Capitolul 7
Moartea lui Cristos
Creştinismul
este o religie a mântuirii. Ea ne învaţă că Dumnezeu a luat hotărârea să ne
scape de păcatele noastre prin Isus Cristos. Aceasta este tema principală a
Bibliei, „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de
păcatele lor” (Matei 1:21).
„Fiul
omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10).
„Adevărat
şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Cristos Isus a venit
în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15).
„Tatăl
a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14).
Precum
am văzut mai sus păcatul are trei consecinţe, „mântuirea” care cuprinde
eliberarea omului de toate aceste consecinţe. Şi anume: prin Isus Cristos,
Mântuitorul, noi putem să fim aduşi înapoi din exil şi împăcaţi cu Dumnezeu:
putem să ne naştem din nou, să primim o fire nouă şi să scăpăm de robia noastră
morală; iar vechile noastre neînţelegeri pot să fie înlocuite prin relaţii de
iubire. Prima din aceste izbăviri, Cristos a împlinit-o prin suferinţa şi
moartea Lui pe Cruce; a doua, prin dăruirea Duhului Sfânt; a treia, prin
zidirea Bisericii Sale. Întâiul aspect îl vom trata în acest capitol; al doilea
şi al treilea în capitolul 8.
Apostolul
Pavel descrie lucrarea sa ca „slujba împăcării” (2 Corinteni 5:8), iar
Evanghelia lui ca „o veste de împăcare” (v. 19. „propovăduirea acestei
împăcări”). El spune foarte clar de unde vine această împăcare: Dumnezeu este
autorul ei, şi Cristos executantul acestei împăcări, scrie Pavel. Toate
lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus
Cristos” (2 Corinteni 5:18). Şi iarăşi: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând
lumea cu Sine” (v. 19). Lucrarea săvârşită prin moartea lui Isus pe Cruce îşi
trage originea din planul Dumnezeului celui veşnic. A explica altfel crucea
înseamnă a contrazice învăţătura Bibliei.
„Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine
crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
În epistola lui către Coloseni 1:19-20
Pavel scrie că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să
împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri,
făcând pace, prin sângele crucii Lui”.
Dar
ce înseamnă „împăcarea”? Acelaşi cuvânt este tradus în epistola către Romani
5:11 prin „ispăşire” (în versiunea română însă, tot prin „împăcare”, nota
trad.) Acest cuvânt înseamnă, fie că doi protivnici au ajuns să fie de acord,
fie că această regăsire este recunoscută şi exprimată. În ceea ce priveşte
împăcarea cu Dumnezeu nu noi am realizat-o singuri prin eforturile noastre, ci
am primit-o în dar de la Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul nostru. Păcatul
ne-a înstrăinat de Dumnezeu; crucea ne împacă cu El. Acolo unde păcatul a săpat
o prăpastie între om şi Dumnezeu; crucea este puntea de legătură. Acolo unde
păcatul a săpat o prăpastie între om şi Dumnezeu, crucea a stabilit o punte, a
refăcut părtăşia. Pavel scriind romanilor a exprimat acelaşi adevăr însă prin
alte cuvinte (cap. 6:23): „Plata păcatului este moartea; dar darul fără plată
al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru”. Dar de ce a
fost necesară Crucea pentru salvarea noastră? Este ea cu adevărat vitală pentru
creştinism? Ce a împlinit ea de fapt? Semnificaţia şi poziţia centrală a Crucii
va fi acum tema pe care o vom studia.
Importanţa
primordială a Crucii
Pentru
înţelegerea locului pe care-l ocupă moartea lui Isus ca jertfă pentru păcatele
omenirii, trebuie să ne întoarcem mai întâi spre Vechiul Testament. Religia, în
Vechiul Testament, încă de la început este îndreptată spre jertfe. „Abel a
adus lui Dumnezeu o jertfă... din turma lui... (şi) Domnul a privit cu plăcere
spre Abel şi spre jertfa lui” (Geneza 4:4). Toţi cei care se închinau lui
Dumnezeu în Vechiul Testament, aduceau jertfe, ca semn de adoraţie. S-au zidit
altare, s-au junghiat animale şi s-a vărsat sânge cu mult înainte de legea lui
Moise. Pe vremea Lui Moise însă, când s-a făcut legământul între Dumnezeu şi
poporul Israel pe Muntele Sinai, ceea ce până atunci se făcuse la întâmplare,
din acel moment, a fost orânduit prin porunci divine. Marii profeţi din
secolele 8 şi 7 î.Cr. s-au ridicat împotriva închinătorilor formalişti şi
imorali şi i-au mustrat. Sistemul jertfelor însă a continuat până la
distrugerea Templului, în anul 70 al erei noastre. Fiecare iudeu era obişnuit
cu ritualul arderilor de tot, al jertfelor pentru ispăşire şi al jertfelor de
mulţumire, şi ştia la ce epocă a anului trebuia să fie aduse: unele în fiecare
zi altele odată pe săptămână, pe lună sau pe an sau la anumite ocazii. Nu exista
nici un iudeu care să nu fi învăţat noţiunile fundamentale ale acestui procedeu
de închinare adusă lui Dumnezeu prin jertfe... Levitic 17:11 afirmă că „viaţa
trupului este în sânge”, iar în Evrei 9:22 scrie că „fără vărsare de sânge, nu
este iertare”. Jertfele din Vechiul Testament nu sunt singurele a prefigura
jertfa lui Isus Cristos. Profeţii şi psalmiştii au prevestit această jertfă ce
va fi adusă pentru mântuirea oamenilor. Noi putem discerne în anumiţi psalmi
victima persecutată dar inocentă, care preînchipuie pe Isus şi suferinţa Lui.
Printre proroci, Zaharia, de exemplu (cap 13:7, citat în Marcu 14:27), vorbeşte
de Păstorul lovit, ale cărui oi vor fi risipite. Daniel scrie despre un
Cârmuitor („Unsul” sau „Mesia”) care va fi „stârpit”, distrus (Daniel
9:25-26). Dar mai ales în ultima parte a cărţii lui Isaia, Îl putem găsi, pe
„Robul lui Dumnezeu” cel suferind, „Omul durerii”, dispreţuit, zdrobit pentru
fărădelegile noastre, mânat ca un miel la măcelărie, purtând păcatele multora
(Isaia 53). În adevăr, „aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Cristos”,
scrie Luca (24:46).
Isus
ştia că Scripturile mărturiseau despre El, şi că în El trebuia să se
împlinească aşteptarea lor. Această mărturie a Scripturilor este foarte clară,
mai ales în ce priveşte suferinţele lui Isus. Mărturia făcută de Simon Petru,
în Cezarea lui Filip, cum că Isus este Cristosul, marchează o răscruce în
lucrarea lui Isus. Este scris că „atunci a început să-i înveţe că Fiul omului
trebuie să pătimească mult” (Marcu 8:31). Acest „trebuie” revine mereu în
învăţătura Lui Isus ca un fel de obligaţie, care revela voia Tatălui despre
care El vorbea adeseori: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat” zice El
în Luca 12:50, „şi cât de mult doresc să se îndeplinească!”De mai multe ori, în
cursul propovăduirii Sale, Isus a vorbit de „ceasul”, care trebuie să vină, dar
care „nu sosise încă”. Apoi, tocmai câteva ore înainte de a fi arestat, a putut
zice, Tată, a sosit ceasul” (Ioan 17:1). Perspectiva osândirii care stătea în
faţa Lui îl umplea de un teribil presentiment de spaimă. „Acum sufletul Meu
este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar
tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele
Tău! (Ioan 12:27-28). Iar când a fost arestat, şi Petru ca să-L apere şi-a scos
sabia şi i-a tăiat urechea slujitorului Marelui Preot, Isus l-a mustrat pe
Petru, zicând: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat
Tatăl să-l beau?” (Ioan 18:11). Ba a mai adăugat, după Matei 26:53-54: „Crezi
că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult
de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic
că aşa trebuie să se întâmple?”.
Autorii
Noului Testament recunosc pe deplin importanţa supremă a Crucii, prevestită de
proroci şi subliniată de Isus Însuşi. Cei patru evanghelişti insistă asupra
patimilor lui Isus, şi dau un loc foarte mare evenimentelor petrecute între intrarea
lui Isus în Ierusalim şi înălţarea Lui la cer. Ne izbeşte acest lucru în
special în evanghelia lui Ioan, pe care unii o împart în doua părţi,
numindu-le; prima parte - „Cartea semnelor”, şi a doua - „Cartea pătimirii”.
Importanţa
crucii, subliniată de evanghelii este exprimată clar şi desluşit în epistole,
mai ales de către Pavel. Apostolul nu a obosit niciodată de a îndemna pe
cititorii săi spre Isus şi cruce. El însuşi simţea marea datorie pe care o avea
către Mântuitorul care murise pentru el. „Fiul lui Dumnezeu... m-a iubit” a
putut scrie el, „şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”, şi de aceea, „departe
de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus
Cristos” (Galateni 2:20 şi 6:14). Prima epistola a lui Pavel către corinteni,
reflectă importanţa primordială pe care o dădea în predicile lui mesajelor
Crucii. Apostolul le scrie corintenilor, care erau în primejdie să fie amăgiţi
şi antrenaţi de filozofia subtilă a grecilor: „Iudeii, într-adevăr, cer minuni
şi grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit,
care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar
pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui
Dumnezeu” (1 Corinteni 1:22-24). Acesta de fapt a fost mesajul, pe care l-a
propovăduit Pavel, în cursul celei de a doua călători, a lui misionare după
reîntoarcerea lui de la Atena: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi
altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Şi mai
departe spune: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu că
Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3).
În
tot Noul Testament se găseşte acelaşi accent pus pe Cruce. Vom studia mai
târziu şi ceea ce a vorbit şi scris apostolul Petru în legătura cu crucea şi
patimile lui Isus. În Epistola către evrei găsim afirmaţia fără echivoc că „acum,
la sfârşitul veacurilor, (Cristos) s-a arătat o singură dată, ca să şteargă
păcatul prin jertfa Sa” (Evrei 9:26). Iar când ajungem la cartea misterioasă şi
minunată a Apocalipsei, adică a Descoperirii, ea ni-L prezintă pe Isus
proslăvit în ceruri, nu numai ca „Leul din seminţia lui Iuda”, ci şi ca „un
Miel, stând în picioare... (care) părea junghiat” (Apocalipsa 5:5-6). Auzim
cetele de sfinţi şi de îngeri cântând şi închinându-I-se cu glas tare: „Vrednic
este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia,
înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12). Aşadar din
primele capitole ale Genezei până la sfârşitul Apocalipsei putem observa un fel
de fir conducător, ca cel al Arianei care ne permite să ne croim o cale în
labirintul Scripturilor. Această învăţătură a Bibliei despre locul central
ţinut de Cruce este recunoscută de Biserica creştină. Multe biserici ne
marchează cu semnul crucii la botez şi ridică o cruce pe mormântul nostru.
Multe biserici sunt zidite în formă de cruce, pe când mulţi creştini poartă ca
bijuterie o cruce. Toate aceste obiceiuri nu sunt gratuite. Crucea este
simbolul credinţei noastre. Credinţa creştină este credinţa în Cristos cel
răstignit” (1 Corinteni 2:2). Ceea ce se povesteşte că împăratul Constantin a
văzut pe cer, noi putem vedea în Biblie: „In hoc signo vinces” (prin acest semn
vei birui). Nu există biruinţă fără Cruce. Nu există creştinism fără Cruce. Dar
din ce cauză? Ce înseamnă ea de fapt?
Însemnătatea Crucii
De
la început trebuie să mărturisim că suntem departe de a înţelege întreaga
semnificaţie a Crucii! Creştinii cred că Crucea este evenimentul central al
istoriei. Nu-i surprinzător că minţile noastre limitate nu pot să cuprindă
toată însemnătatea ei. Într-o zi vălul va fi ridicat şi când îl vom vedea pe
Cristos toate enigmele vor fi rezolvate, Îl vom vedea aşa cum este şi-L vom
adora toată veşnicia pentru tot ceea ce a făcut. „Acum, vedem ca într-o oglindă,
în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte;
dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1
Corinteni 13:12). Dacă apostolul Pavel, cu inteligenţa lui profundă, şi cu
toate revelaţiile pe care le avusese, se exprimă astfel, cu atât mai
justificată ar fi mărturia noastră în acelaşi sens!
Noi
ne vom limita la ceea ce scrie apostolul Petru în întâia lui epistolă despre
moartea lui Cristos. Sunt trei motive pentru care ne îndreptăm spre Petru:
1.
Mai întâi, Petru făcea parte dintre apostolii cei mai intimi ai lui Cristos.
Cei trei apostoli „Petru, Iacov şi Ioan”, alcătuiau un fel de trio care s-au
bucurat de o intimitate mai mare cu Isus decât restul „celor doisprezece”. Deci
Petru era în calitate de a şti mai bine decât oricine altcineva ceea ce Isus
învăţa şi gândea despre moartea Lui. De fapt, găsim în întâia lui epistolă
reminiscenţe desluşite ale învăţăturii Stăpânului său.
2.
În al doilea rând, judecata lui Petru trebuie să ne inspire cu atât mai multă
încredere, întrucât la început el însuşi a şovăit să accepte necesitatea
suferinţelor lui Cristos. După ce a fost primul care a recunoscut divinitatea
lui Isus, tot el a fost cel dintâi care a negat necesitatea morţii Lui. Petru,
care spusese „Tu eşti Cristosul!” a strigat „Nu, Doamne”, când Isus a început
să-i înveţe că Cristosul trebuia să sufere. Şi tot timpul care i-a rămas lui
Isus să-Şi termine lucrarea până la cruce, Petru s-a opus cu încăpăţânare
afirmaţiei că Cristos avea să moară. A încercat să-L apere în grădina
Ghetsimani iar când arestarea a fost un fapt împlinit, Petru L-a urmat de
departe. Dezamăgit şi nedumerit, el s-a lepădat de trei ori de Isus, în curtea
Sinedriului, iar lacrimile amare pe care le-a vărsat au fost şi din remuşcare
şi din disperare. Numai după înviere, când Isus i-a învăţat pe apostoli că după
Scriptură, „trebuia ca Cristosul să sufere toate acestea şi să intre în slavă,
de-abia atunci, a început Simon Petru să înţeleagă şi să creadă. În câteva
săptămâni şi-a însuşit atât de bine acest adevăr, încât a ţinut o cuvântare
poporului în pridvorul Templului, zicând: Dumnezeu a împlinit... ce vestise
mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui; că adică, Cristosul Său va
patimi” (Faptele Apostolilor 3:18). Iar întâia lui epistolă conţine mai multe
aluzii referitoare la „suferinţele şi slava lui Cristos (1:11, 4:13, 5:1). Nici
noi poate nu admitem atât de uşor necesitatea Crucii, nici nu pricepem lesne
însemnătatea ei: dar dacă e cineva care poate să ne ajute să înţelegem şi să ne
convingă, e tocmai Simon Petru.
3.
În al treilea rând, aluziile din întâia epistolă a lui Petru despre cruce,
ocupă în gândirea lui doar al doilea plan. Dacă demonstrarea necesităţii
absolute a Crucii ar fi tema Epistolei lui, am putea să-l bănuim pe Petru de a
fi tendenţios. Dimpotrivă aluziile lui sunt naturale şi fără artificii. El
îndeamnă foarte simplu pe cititorii lui să trăiască viaţa lor creştină în mod
consecvent, să-şi poarte suferinţele lor cu răbdare şi apoi citează crucea ca o
inspiraţie şi exemplu pentru ei.
Cristos
a murit, lasându-ne o pildă
Epistola
lui Petru a fost scrisă în timpul prigoanei primilor creştini, împăratul Nero
era un înverşunat vrăjmaş al Bisericii creştine, şi mulţi creştini îşi pierdeau
inima de frică. Mai multe acţiuni de violenţă izbucniseră deja şi altele mai
groaznice aveau să vină. Sfatul apostolului Petru este foarte clar şi direct,
în ceea ce priveşte robii creştini (2 Petru 2:18-25) în slujba stăpânilor
păgâni; şi anume cum trebuia ei să se comporte dacă erau maltrataţi! Pentru a
răspunde la aceste întrebări, a scris Petru în mare parte epistola lui
creştinilor risipiţi în provinciile romane din Asia mică. Sfatul lui este
următorul: creştinii trebuie să fie atenţi să nu merite pedeapsa magistratului,
căci nu este o glorie să suferi cu răbdare, să fii pălmuit, când ai făcut răul;
dar când suferi pentru dreptate şi pentru Numele lui Cristos, trebuie să fii
gată să accepţi mustrarea. Nu trebuie opusă rezistenţă, nici să te răzbuni, ci
să fii supus. Căci a suferi pe nedrept cu răbdare înseamnă a avea aprobarea lui
Dumnezeu. Şi iată că deodată gândurile lui Petru se întorc spre Cruce.
Suferinţa pe nedrept, nu face ea parte din vocaţia creştinului? Şi el afirmă: „Fiindcă
şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele
Lui. El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug. Când era
batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se
supunea dreptului Judecător” (v. 23).
Cristos
ne-a lăsat o pildă. Cuvântul grec întrebuinţat aici de Petru este unic în tot
Noul Testament, şi sugerează un model de scriere trasat de învăţător, un
alfabet perfect pe care elevul se străduieşte să-l reproducă când învaţă să
scrie. Deci, dacă vrem să ne însuşim abecedarul iubirii creştine, trebuie să ne
trasăm slovele vieţii noastre după modelul lui Isus: „Să călcăm pe urmele Lui”.
Aceste cuvinte sunt cu atât mai elocvente sub condeiul lui Petru cu cât el se
fălise că va merge pe urmele lui Isus, în temniţă şi la moarte, dar când a
sosit ceasul „el L-a urmat de departe” (Marcu 14:54). Mai târziu pe malul
lacului din Galileea, Isus i-a reînnoit chemarea cu aceste cuvinte: „Vino după
Mine” (Ioan 21:19). De aceea Petru îşi îndeamnă cititorii să urmeze împreună cu
el Stăpânul cu şi mai multă supunere şi ascultare.
Sfidarea
Crucii este tot atât de intolerabilă în secolul al 20-lea precum era în secolul
întâi şi ea ne interpelează tot atât de puternic. Probabil că nimic nu e mai
opus instinctelor noastre naturale decât această poruncă de a ne supune, a
suferi pe nedrept şi de a birui răul prin bine. Crucea însă ne îndeamnă să
acceptăm nedreptatea, să ne iubim duşmanii şi să lăsăm cauza noastră în mâna
lui Dumnezeu.
Moartea
lui Isus este însă ceva mai mult decât un exemplu sublim. Dacă ar fi numai
atât, multe lucruri din istorisirile Evangheliei n-ar putea fi explicate. De
pildă, de mai multe ori Îl găsim pe Isus spunând că are „să-Şi dea viaţă ca
răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45) şi să-Şi verse sângele, „sângele legământului
cel nou” (precum l-a numit El), „care se varsă pentru mulţi, spre iertarea
păcatelor” (Matei 26:28). O pildă nu aduce răscumpărare, nici un model dat ca
exemplu nu poate să ne asigure iertarea păcatelor. Cu alte cuvinte moartea lui
Isus, nu a fost numai un spectacol moral de admirat sau un exemplu de urmat.
Numai astfel putem înţelege pentru ce Isus era cuprins de fiori, pe măsură ce
suferinţa crucii se apropia şi pentru ce în teribila agonie din grădina
Ghetsimani s-a rugat, cu lacrimi, strigăte şi sudori: „Tată, dacă voieşti,
depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”
(Luca 22:42). Şi apoi, „Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul
acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26:42). Oare „paharul” de care
vorbea, care-L îngrozea, era simbolul morţii pe Cruce? Se temea Isus oare de
suferinţă şi de moarte? Dacă ar fi fost aşa, El ne-ar fi dat o pildă de supunere
şi de răbdare, dar nu tocmai de curaj. Socrate, precum povesteşte Platon, a
băut paharul cu otravă „fără să tremure şi cu bucurie”. Era Socrate mai curajos
decât Isus? Sau erau „paharele” lor umplute cu otrăvuri diferite? Şi de ce s-a
făcut întuneric? De ce a scos Isus un strigăt de părăsire? De ce „s-a rupt
perdeaua dinlăuntrul Templului de sus până jos” în faţa locului Prea Sfânt
(Matei 27:50-51)? Nici una din aceste întâmplări nu-şi găseşte o explicaţie,
dacă Isus ar fi murit numai ca să lase o pildă. O mare parte din Evanghelie ar
rămâne neînţeleasă, dacă Cristos ar fi murit numai în scopul de a lăsa un
exemplu, şi cea mai adâncă problemă a omului ar rămâne fără soluţie. Nouă, ne
trebuie mai mult decât o pildă; ne trebuie un Mântuitor. O pildă ne poate
stimula imaginaţia, aprinde entuziasmul şi întări hotărârile noastre, dar nu
poate să ne şteargă păcatele trecute, să aducă pace conştiinţelor noastre
tulburate, şi nici să ne împace cu Dumnezeu.
În orice caz, apostolii nu ne lasă nici
o îndoială în legătură cu acest subiect: ei insistă foarte mult asupra
legăturii între moartea lui Isus şi păcatele noastre.
„Cristos
a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3).
„Cristos,
de asemenea, a suferit odată pentru păcate” (1 Petru 3:18).
„Ştiţi
că El S-a arătat ca să ia păcatele” (Ioan 3:5).
Iată
deci pe Pavel, Petru şi Ioan, cei trei mari scriitori apostolici ai Noului
Testament, unanimi în a asocia moartea lui Isus cu păcatele noastre.
Cristos
a murit purtând păcatele noastre
Iată
fraza cu care apostolul Petru descrie legătura dintre moartea lui Cristos şi
păcatele noastre: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1
Petru 2:24). Expresia „a purta păcatul” sună cam ciudat în urechile noastre:
spre a o înţelege, trebuie să ne întoarcem spre Vechiul Testament. Această
noţiune apare deseori în cărţile Leviticului şi a Numerilor. În nenumărate
rânduri stă scris despre cel care va călca una din legile revelate de Dumnezeu
că „îşi va purta fărădelegea” sau păcatul. De exemplu: „Când va păcătui cineva
făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu
trebuie făcute, şi se va face vinovat, purtându-şi astfel vina” (Levitic 5:17).
Această expresie „a purta păcatul” înseamnă a suferi consecinţele, sau
pedeapsa pentru păcatul săvârşit. Mai mult chiar, se spune că atunci când este
cazul, altcineva poate să-şi asume răspunderea în locul păcătosului. Capitolul
30 al cărţii Numerilor (a patra carte a lui Moise), vorbeşte în legătură cu
jurămintele; dacă ele sunt făcute de un bărbat sau de o văduvă, ele sunt
valabile, în timp ce un jurământ făcut de o fată sau o femeie măritată, pentru
a avea valoare trebuie confirmat de tatăl sau de soţul ei. Dacă în ziua în care
bărbatul aude de un jurământ făcut de femeia lui, şi nu-l anulează şi mai
târziu se află că acest jurământ este fără sens, stă scris că: „el va
purta fărădelegea ei”. Alt exemplu se găseşte la sfârşitul Plângerilor
lui Ieremia, când israeliţii exclamă, după distrugerea Ierusalimului: „Părinţii
noştri, care au păcătuit, nu mai sunt; iar noi le purtăm păcatele”
(Plângerile 5:7).
Această
posibilitate de a accepta răspunderea pentru păcatele altuia şi de a suferi
urmările lor, o învăţăm şi din jertfele de sânge de care vorbeşte Legea lui
Moise, care azi ne apar atât de ciudate. Despre jertfa pentru păcat stă scris:
„Domnul v-a dat-o ca să purtaţi nelegiuirea adunării şi să faceţi ispăşire
pentru ea înaintea Domnului” (Levitic 10:17), (cuvânt adresat lui Aaron şi
fiilor săi, n. trad). Tot astfel, odată pe an, în ziua Ispăşirii, Aaron trebuia
să-şi pună mâinile peste capul ţapului ispăşitor, identificându-se astfel pe
sine însuşi şi pe poporul său cu el: apoi trebuia să mărturisească păcatele
poporului, trecându-le în mod simbolic asupra ţapului, care era apoi izgonit în
pustie. Citim în Levitic 16:22: „Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile
lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dai drumul”. Deci reiese clar din
acest text că „a purta păcatul” altcuiva înseamnă a deveni substitutul lui, a
primi pedeapsa păcatului în locul lui, a plăti preţul păcatului pentru un
altul.
Cu
toate că aceste orânduiri provizorii erau remarcabile, „este cu neputinţă ca
sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele”, spune Epistola către evrei
10:4. De aceea, „Robul Domnului”, descris în cel mai lung cântec de jale al lui
Isaia (cap. 53), suferind pe nedrept, prevesteşte pe Cristos „ca o jertfă”, „ca
un miel pe care-l duci la măcelărie”. „N-a deschis gura” (v. 7). „Domnul a
făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (v. 6). Deci viaţa Lui
Şi-a dat-o „ca jertfă pentru păcat” (v. 10). „Noi toţi rătăceam ca nişte oi”
(v. 6), şi El a fost „ca o oaie” (v. 7); „străpuns pentru păcatele noastre şi
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste
El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (v. 5). Versetele 10 şi 12 ne dau pe
scurt însemnătatea simbolurilor din cartea Levitic: Cristos S-a substituit
nouă spre a primi pedeapsa păcatelor noastre, adică El ne-a înlocuit „Îşi va da
viaţa ca jertfă pentru păcat” şi „a purtat păcatele multora” devine o exprimare
foarte clară. Când în sfârşit, după secole de pregătire, Însuşi Isus Cristos a
venit în lume, Ioan Botezătorul L-a întâmpinat cu cuvintele: „Iată Mielul lui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Tot astfel, mai târziu, când
s-a scris Noul Testament, autorii lui recunosc că moartea lui Isus este jertfa
finală care împlineşte toate jertfele Vechiului Testament. Acest adevăr
alcătuieşte o parte importantă a Epistolei către evrei. Jertfele vechiului
legământ constau din animale ca tauri şi ţapi; aceste jertfe trebuia altădată
repetate, fără încetare, în timp ce Isus Cristos s-a dat pe Sine Însuşi odată
pentru totdeauna. „S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele
multora” (Evrei 9:28). Acest ultim verset ne aminteşte de expresia lui Petru:
„El Însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (1 Petru 2:24).
Fiul lui Dumnezeu S-a identificat cu păcatele oamenilor. Nu S-a mulţumit în a
lua numai natura noastră, ci a luat şi păcatul nostru asupra Lui. Nu numai că
„S-a făcut trup” în pântecele Mariei; ci a fost „făcut păcat” pe Crucea
Calvarului (2 Corinteni 5:21). Aceste din urmă cuvinte sunt scrise de Pavel şi
sunt cele mai uimitoare din toată învăţătura biblică în ceea ce priveşte
ispăşirea. Nu ne putem înşela despre semnificaţia lor. În versetele dinainte,
Pavel a declarat că Dumnezeu n-a vrut să ne impute fărădelegile, „neţinându-le
(oamenilor) în socoteală păcatele lor” (2 Corinteni 5:19-20). Adică, în iubirea
Lui, nemeritată de noi, nu ne-a ţinut ca răspunzători de păcatele noastre. Isus
nu ne-a spus, ca atâtora în zilele Vechiului Testament: „şi vor purta păcatele
lor”. Ce a făcut El atunci? „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut
păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Isus Cristos Cel neprihănit şi
fără pată a fost „făcut păcat”, purtând păcatele noastre pe cruce. Noi putem
acum contempla Crucea căci începem să înţelegem semnificaţia ei. La amiază „s-a
făcut întuneric peste toată ţară” (Luca 23:44), până la ora trei, când a murit
Isus. Odată cu întunericul care a căzut, s-a făcut şi tăcere deplină, pentru ca
nimeni să nu poată vedea, nici povesti prin ce agonie sufletească trebuie să
treacă neprihănitul „Miel al lui Dumnezeu”. Toate păcatele lumii întregi apăsau
asupra Lui, şi El s-a învoit să le poarte în Însuşi trupul Său. Astfel a luat
El, de buna voie întreaga răspundere asupra Lui. Şi în marea Lui durere trupească
şi sufletească, El a strigat: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?” (Marcu 15:34). Era un citat din Psalmul 22:1. Dar de ce Isus a
menţionat tocmai versetul acela? De ce nu unul din versetele triumfătoare care
urmează? De ce nu „Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L (v. 23)? sau „A
Domnului este Împărăţia” (v. 28)? Să credem noi că a fost un strigăt de slăbiciune
şi disperare omenească? Sau Fiul lui Dumnezeu aiura? Nu aceste cuvinte trebuie
înţelese în sensul lor literal. El a citat textul acesta, cum le-a citat pe
toate celelalte, ştiind că în acel moment El le împlinea. El purta păcatele
noastre. Dumnezeu, ai cărui ochi „sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul”
(Habacuc 1:13), şi care „nu poate să privească nelegiuirea”, Şi-a întors faţa
de la El. Păcatele noastre stăteau între Tatăl şi Fiul. Deci, Domnul Isus
Cristos, care era din veşnicie cu Tatăl, El care în toată viaţa Lui pământească
se bucurase de o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl, la cruce a fost părăsit de
Dumnezeu. Păcatele noastre L-au dus pe Cristos în iad. El a suferit chinul unui
suflet despărţit de Dumnezeu, purtând păcatele noastre. El a suferit în locul
nostru pedeapsa pe care o merităm pentru păcatele noastre, adică despărţirea de
Dumnezeu (1 Timotei 2:6).
Apoi
deodată izbucneşte din întunericul care se lăsase strigătul biruitor: „S-a
săvârşit” (Ioan 19:30) şi „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (citat
Psalm 31:5, vezi Luca 23:46). Apoi Isus şi-a dat duhul. Lucrarea pe care venise
s-o împlinească era săvârşită. Salvarea pe care venise să o aducă era
îndeplinită, împăcarea cu Dumnezeu era la dispoziţia tuturor celor care aveau să
se încreadă în acest Mântuitor primindu-L fiecare personal. Apoi mâna nevăzută
a lui Dumnezeu a rupt de sus până jos perdeaua dinlăuntrul Templului (Matei
27:51); de acum încolo nu mai era nevoie de ea, prin aceasta Dumnezeu vroia să
dea o mărturie publică a acestei împăcări. Drumul spre Sfânta prezenţă a lui
Dumnezeu era liber. Cristos deschisese poarta cerului (Evrei 10:19) pentru toţi
credincioşii.
Pentru
ce dar atunci această afirmaţie atât de simplă şi frumoasă: - Fiul lui Dumnezeu
a purtat păcatele noastre -este atât de greu de acceptat în zilele noastre? Că
El ne-a purtat păcatele şi a luat pedeapsa noastră asupra Lui, este considerat
un lucru prea uşor sau nedrept. Să fim bine înţeleşi; noi n-avem de gând să
spunem că nouă nu ne rămâne nimic de făcut. Dimpotrivă, noi trebuie să ne
întoarcem „la Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre, pentru ca, fiind morţi
faţă de păcat, să trăim pentru neprihănire” (aşa urmează Petru în întâia lui epistolă,
cap. 2, v. 24 şi 25). Pe deasupra tuturor, să nu uităm că „toate lucrurile
acestea vin de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5:18), revărsate din harul şi
dragostea Lui neţărmurită. El nu a condamnat pe Cristos să sufere pedeapsa pe
care El nu vroia s-o poarte, căci „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu
Sine” (2 Corinteni 5:19). Noi nu ne putem explica clar ceea ce afirmă Pavel în
acest verset, rămâne pentru noi un mister cum s-a putut face ca Dumnezeu să fie
în Cristos în momentul când L-a făcut păcat pentru noi. Dar să primim această
afirmaţie, cum credem celălalt adevăr de neînţeles, şi anume că: Isus din
Nazaret era om şi Dumnezeu, în aceeaşi persoană! Dar chiar dacă nu putem să
rezolvăm acest paradox, nici să străpungem taina, noi ar trebui să credem
afirmaţia categorică a lui Cristos şi a apostolilor cum că El a purtat păcatele
noastre, ceea ce vrea să spună în limbaj biblic, că El a primit pedeapsa pentru
păcate în locul nostru.
Din
următoarele trei constatări deducem că gândul lui Petru este desluşit în
această privinţă: Mai întâi, el spune că „Cristos a purtat pe lemn păcatele
noastre (1 Petru 2:24). Nu încape nici o îndoială că Petru întrebuinţează o
expresie pe care a folosit-o deja, în primele lui cuvântări. În Faptele
Apostolilor, de exemplu în cap. 10:39: „Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn,
dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (vezi şi Faptele Apostolilor 2:23-24 şi
3:13-18, unde traducerea românească scrie „răstignit” sau „omorât prin mâna
celor fărădelege”, nota trad.). Ascultătorilor iudei nu le era greu să
înţeleagă această aluzie a lui Petru la textul din Deuteronom, cartea a cincea
a lui Moise, cap. 21, v. 23, unde scrie că „cel spânzurat este blestemat
înaintea lui Dumnezeu”. Faptul că Isus Şi-a sfârşit viaţa pironit în cuie pe un
lemn însemna pentru iudei că El era sub blestemul lui Dumnezeu. Apostolii au
acceptat această idee, precum vedem din Epistola lui Pavel către galateni, cap.
3, v. 10: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în
cartea Legii, ca să le facă.”. Apoi la v. 13: „Cristos ne-a răscumpărat din
blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi - fiindcă este scris: „Blestemat
e oricine este atârnat pe lemn”. Explicaţia acestor texte este limpede: prin
moartea pe cruce, Isus ne-a eliberat de blestem preluându-l asupra Lui.
În al doilea rând, acest pasaj din prima
scrisoare a lui Petru conţine cel puţin cinci referinţe clare din Isaia 53:
1
Petru 2
v.
22: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”
v.
23: „Era batjocorit”
v.
24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său”
v.
24(b): „Prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”
v.
25: „Eraţi ca nişte oi rătăcite”
Isaia
53
v.
9: ”Nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise vicleşug în gura Lui”
v.
3: „Dispreţuit şi părăsit de oameni”
v.
12: „A purtat păcatele multora”
v. 5:
„Prin rănile Lui suntem tămăduiţi”
v.
6: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi”
Am
văzut deja că acest capitol 53 al profetului Isaia descrie un inocent care
suferă pe nedrept, care moare jertfit pentru fărădelegile altora. Isus Însuşi a
interpretat misiunea şi moartea Sa în lumina acestui capitol, şi aşa au făcut
şi discipolii Lui. De exemplu când famenul etiopian l-a întrebat pe evanghelistul
Filip despre cine vorbeşte prorocul în acest capitol, Filip de îndată „i-a
propovăduit pe Isus” (Faptele Apostolilor 8:35).
În al treilea rând celelalte aluzii
despre cruce, pe care le face Petru în prima lui epistolă confirmă
interpretarea dată acestor cuvinte din capitolul 2. El afirmă despre cititorii
săi că fiind „răscumpăraţi... cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără
cusur şi fără prihană” (cap. 1 v. 18-19), şi vorbeşte chiar de „stropirea cu
sângele lui Isus Cristos” (v. 2). Amândouă expresiile aduc aminte de jertfa din
ziua întâiului Paşte din vremea Exodului a „Ieşirii” evreilor din Egipt, de
care ne vorbeşte a doua carte a lui Moise (Exodul 12:22). Fiecare familie din
Israel la porunca dată lui Moise de Dumnezeu a luat câte un miel, l-a
înjunghiat şi a stropit pragul şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele mielului.
Numai astfel au scăpat de judecata lui Dumnezeu şi au putut ieşi din robia
Egiptului. Petru declară cu îndrăzneală (cum o face şi Pavel): „Cristos,
Paştele nostru a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Sângele Lui s-a vărsat ca să
ne răscumpere de judecata lui Dumnezeu şi din robia păcatului. Dacă vrem să
beneficiem de el, trebuie să fie „stropit” peste inimile noastre, adică aplicat
fiecăruia dintre noi personal.
Cealaltă
aluzie, care atrage atenţia noastră asupra Crucii se găseşte în capitolul 3 al
aceleiaşi epistole, v. 18, unde Petru scrie: „Cristos, de asemenea, a suferit
odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la
Dumnezeu”. Păcatul ne despărţise de Dumnezeu; dar Cristos a vrut să ne aducă
înapoi la El. De aceea El a trebuit să sufere pentru păcatele noastre. El,
Mântuitorul nevinovat, a murit pentru nişte păcătoşi vinovaţi. Şi aceasta s-a
făcut „odată pentru totdeauna”, în mod definitiv. Deci ceea ce El a făcut, nu
se mai poate în consecinţă, nici ameliora, nici repeta. Cu alte cuvinte, nici
practicarea unei religii nici faptele bune, pe care le-am putea face, nu pot să
ne câştige iertarea. Multe persoane însă în Occident au căzut în această
caricatură de creştinism. Astfel se înţelege de ce ele nu mai fac diferenţa
între Evanghelie şi religiile orientale. Ei consideră că orice religie se
bazează pe meritele omeneşti. „Dumnezeu ajută pe cel care se ajută singur”, zic
ei. Dar nu există o modalitate de a împăca acest principiu cu Crucea lui
Cristos. El a murit pentru a ispăşi păcatele noastre, pentru că noi nu ne
puteam împăca singuri cu Dumnezeu. Moartea lui Cristos este dovada că noi
singuri nu putem să ne împăcăm cu Dumnezeu, nu putem să realizăm „ispăşirea”.
De altfel, dacă pretindem că putem câştiga favoarea lui Dumnezeu prin
eforturile noastre, ajungem a-L insulta pe Isus Cristos, căci înseamnă să
pretindem că ne putem descurca singuri. În acest caz El nu ar fi avut nevoie să
moară pe cruce. Aşa spune şi Pavel în Galateni 2:21:„Dacă neprihănirea se
capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos”.
Mesajul
Crucii rămâne, în zilele noastre ca şi pe timpul lui Pavel, „o nebunie pentru
cei înţelepţi şi „o piatră de poticnire” pentru cei care cred că sunt
neprihăniţi, totuşi prin ea milioane de suflete au găsit pacea. Un predicator
al secolului 14, scria în legătură cu Crucea: „Fie că e considerată o nebunie,
o frenezie, o furie, puţin importă; pentru noi ea este înţelepciunea şi
mângâierea noastră. Noi nu dorim să cunoaştem altceva în această lume decât că
omul a păcătuit şi că
Dumnezeu a suferit, că Dumnezeu s-a făcut El însuşi păcatul oamenilor şi că
oamenii au devenit neprihănirea lui Dumnezeu”.
Orice
creştin îşi poate însuşi aceste cuvinte. Noi avem vindecarea prin rănile lui,
viaţa prin moartea Lui, iertarea prin durerile Lui, mântuirea prin suferinţele
Lui.