Capitolul 6
Urmările păcatului
Am
examinat în capitolul precedent universalitatea păcatului omenesc, şi am
descris natura lui în lumina celor zece porunci. Cu toată tendinţa noastră
firească de a lăsa deoparte acest subiect neplăcut, pentru a trece numaidecât
la vestea cea bună a salvării prin Isus Cristos, trebuie mai întâi să ne oprim,
spre a cerceta urmările păcatului. Numai atunci vom putea preţui ce a făcut
Dumnezeu pentru noi, când ni L-a dat pe Cristos Isus. Păcatul este o realitate,
dar este el oare un lucru atât de grav? Spre a pricepe consecinţele păcatului,
noi le vom studia în raport cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi apoi cu semenii
noştri.
1.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu.
Chiar
dacă noi nu ne dăm seama, în clipa de faţă, cel mai îngrozitor rezultat al
păcatului este faptul că el ne desparte de Dumnezeu. Destinul cel mai măreţ al
omului este să-L cunoască pe Dumnezeu, şi să aibă părtăşie personală cu El. Cea
mai nobilă trăsătură a firii omeneşti este că ea a fost creată după chipul lui
Dumnezeu şi de aceea este capabilă să-L cunoască. Dar acest Dumnezeu, ce suntem
destinaţi să-L cunoaştem, este o Fiinţă dreaptă, infinită în desăvârşirea Sa
morală. Scriptura pune foarte des accentul asupra acestui adevăr: „Aşa vorbeşte
Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt
(Isaia 57:15). „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor... locuieşte într-o
lumină, de care nu poţi să te apropii (1 Timotei 6:15-16). „Dumnezeul nostru
este ‚un foc mistuitor’ (Evrei 12:29, citat din Deuteronom 1:5-6). „Cine din
voi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din voi va putea să rămână
lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:14). „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că
nu pot să vadă răul, şi nu pot să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13).
În faţa manifestării slavei lui
Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu din istoria Bibliei au rămas încremeniţi, şi au
tremurat de groază în faţa propriei lor stări de păcătoşenie.
Moise,
căruia
Dumnezeu i-a apărut în rugul aprins care nu se mistuia, „şi-a ascuns faţa, căci
se temea să privească pe Dumnezeu” (Exod 3:1-6).
Iov,
căruia
Dumnezeu i-a vorbit „din mijlocul furtunii” cu cuvinte care exprimau maiestatea
Sa transcendentă, a strigat: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum
ochiul meu Te-a văzut! De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână
şi cenuşă” (Iov 42:5-6).
Isaia,
profetul
a avut o vedenie în Templu: L-a văzut pe Dumnezeu, „şezând pe un scaun de
domnie foarte înalt” şi înconjurat de îngeri care cântau sfinţenia şi slava
Lui, şi el strigă: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze
necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu
ochii mei pe împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:1-5).
Cât
despre Ezechiel când a avut vedenia slavei lui Dumnezeu, el a văzut
dobitoace ciudate, înaripate, pe roate fulgerătoare, iar deasupra lor un scaun
de domnie pe care şedea „un chip de om, ...înconjurat cu o lumină strălucitoare
ca înfăţişarea curcubeului”, a recunoscut aceasta ca fiind „arătarea slavei
Domnului” şi adaugă: „Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ” (Ezechiel
1:26-28).
Saul
din Tars, călătorind
spre Damasc, plin de mânie împotriva creştinilor, la un moment dat, a căzut la
pământ, orbit de o lumină mai strălucitoare decât soarele la amiază. El a scris
mai târziu despre această întâlnire cu Cristos cel înviat: „Mi s-a arătat şi
mie” (1 Corinteni 15:8, Faptele apostolilor 9:1-9).
Iar
bătrânul apostolul Ioan, exilat pe insula Patmos, descrie cu de-amănuntul
vedenia, şi-L arată pe Isus, înviat şi proslăvit: „Ochii Lui erau ca para
focului... şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui”.
Şi apoi-mai scrie; „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort”.
(Apocalipsa 1:9-17).
Dacă
vălul care înveleşte inexprimabila maiestate a lui Dumnezeu ar putea fi dat la
o parte numai câteva clipe, nici noi n-am fi în stare să suportăm vederea Lui.
Viziunea noastră actuală oricât de slabă şi nedesăvârşită ar fi, ne permite
totuşi să întrezărim câte ceva din puritatea şi splendoarea slavei Dumnezeului
Cel Atotputernic. Ştim însă destul ca să ne dăm seama că omul păcătos nu se
poate apropia de Dumnezeul Cel Sfânt, câtă vreme rămâne în păcatul lui. O
prăpastie adâncă desparte pe Dumnezeu de omul păcătos. „Ce legătură este între
neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?”
scrie Pavel (1 Corinteni 6:14).
Vechiul
Testament prezintă această despărţire a omului păcătos, de Dumnezeu, prin felul
cum a fost construit „Cortul întâlnirii” şi apoi clădirea Templului. Amândouă
au fost constituite din două părţi; cea dintâi, mai mare, fiind numită ”Locul
Sfânt”, iar următoarea, mai mică, „Locul Prea Sfânt” . În acest sanctuar
interior se găsea „chivotul” (pe evreieşte „Shekinah”), simbolul vizibil al
prezenţei lui Dumnezeu. Între cele două părţi era întinsă „Măhrama”, o perdea
groasă, care împiedica accesul la locaşul Prea Sfânt. Nimeni nu avea voie să
intre în prezenţa lui Dumnezeu, afară de Marele Preot, şi chiar el nu intra
decât odată pe an, în ziua Ispăşirii, şi încă atunci trebuia să ia cu el sânge
din jertfele aduse pentru păcatele poporului. Această practică este o
demonstraţie a învăţăturii Vechiului şi Noului Testament despre păcat, care
aduce despărţirea inevitabilă de Dumnezeu. Această despărţire de Dumnezeu se
numeşte „moarte”, moarte spirituală, adică îndepărtare de Dumnezeu, singurul
izvor de viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). De altfel, dacă
în lumea aceasta, noi de bunăvoie îl respingem pe Isus Cristos, Singurul prin
care putem căpăta viaţa veşnică, vom suporta consecinţele în lumea de dincolo.
Iadul este o crudă şi îngrozitoare realitate. Nimeni să nu vă înşele: Însuşi
Isus a vorbit despre el. L-a numit „întunericul de afară” (Matei 25:30), pentru
că el este despărţirea totală de Dumnezeu, care este lumină, în Bibliei se mai
zice „Moartea a doua” sau „Iazul de foc” (Apocalipsa 20:14), cuvinte care
descriu simbolic pierderea vieţii veşnice şi setea intensă a sufletului în urma
izgonirii departe de prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna (Luca 16:19-31).
Despărţirea
de Dumnezeu cauzată de păcat, nu numai că este arătată în Biblie, ci este şi
confirmată prin experienţa omenească. Îmi aduc aminte şi astăzi de nedumerirea
mea, când eram încă un copil şi mă rugam, încercând să ajung în prezenţa lui
Dumnezeu. Nu puteam să pricep de ce Dumnezeu părea învăluit în ceaţă, iar eu
nu puteam să mă apropii de El. Părea atât de îndepărtat şi de înălţat! Acuma
ştiu de ce. Prorocul Isaia mi-a dat răspunsul: „Iată, mâna Domnului nu este
prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci
nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru:
Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui, şi-L împiedică să vă asculte!” (Isaia
59:1-2). Suntem ispitiţi să-l spunem lui Dumnezeu, ca în Plângerile lui Ieremia
(3:44): „Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea
noastră.” Dar de fapt noi suntem responsabili de acest nor. Păcatele noastre
ascund Faţa lui Dumnezeu de vederea noastră, aşa cum norul ascunde soarele.
Mulţi
oameni mi-au spus că şi ei au făcut această tristă experienţă. Uneori, în
momentul de primejdie, sau de bucurie sau când privim frumuseţea naturii,
Dumnezeu pare aproape; dar de cele mai multe ori ne simţim departe de El,
părăsiţi. Da, lucrul acesta este o realitate, până ce păcatele noastre nu au
fost iertate, noi suntem nişte exilaţi, departe de adevăratul nostru cămin.
N-avem părtăşie cu Dumnezeu, în limbaj biblic, suntem „pierduţi”, sau „morţi în
greşelile şi în păcatele” pe care le-am săvârşit (Efeseni 2:1).
Oare
nu astfel este explicată neliniştea omului modern? Există o foame în inima
omului, care nu poate fi săturată cu nimic altceva, un gol care poate fi umplut
numai cu Dumnezeu însuşi. Senzaţii tari, filme şi romane negre, precum şi
epidemia de drog, beţie, sex şi violenţă, toate acestea sunt simptome ale
nesatisfacţiei inimii omeneşti. Ele dau de gol această sete nepotolită după
Dumnezeu, şi depărtarea de El. Sf. Augustin avea dreptate când zicea, în vestitele
lui „Confesiuni”: „Pentru Tine însuţi ne-ai creat Tu, iar inimile noastre
sunt neliniştite, până nu se odihnesc în Tine”. Această situaţie este nespus
de tragică: omul a eşuat destinului pentru care Dumnezeu l-a creat.
Păcatul
ne duce în robie
Nu
numai că păcatul ne înstrăinează de Dumnezeu ci ne face şi sclavi; ne
depărtează de Dumnezeu şi ne duce în robie. Să cercetăm acum aspectul lăuntric
al păcatului. El este mai puternic decât un fapt exterior, sau un obicei; este
o corupţie adânc instalată în noi. De fapt, păcatele pe care le săvârşim nu
sunt decât simptome vizibile a unei boli morale nevăzute. Pentru a ilustra
aceasta, Isus a comparat acţiunile noastre cu roadele unui pom (Luca 6:43);
calitatea roadei (de pildă, El vorbeşte de smochine şi struguri) depinde de
natura şi de sănătatea pomului. Astfel, găsim scris în Matei 12:32-35: „Căci
din prisosul inimii vorbeşte gura”...
În această privinţă, Isus nu se împacă
cu mulţi reformatori sociali şi nici cu unii revoluţionari ai zilelor noastre. Desigur,
noi suntem influenţaţi, spre bine sau spre rău, de educaţia primită şi de
mediul înconjurător, precum şi de sistemul economic şi social în care trăim.
Negreşit, trebuie să căutăm dreptatea, libertatea şi bunăstarea tuturor
oamenilor. Totuşi, Isus nu a atribuit necazurile societăţii umane lipsei
tuturor acestor lucruri, ci ele provin din însuşi firea omenească, „inima” cum
o numea El. Iată propriile Lui cuvinte: „Dinăuntru, din inima oamenilor, ies
gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile,
vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia,
nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu
7:21-23).
Încă din Vechiul Testament se găseşte
această învăţătură. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de
rea; cine poate s-o cunoască?” scrie Ieremia (17:9). Biblia ne vorbeşte mereu
de această corupţie a firii omeneşti; „păcatul originar”, care este o tendinţă
generală spre egoism, pe care o moştenim, care este înrădăcinată în fundul personalităţii
noastre, şi care se arată în mii de feluri hidoase. Pavel o numea „carnea”, şi
descrie astfel „faptele” sau „roadele” ei: „Faptele firii pământeşti (literal:
cărnii, nota trad.) sunt cunoscute, şi sunt acestea; preacurvia, curvia,
necurăţenia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile,
zavistiile, mâniile, neînţelegerile dezbinările, certurile de partide, pizmele,
uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”
(Galateni 5:19-21).
Pentru
că păcatul este o corupţie lăuntrică a naturii omeneşti, noi devenim robii lui
nu atât din pricina anumitelor fapte nici a unor obiceiuri, ci din cauza
acestui rău care a prins rădăcină în noi. Acest termen se găseşte deseori în
Noul Testament. Nu ne place, dar este adevărat. Isus a stârnit mânia Fariseilor
când le-a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;
veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”. Dar ei I-au răspuns:
„Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui: cum zici
Tu: ‚Veţi fi slobozi?’” „Adevărat, adevărat vă spun, le-a răspuns Isus, că
oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului” (Ioan 8:32-34). Apostolul
Pavel, în epistolele lui, descrie de mai multe ori această stare de robie
umilitoare: „Aţi fost robi ai păcatului” (Romani 6:17).” „Noi toţi odinioară...
trăiam în poftele pământeşti, când făceam voile firii noastre pământeşti (sau;
cărnii) şi ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:3). „Şi noi eram odată fără minte,
neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri” (Tit 3:3).
Apostolul Iacov vede în dificultatea pe care o avem de a ne înfrâna limba,
dovada că noi nu suntem stăpâni pe noi înşine. În capitolul 3, din epistola sa,
el scrie că „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi
poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. „Limba”, urmează el, „este un mădular
mic, şi se făleşte de lucruri mari”. Influenţa ei se împrăştie ca focul, este
„o lume de nelegiuiri, „plină de o otravă de moarte”. Toate soiurile de fiare,
de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost
îmblânzite de neamul omenesc”, adaugă el, „dar limba, nici un om n-o poate
îmblânzi” (Iacov 3:1-12).
Noi
am făcut experienţa că avem un ideal înalt, dar voinţa noastră este slabă. Vrem
să trăim o viaţă bună, dar suntem înlănţuiţi de egoismul nostru. Oricât ne-am
făli că suntem liberi, rămânem totuşi sclavi. Noi trebuie să venim la Dumnezeu
şi să-I spunem ceea ce altă dată a exprimat atât de bine Racine, unul din
poeţii clasicismului: „În luptă cu mine însumi, unde aş putea găsi pacea? Eu
vreau, dar nu pot. Eu nu fac binele pe care-l iubesc, ci răul pe care-l urăsc.
O Doamne, Tu rază salvatoare, vino în ajutorul meu, fă din eul meu care-Ţi stă
împotrivă, robul Tău de bună voie!”
La
ce bun să ne impunem legi de conduită dacă noi nu putem să le ţinem? Chiar dacă
însuşi Dumnezeu zice: „Să nu faci” cutare sau cutare lucru, noi tot îl facem.
Noi nu avem nevoie de sfaturi, ci avem nevoie de un Mântuitor. Educaţia minţii
nu e suficientă fără să ni se schimbe şi inima. Omul nu încetează de a progresa
în domeniul material, descoperirile lui în fizica atomică şi în deosebi a
forţei nucleare, înspăimântă omenirea; dar pe plan moral şi spiritual el este
în căutarea acestui „Supliment de suflet”, cum spunea un scriitor creştin
(Bernanos). Omului îi trebuie o forţă spirituală la înălţimea forţei pe care o
posedă în domeniul ştiinţific, ca să fie eliberat de sine însuşi, şi să se
poată stăpâni pe sine.
Conflictul
cu alţii
Noi
am văzut deja, că prin păcat, firea noastră este coruptă şi personalitatea
noastră robită. Am constatat că păcatul este un rău adânc înrădăcinat în noi,
adică în partea cea mai profundă a personalităţii noastre. El stăpâneşte peste
„eul” nostru. De fapt, păcatul este însuşi acest „eu” (ego). Toate păcatele pe
care noi le săvârşim sunt afirmările acestui eu, fie împotriva lui Dumnezeu,
fie împotriva celorlalţi oameni. Cele zece porunci, cu toate că în mare parte
sunt formulate negativ, ca nişte interziceri, afirmă îndatoririle noastre faţă
de Dumnezeu şi oameni. Sumarul acestei datorii e dat în mod pozitiv de Isus
Însuşi, când a pus alături un text din Levitic (cartea a treia a lui Moise
16:18) cu unul din cartea a cincea a aceluiaşi autor Deuteronom 6:5): „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu
tot cugetul tău”. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a două,
asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceste două
porunci cuprind toată Legea şi Prorocii (Matei 22:37-40). E important să
observăm că prima poruncă priveşte datoria noastră către Dumnezeu. Noi trebuie
să-L iubim mai întâi pe Dumnezeu; apoi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi
înşine. Astfel este rânduială lui Dumnezeu: să-L iubim mai întâi pe El, apoi pe
ceilalţi oameni, iar în cele din urmă pe noi înşine. Păcatul este inversarea
acestei rânduieli căci el ne împinge să ne punem pe noi mai întâi, apoi pe
aproapele nostru, şi abia apoi pe Dumnezeu departe, undeva în umbră. A fost
odată un om care şi-a intitulat autobiografia astfel: „Dragă Eu”. El a exprimat
astfel gândul comun al tuturor oamenilor. Când împărţim prăjituri unui grup de
copii cu ocazia unei sărbători, toţi strigă împreună: „Mie! Dă-mi mie mai
întâi!” Crescând, cu toţi, am învăţat că nu se cade a exterioriza această
dorinţă de întâietate, dar în realitate tot astfel gândim. Un autor a descris
păcatul originar cu o frază care ilustrează foarte bine acest adevăr: „Eu sunt
centrul lumii văzute de mine. Linia de orizont depinde de locul unde mă aflu
eu... Educaţia poate să-mi micşoreze egoismul, lărgind interesele mele; este ca
şi cum, urcând spre vârful unui turn, orizontul se îndepărtează, dar centrul şi
singurul punct de referinţă rămâne mereu persoana mea”.
Egocentrismul
nostru influenţează toată purtarea noastră. Nu ne este uşor să ne adaptăm unii
altora. Avem tendinţa, sau să-i dispreţuim, sau să-i invidiem pe semenii noştri
cu alte cuvinte, fie sentimente de superioritate, fie de inferioritate. Căci
rareori avem despre noi înşine acele „simţiri cumpătate” pe care le sfătuia
Pavel cititorilor săi în Romani 12:3. Câteodată ne este milă de noi înşine,
alteori suntem plini de trufie, autoritari, iubitori de sine. Din această cauză
se încurcă toate relaţiile omeneşti: între părinţi şi copii, între soţ şi
soţie, între patron şi salariat. Delincvenţa tinerilor, provenind din
nenumărate cauze şi mai ales din lipsa unui cămin stabil, reprezintă o revoltă
împotriva societăţii din motive adeseori îndreptăţite. Sute de divorţuri s-ar
putea evita dacă fiecare din cei interesaţi ar recunoaşte vina lui şi nu numai
a celuilalt.
Cele
mai multe certuri sunt datorite unor neînţelegeri; acestea din urmă ivindu-se
din neputinţa noastră de a înţelege punctul de vedere al celuilalt. Noi mai
degrabă vorbim în loc să ascultăm, ne împotrivim mai lesne decât să ne
supunem. Aceste dificultăţi le găsim pe plan profesional, ca şi pe plan
familial. Multe conflicte s-ar rezolva dacă fiecare s-ar examina pe sine în mod
critic, şi ar examina apoi şi cealaltă parte cu înţelegere. Dar noi procedăm
tocmai invers; suntem plini de milă cu noi înşine şi critici cu ceilalţi.
Acelaşi lucru se poate spune despre tensiunea internaţională, oricât ar fi de
complexă. Tensiunile actuale se datoresc în cea mai mare parte egoismului şi
fricii pe scară naţională. Vedem doar cu un ochi. Exagerăm virtutea noastră
proprie şi defectele altuia.
Desigur
este uşor să condamnăm relaţiile sociale actuale. Singurul nostru motiv care ne
mână să facem lucrul acesta este ca să arătăm că rădăcina tuturor necazurilor
este păcatul omului, şi atitudinea lui egocentrică. Ea ne ridică împotriva
altuia. Dacă am putea să înlocuim acest spirit de afirmare de sine printr-un
spirit de jertfire de sine, conflictele noastre ar înceta. Această jertfire de
sine este ceea ce Biblia numeşte „dragoste”. Păcatul este posesiv, dragostea
este dăruitoare. Caracterul păcatului este dorinţa de a căpăta; dragostea însă
caută întotdeauna să dăruiască. „Dragostea dă întotdeauna, iartă, este îndelung
răbdătoare şi plină de bunătate. Ce-i trebuie omului este o schimbare lăuntrică
radicală a firii lui, pentru a trece de la egoism la dăruirea de sine până la
uitare totală. Omul nu poate să o realizeze în sine, cu singura lui putere, nu
poate să se opereze singur, de aceea el are nevoie de un Mântuitor. Acesta de
altfel este singurul scop al acestei expuneri: de a ne convinge cu toţii că
avem nevoie de Isus Cristos, şi a ne pregăti să pricepem şi să primim ceea ce
ne oferă El. Dar atâta vreme cât nu ne dăm seama de starea noastră de păcat, nu
ne putem încrede în Isus Cristos. El însuşi a spus: „Nu cei sănătoşi au
trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei
neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:31-32).
Numai
atunci când ne vom da seama de gravitatea răului din noi, vom admite că avem
nevoie să fim tămăduiţi, şi pentru aceasta vom apela la Medicul cel Mare: Isus.