Capitolul 5
Strâmtorarea omenească
Păcatul
şi natura lui
Ne-am
oprit destul de îndelung ca să demonstrăm caracterul unic şi divinitatea lui
Isus din Nazaret; poate că acum suntem convinşi că El este Cristos Domnul, Fiul
lui Dumnezeu. Noul Testament însă nu se preocupă numai de persoana Lui, ci şi
de ceea ce El a venit să facă. Isus ne este arătat nu numai ca Domnul venit din
cer, ci şi ca Mântuitorul păcătoşilor. De fapt, aceste două calităţi nu pot fi
despărţite: valoarea lucrării Lui depinde de divinitatea Persoanei Lui.
Dar
ca să înţelegem care este lucrarea Lui Isus Cristos, trebuie nu numai să
înţelegem cine este El, ci şi cine suntem noi: Lucrarea Lui s-a făcut pentru
noi; o misiune întreprinsă de singura Persoană competentă de a scoate pe om din
mizerie. Competenţa lui Isus stă în divinitatea Lui, iar nevoia noastră constă
în păcatul nostru. Deci, după ce am cercetat competenţa Lui, trebuie să
cercetăm şi trebuinţele noastre. Aşadar, acum ne îndreptăm de la Cristos spre
om; de la puritatea şi slava Lui la răul şi ruşinea care zace în noi. Numai
atunci, când vom fi înţeles bine ce suntem, vom fi noi în stare să pricepem ce
a făcut El pentru noi şi ce ne oferă El nouă. Numai din momentul în care
diagnosticul unei boli este stabilit, noi acceptăm să luăm medicamentul care
vindecă. El a venit pe acest pământ, pentru noi ca să ne salveze şi mântuiască.
Păcatul
este un subiect foarte dezagreabil, şi adeseori li se reproşează credincioşilor
de a vorbi prea des despre el. Dar creştinii sunt realişti, de aceea vorbesc de
păcat. Istoria modernă, de un veac în urmă, a convins pe mulţi oameni de prezenţa
răului în însăşi inima individului şi nu numai în societate. În secolul al
19-lea se vorbea despre un optimism liberal, şi mulţi credeau că natura omului
este în sine, bună că numai din ignoranţă şi din mizerie se iveşte răul, şi că
şi educaţia şi reformele sociale vor aduce fericirea şi buna stare a oamenilor,
care vor trăi împreună în pace. Aceste iluzii însă au fost nimicite prin cruda
realitate a istoriei. Educaţia s-a răspândit repede în multe ţări occidentale,
precum şi prosperitatea. Şi totuşi, atrocităţile din amândouă războaiele
mondiale, conflictele internaţionale neîncetate, opresiunea politică şi
discriminarea rasială mereu prezente, creşterea generală a violenţei şi
înmulţirea crimelor, au forţat pe mulţi oameni de gândire să admită că în
fiecare om există un sâmbure puternic de egoism.
În fiecare societate sunt multe elemente
pe care noi le considerăm „civilizate”, a căror origină însă este în natura
păcătoasă a omului. Pentru ce avem noi nevoie de legi? Nu oare pentru că nu se
poate aştepta ca oamenii în caz de neînţelegeri să se împace în mod cinstit
lăsând la o parte egoismul lor? De pildă, între oameni nu ajunge numai o
făgăduinţă ci trebuie un contract scris; la casele noastre nu ajung uşile ci
avem nevoie de chei şi de zăvoare. Dacă călătoreşti, nu ajunge să plăteşti
transportul; trebuie să ai şi un bilet, care poate fi controlat. Nu ajunge
numai legea şi ordinea publică. Ea trebuie menţinută de poliţie. Nu putem avea
încredere unii în alţii, ne ferim unul de altul. Toate acestea au drept cauză
păcatul Domului, şi sunt o teribilă acuzaţie împotriva firii omeneşti, în
adevăr tristă situaţie!
Universalitatea
păcatului
Autorii
Bibliei spun desluşit că păcatul este universal. „Nu este om care să nu
păcătuiască”, spune Solomon, în rugăciunea lui pentru dedicarea Templului (1
Împăraţi 8:46). Iar în cartea Eclesiastului (cap. 7, v. 20) scrie că „pe pământ
nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.
Mulţi dintre psalmi sunt ca nişte plângeri împotriva universalităţii păcatului
omenesc. Psalmul 14, de pildă, vorbind despre omul bun, care refuză pe
Dumnezeu, face o descriere foarte tristă a răutăţii omului; (v. 1-3) „S-au
stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este nici unul care să facă binele. Domnul
se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul
care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit,
toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici
unul măcar”. Psalmistul recunoaşte că dacă Dumnezeu ar vrea să intre în
judecată cu omul, nici unul n-ar scăpa de condamnare. „Dacă ai păstra, Doamne,
aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare? (Psalm 130:3)
De aceea el se roagă: „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu
nu este fără prihană înaintea Ta” (Psalm 143:2). Profeţii insistă şi ei tot
atâta ca şi psalmiştii, când vorbesc de starea generală de păcat a omului. O
declaraţie mai hotărâtă decât al lui Isaia cu greu mai putem găsi: „Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6).
Şi ceva mai departe: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre
bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).
Dar
aceasta nu este o născocire a scriitorilor Vechiului Testament. Iată că şi
apostolul Pavel îşi deschide Epistola către Romani cu un lung raţionament
logic, care se întinde asupra celor trei dintâi capitole, dovedind că toţi
oamenii fără distincţie, fie iudei, fie „neamuri” (adică păgâni) sunt păcătoşi
în ochii lui Dumnezeu. El descrie morala decăzută a lumii păgâne, şi apoi spune
că nici iudeul nu este mai bun, deoarece el, având sfântă Lege a lui Dumnezeu,
şi învăţând-o şi altora, este vinovat căci el o calcă. După ce a citat pe
psalmişti şi câţiva proroci ca să ilustreze această demonstraţie, apostolul
încheie: „Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de
slava lui Dumnezeu” (Romani 3:22-23). Iar apostolul Ioan, în întâia lui
epistolă, e şi mai explicit: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri,
şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Şi apoi: „Dacă zicem că n-am
păcătuit, îl facem mincinos” (adică pe Dumnezeu, v. 10).
Atunci,
ce este păcatul? Răspândirea lui în lume este absolut sigură. Care este natura
lui? Biblia întrebuinţează mai mulţi termeni pentru a-l descrie: unii sunt
negativi, iar alţii pozitivi. Din punct de vedere negativ, păcatul este o insuficienţă.
Un termen îl descrie ca o eroare, o îndepărtare, o poticnire. Un altul ca ceva,
care nu-şi ajunge scopul precum o săgeată ratează ţinta. Un alt cuvânt îl
traduce ca pe o slăbiciune interioară, o incapacitate de a face binele. Din
punct de vedere pozitiv, păcatul e numit călcare a legii, transgresiune; termen
care poate fi tradus prin - violarea unui teritoriu -; în altă parte este numit
„fărădelege” sau un act împotriva justiţiei. Ambele categorii de termeni
presupun existenţa unei legi morale, care este în acelaşi timp pentru noi, fie
un ideal pe care nu-l putem atinge, fie un ansamblu de porunci pe care le-am
călcat. „Cine ştie să facă bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat” spune Iacov
în epistola lui (cap 4, v. 17). Acesta este aspectul negativ .al păcatului.
Iată aspectul pozitiv: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este
fărădelege” (1 Ioan 3:4).
Biblia
recunoaşte că oamenii au diferite norme după care se conduc. Evreii au legea
lui Moise, păgânii, legea conştiinţei. Dar toţi oamenii au călcat legea pe care
o au. Nici unul n-a atins ţinta, ci toţi s-au lăsat abătuţi de la ea. Acelaşi
lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi. Care este regula noastră de viaţă?
Care este codul nostru etic? Poate legea lui Moise? Sau poate a lui Isus? Sau
ce se cade, ce e cuviincios sau conform convenţiilor sociale? Poate cele opt
trepte ale nobilei cărări budiste, sau cei cinci stâlpi pe care se bazează
comportarea musulmană? Puţin importă despre care cod este vorba, căci oricare
ar fi noi nu reuşim să-l îndeplinim. Iată-ne cu toţii condamnaţi de către codul
pe care l-am adoptat. Poate că unii oamenii, având un ideal sincer, se vor
mira de o asemenea afirmaţie, socotind că într-o măsură oarecare l-au atins;
dar ei nu sunt introspectivi, ei nu-şi fac autocritică. Conştienţi de câteva
greşeli ocazionale, de câteva cusururi de caracter, ei nu sunt în chip special
îngrijoraţi, ci se consideră că nu sunt mai răi decât alţii. Acest fel de a
judeca pare foarte legitim, până în momentul în care realizăm două lucruri: mai
întâi că noi uităm că sensibilitatea noastră faţă de păcat este în funcţie de
calitatea moralei noastre. E uşor să te crezi campion la săritură în înălţime
atât timp cât nu se ridică bara mai sus de 1,20 m. Iar în al doilea rând, să ne
aducem aminte că Dumnezeu consideră gândurile noastre, înaintea faptelor. El se
preocupă de scopul oricărei acţiuni a noastre. Aceasta este învăţătura dată de
Isus, atât de desluşit, în predica de pe munte (Matei cap. 5-7). Ţinând seama
de cele de mai sus, ar fi bine să facem acum un exerciţiu salutar, privind la
cele Zece Porunci din cartea Exodului, cap. 20 ca la etalonul nostru de măsură,
şi vom vedea cât de departe este orice om de împlinirea lor.
Cele
zece porunci
1.
Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine
Prin
această primă poruncă Dumnezeu cere omului să I se închine, Lui singur. Nu
numai cei care se închină la soare, la lună şi la stele calcă această poruncă:
ci fiecare dintre noi o călcăm când dăm altui lucru sau altei persoane decât
Lui Dumnezeu primul loc în gândurile sau în afecţiunile noastre. Adeseori poate
fi vorba de un sport, care ne acaparează, sau o ocupaţie care ne pasionează, o
ambiţie egoistă, o persoană din care facem un idol... Poate că adorăm un dumnezeu
din aur sau din argint, sub forma unui plasament sigur în bancă, sau un
dumnezeu din lemn sau din piatră, în formă de proprietăţi şi avuţii, care ne
acaparează. Nici unul din aceste lucruri nu este rău prin el însuşi; devine
însă rău când noi îi acordăm în viaţa noastră locul care aparţine numai lui
Dumnezeu. Rădăcina păcatului constă în faptul de a ne pune în valoare pe noi
înşine în detrimentul lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre englez că este un
„self-made man”, adică cel ce se adoră pe sine însuşi, este adevărat pentru
toţi oamenii. A păzi prima poruncă, după cum a spus Isus, înseamnă „a iubi pe
Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu
tot cugetul tău” (Luca 10:27); voia Lui să ne fie călăuză şi gloria Lui, ţintă.
El să fie Cel dintâi în gândurile, vorbele şi faptele noastre; în muncă, în
timpul nostru liber; în prietenie şi în folosinţa banilor, a timpului şi
talentelor noastre. Nici un om n-a ascultat de această poruncă, afară de Isus
din Nazaret.
2.
Să nu-ţi faci chip cioplit
Prima
poruncă priveşte obiectul adoraţiei noastre, a doua se referă la felul de a ne
închina. Prima poruncă proclamă că Dumnezeu este unic: a doua că El este duh.
În cea dintâi Dumnezeu cere adoraţia noastră exclusivă, în a doua o închinare
sinceră şi spirituală. Căci „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie
să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Poate că mâinile noastre n-au
modelat niciodată vreun chip de idol de metal, dar cât sunt de necurate
gândurile ce le purtăm în noi? Apoi deşi această poruncă nu interzice formele
exterioare de închinare, ea ne obligă la o totală sinceritate. Poate că mergem
la Biserică, dar ne închinăm, cu adevărat? Poate că citim Biblia, dar L-am
lăsat oare pe Dumnezeu, să ne vorbească prin ea, şi apoi, am făcut noi ce am
promis să facem? Nu foloseşte la nimic să-L cinstim pe Dumnezeu, cu buzele,
dacă inimile noastre sunt departe de El (Isaia 29:13 citat în Marcu 7:6).
Acesta este păcatul fariseului şi idolatrului. A pune preţ pe riturile
exterioare ale religiei fără sinceritate, înseamnă a-ţi bate joc de Dumnezeu.
3.
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău
Numele
lui Dumnezeu reprezintă Persoana Lui. În Biblie sunt texte care ne poruncesc
să-I cinstim Numele, iar în rugăciunea Lui (Tatăl nostru), Domnul Isus ne
învaţă să ne rugăm pentru ca Numele Lui să fie sfinţit (Matei 6:9şi Luca 11:2).
Numele Lui cel sfânt poate fi profanat prin uşurătatea limbajului nostru, şi
din când în când ar fi bine să ne revizuim vocabularul. Dar a lua în deşert
Numele Domnului nu-i numai o problemă de cuvinte, ci aceasta priveşte şi
gândurile şi faptele noastre. Ori de câte ori purtarea noastră nu corespunde cu
credinţa noastră, şi când fapta contrazice vorba, noi luăm în deşert Numele lui
Dumnezeu. A numi pe Dumnezeu „Domnul” şi a nu asculta de El, aceasta înseamnă
luarea în deşert al Numelui Său. A chema pe Dumnezeu Tată” şi a fi plin de
teamă şi de îndoială, înseamnă a tăgădui Numele Lui. A vorbi într-un fel şi a
acţiona invers înseamnă făţărnicie, deci a lua Numele Domnului în deşert.
4.
Adu-ţi aminte de ziua de odihna, ca s-o sfinţeşti
Sabatul
evreiesc şi Duminica creştină sunt o instituţie divină. A pune deoparte o zi
din şapte nu este numai o rânduială omenească, nici o convenţie socială, ci
este planul lui Dumnezeu. Isus a subliniat că Dumnezeu a făcut Sabatul pentru
om (Marcu 2:27). Dumnezeu ştie că omul are nevoie de odihnă şi destindere
pentru trup, — iar sufletul are trebuinţă de un moment când să se închine, şi
să-L adore pe Dumnezeu. De aceea Sabatul, este o zi de odihnă şi de adorare a
lui Dumnezeu. Dar câţi dintre noi păstrează astfel Sabatul? Nu numai că noi
lucrăm adeseori, în ziua de odihnă, dar alţii sunt obligaţi să lucreze din
cauza noastră şi noi le refuzăm atât lor cât şi nouă acest timp de odihnă şi
închinare! Această a patra poruncă ne cere să lucrăm şase zile şi a şaptea să
ne odihnim! Aşadar, Duminica este o zi „sfântă”, adică pusă deoparte pentru
Dumnezeu. E ziua Domnului, nu a noastră. De aceea ea trebuie petrecută pentru
slava Lui şi nu pentru plăcerea noastră egoistă.
5. Cinsteşte
pe tatăl şi pe mama ta
Aceasta
a cincea poruncă cuprinsă în prima parte a celor 10 porunci priveşte tot
îndatoririle noastre către Dumnezeu, către părinţii noştri, cel puţin atât timp
cât suntem copii, ea reprezintă pentru noi, autoritatea lui Dumnezeu. Ori unii
tineri, tocmai ei se poartă adeseori, faţă de părinţii lor cu mult egoism şi
neglijenţă. Chiar ajunşi la vârstă matură suntem ingraţi, nepăsători, neglijăm
să dăm părinţilor noştri cinstea şi dragostea pe care le o datorăm. Oare ne
gândim noi adeseori la ei, să le facem o bucurie şi să le scriem? Ne ducem să-i
vedem? Îl ajutăm noi când au nevoie de asistenţă medicală?
6.
Să nu ucizi
În această poruncă nu este vorba numai
de interzicerea de o omorî. Dacă privirile ar putea ucide, mulţi oameni ar
putea fi socotiţi ucigaşi! Dacă s-ar deveni ucigaş, pronunţând cuvinte care rănesc,
câţi oameni ar fi. vinovaţi! A se mânia pe cineva fără pricină, a-l jigni e tot
atât de grav ca şi o crimă. Ioan trage o concluzie logică când scrie: „Cine
urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Orice mânie, orice
explozie de pasiune neînfrânată, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt
ucideri. Putem ucide prin limba noastră rea, sau prin neglijenţa noastră
conştientă. Putem omorî din dispreţ şi gelozie. Fiecare dintre noi simţim
vinovaţi în acest domeniu.
7.
Să nu preacurveşti
Şi
această poruncă la rândul ei implică un sens mult mai larg decât cea ce
priveşte infidelitatea conjugală. Porunca se referă la orice fel de relaţii
sexuale în afara legăturilor conjugale, pentru care ele au fost create. Deci
ea include flirtul, experienţele, precum şi practicile sexuale anormale. Ea se
aplică de asemenea împotriva tuturor perversiunilor sexuale, căci, chiar dacă
omul şi femeia nu poartă răspunderea unui instinct pervers, sunt răspunzători
dacă se dedau la ele. Ea include viaţa conjugală şi condamnă toate divorţurile.
Porunca se referă şi la lectura lucrărilor pornografice, şi întreţinerea
gândurilor necurate. Isus a lămurit în mod clar şi simplu această poruncă când
a spus: „Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea
în inima lui” (Matei 5:28). Precum a păstra gânduri ucigaşe în inimă,
echivalează cu a comite un omor, tot aşa a întreţine gânduri de curvie în
cugetul său. Înseamnă a comite adulter. De fapt această poruncă vizează orice
abuz şi înjosire faţă de puterea de procreaţie, acest dar sfânt, şi minunat dat
de Dumnezeu oamenilor.
8.
Să nu furi
A
fura înseamnă a lipsi pe cineva de ce este al său sau de ce i se datoreşte. Nu
numai furtul de bani sau de alte bunuri înseamnă călcarea acestei porunci. La
fel furăm când nu declarăm corect impozitele sau alte plăţi ce avem de făcut. A
fura, înseamnă a ne însuşi ceea ce găsim, lumea spune a „şterpeli” dar Dumnezeu
numeşte furat. A sili pe alţii să lucreze prea mult, a-i plăti insuficient, e
tot furt. Puţini dintre noi, poate nici unul, nu ar putea pretinde să fi fost
de o cinste absolută în toate afacerile personale şi comerciale!
Toate
aceste porunci negative au şi un aspect pozitiv. Să nu ucizi, lasă să se
înţeleagă că trebuie să te străduieşti din toate puterile să ocroteşti
sănătatea şi viaţa altora. Nu ajunge să nu comiţi adulterul în fapt, porunca
cere o atitudine rezervată, pură şi fără echivoc înspre persoana de sex opus.
De asemeni nu înseamnă că eviţi furatul dacă eşti meschin sau zgârcit.
Apostolul Pavel nu se mulţumea numai să interzică unui hoţ să fure; el îi cerea
să se şi apuce de muncă. Şi nu numai atâta, ci să stăruiască în muncă cinstită,
până când „va avea ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).
9.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău
Cele
cinci ultime porunci exprimă respectul datorit drepturilor semenilor noştri. A
le călca înseamnă a jefui omul de bunurile cele mai preţioase: viaţa (să nu
ucizi”), căminul şi onoarea lui (să nu preacurveşti”), avutul (să nu furi”), şi
renumele (să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”), - aceasta arată
o nouă poruncă. Ea nu priveşte numai martorii chemaţi în instanţă ci include
jurământul strâmb, şi orice fel de scandal, de calomnie şi de bârfeală, toate
minciunile şi exagerările spuse dinadins şi toate distorsiunile de la adevăr.
Putem să „mărturisim strâmb” ascultând zvonurile răuvoitoare sau
răspândindu-le, precum şi făcând glume pe socoteala altora, necorectând
afirmările greşite, prin tăcerea ca şi prin vorbirea noastră.
10.
Să nu pofteşti
A
zecea poruncă este cea mai revelatoare dintre toate. Ea transformă Decalogul
dintr-un cod de legi exterioare, într-un etalon de etică morală. Pofta face
parte din viaţa noastră interioară; ea se ascunde în inima şi mintea omului.
Lucrurile pe care nu trebuie să le poftim şi care sunt menţionate în chip
special în această poruncă sunt uimitor de actuale: în timpuri de lipsă de
locuinţe se pofteşte peste tot „casa aproapelui”. Dacă, bărbaţii n-ar pofti
nevasta aproapelui, n-ar fi atâtea divorţuri, care umplu tribunalele. „Pofta...
este o idolatrie” scrie Pavel în Coloseni 3:5 (traducerea româna, scrie
lăcomia”, nota trad.), iar, drept contrast tot Pavel menţionează: „Evlavia
însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6).
Enumerând
aceste porunci, am pus în lumină un teribil inventar al păcatului. Atâtea
fapte rele şi urâte se petrec în adâncul vieţii noastre, în ascunsul minţilor
noastre, - ce nu se văd la suprafaţă! şi noi reuşim adeseori să le ascundem
chiar şi de noi înşine. Dar Dumnezeu vede aceste lucruri. Ochiul Său pătrunde
până în străfundul inimilor noastre: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci
totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face”
(Evrei 4:13). El ne vede aşa cum suntem noi cu adevărat, şi Legea Lui arată
păcatele noastre aşa cum sunt. De fapt, acesta a fost scopul Legii: să scoată
păcatul la iveală, căci „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani
3:20).
C.H.
Spurgeon, vestitul predicator din secolul al 19-lea, când avea încă numai 14
ani, a fost cuprins de simţul păcătoşeniei sale. Două adevăruri l-au copleşit:
„Maiestatea lui Dumnezeu şi păcătoşenia lui”. El era zdrobit de sentimentul
netrebniciei şi nevredniciei lui. „Nu şovăiesc să spun” scrie el,” că cei care
ar fi cercetat viaţa mea n-ar fi găsit nici un păcat extraordinar. Dar privind
spre mine însumi, eu vedeam cum îl jignesc pe Dumnezeu prin păcatul meu,
cu toate că nu eram nici mincinos, nici necinstit, nici blestemător ca alţi
băieţi. Dar deodată l-am văzut pe Moise aducând Legea... cele Zece Porunci ale
lui Dumnezeu. Şi când le-am citit, toate zece împreună parcă mă osândeau în
faţa Dumnezeului celui de trei ori Sfânt”.
Aşa
se întâmplă şi cu noi. Nimic nu ne convinge că suntem păcătoşi ca Legea cea
sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu.