământului pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când după toţi prorocii, Cristos în sfârşit a sosit, El, Isus din Nazaret, a propovăduit mult aşteptata Împărăţie a lui Dum­nezeu. „Mulţi au să vină de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov”, a spus El (Matei 8:11). Poporul lui Dumnezeu nu va mai fi un neam aparte, ci o societate a cărei membri vor fi reprezentanţi din toate rasele şi din toate limbile pământului. „Duceţi-vă”, a spus Domnul după înviere urmaşilor Săi, „şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19 şi 16:18); mulţimea ucenicilor Săi, El a numit-o „Biserica Mea”. Deci făgăduinţa făcută lui Avraam, şi înnoită în repetate rânduri lui şi posterităţii lui, se împlineşte azi prin existenţa şi creşterea Bisericii în toată lumea. „Dacă sunteţi ai lui Cristos”, scrie Pavel galatenilor (Galateni 3:29), „sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”.

Dar ce este Biserica? Trupul omenesc este una din cele mai apropiate imagini pe care o întrebuinţează Pavel ca să explice unitatea credincioşilor în Cristos. Biserica, scrie el, este trupul lui Cristos. Fiecare creştin este un membru sau organ al trupului, pe când capul este Însuşi Cristos, care con­trolează activităţile trupului. Nu toate membrele trupului au aceeaşi funcţie, dar fiecare este necesar pentru sănătatea şi folosinţa trupului (1 Corinteni 12:12-27). La fel, Biserica, trupul lui Cristos este însufleţit de o viaţă comună, prin Duhul Sfânt. Tocmai prezenţa Lui face unitatea trupului. Biserica datorează unitatea şi coerenţa ei Duhului cel Sfânt. Pavel subliniază că „este un singur trup, un singur Duh” (Efeseni 4:3-4). Această unitate a Bisericii este interioară, spirituală şi in­disolubilă. Nici diviziunile exterioare ale Bisericii, nu pot distruge această unitate, care este indisolubilă, căci este „o legătură a Duhului” (Filipeni 2:1), „comunitatea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13:14). Devenind părtaşi ai vieţii lui Cristos prin Duhul cel Sfânt, noi suntem uniţi adânc, unii cu alţii pentru totdeauna.

Această societate a cărei adunare a membrilor nu poate fi văzută însă coerentă prin unitatea spirituală, care este lucrarea Duhului Sfânt, este adeseori numită „Biserica invi­zibilă”. Ea este comunitatea credincioşilor adevăraţi din toată lumea şi din toate timpurile. Orice adevărat creştin, oricare ar fi biserica din care face parte, sau eticheta religioasă, aparţine lui Cristos şi prin aceasta Bisericii. Totuşi noi nu putem pentru aceasta să ne mulţumim a fi membrii unei societăţi neîntrupate, căci Biserica invizibilă şi universală se încorporează în grupuri sau comunităţi locale, foarte vizi­bile. Aparţine creştinului de a face parte din una dintre aceste comunităţi, unde găseşte ocazia şi prilejul să se închine, să-l slujească pe Domnul şi să se bucure de părtăşia creştină. Să nu uităm însă că Biserica se compune şi din oameni păcătoşi şi nu numai din creştini mântuiţi, de aceea nu trebuie s-o evităm căci şi noi suntem la fel de păcătoşi şi supuşi greşelii. Trebuie să recunoaştem un alt fapt; nu toţi membrii unei biserici vizibile sunt neapărat membrii ai Bisericii nevăzute a lui Cristos. Un nume poate fi înscris în registrul unei biserici, fără însă să fie scris în „Cartea Vieţii Mielului”. Aceste nume n-au fost „scrise în ceruri”, cum spune Însuşi Isus în Luca 10:20. Deşi Biblia se referă deseori la fap­tul acesta, nu nouă ne cade să judecăm: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2:19). Păstorul sau responsabilul unei comunităţi poate primi ca membru, pe acela care mărturiseşte că crede în Cristos, dar numai Dumnezeu ştie cine-I aparţine cu adevărat, căci numai El vede în fundul inimii. Când printr-un adevărat act de credinţă, cineva este născut din nou, prin Duhul cel Sfânt, el devine membru al Bisericii invizibile şi universale a lui Cristos. Dar în nici un caz nu tre­buie confundată această realitate spirituală, cu vreun rit oarecare exterior - botez sau altceva care indică adeziunea la o biserică locală şi vizibilă.

Duhul Sfânt este nu numai autorul vieţii în Biserica lui Cristos ci este şi izvorul iubirii care leagă pe membrii ei unii cu alţii. Prima roadă a Duhului este iubirea, însăşi natura Lui este iubire, şi El o dăruieşte aceluia în care locuieşte. Fiecare credincios a făcut această experienţă remarcabilă, de a fi atras cu uşurinţă de alte persoane creştine, cu care de-abia a făcut cunoştinţă, deşi poate vin din medii diferite şi au orizonturi foarte distincte. Dragostea frăţească care uneşte copiii lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai frumoasă decât multe legături de familie. Este semnul de a aparţine familiei lui Dumnezeu. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi”, scrie apostolul Ioan în întâia lui epistolă (3:14), şi aşa este. Nu este o dragoste senti­mentală, superficială sau egoistă. Inspirată de un spirit de sacrificiu, ea se manifestă prin dorinţa de a servi, de a ajuta şi de a îmbogăţi pe ceilalţi oameni. Prin iubire se poate învinge forţa centrifugă a păcatului, unind ceea ce păcatul a dezbinat. Păcatul desparte, pe când iubirea împacă pe oameni între ei.

Negreşit, în istoria Bisericii găsim pagini negre, pătate de fapte nedemne, de egoism şi de neascultarea de învăţătura lui Cristos. Chiar în zilele noastre unele biserici apar ca şi moarte sau mai degrabă grav bolnave, altele sfâşiate între ele prin certuri şi distruse din lipsă de iubire. N-avem încotro, trebuie să admitem că nu toţi cei care se numesc creştini manifestă iubirea şi viaţa lui Isus Cristos. Totuşi, locul creştinului este în comunitatea creştină locală, oricât de im­perfectă ar fi ea, spre a căuta o calitate nouă a relaţiilor pe care Cristos le dăruieşte poporului Său. El se va asocia fraţilor săi, într-o aceeaşi părtăşie pentru a se închina lui Dumnezeu, pentru a sluji şi depune mărturie despre Isus Cristos în lume.



Persoane interesate