Capitolul 4
Învierea lui Cristos
Am
cercetat drepturile, în aparenţă extravagante, pe care Isus şi le revendică,
apoi am studiat viaţa şi personalitatea Lui plină de abnegaţie. Acum să vedem
care este evidenţa realităţii istorice a învierii lui Isus din morţi.
Negreşit,
învierea lui Cristos are o mare importanţă. Dacă cu adevărat Isus din Nazaret a
înviat din morţi, El este fără îndoială o fiinţă unică. Ceea ce importă este nu
supravieţuirea Lui spirituală, nici chiar învierea Lui fizică, ci biruinţa Lui
asupra morţii şi viaţa nouă pe un alt plan de existenţă. Nu cunoaştem pe nimeni
care să fi făcut o astfel de experienţă. Omul modern este deci tot atât de
sceptic ca şi ascultătorii apostolului Pavel la Atena, care când au auzit de
învierea morţilor, unii îşi băteau joc... (Faptele 17:32).
Dacă
ni se pare că învierea singură nu dovedeşte suficient divinitatea lui Isus,
trebuie să recunoaştem că ea o susţine. De la o persoană supranaturală ne putem
aştepta să intre în viaţă şi să o părăsească într-un mod supranatural. Este
ceea ce de fapt ne învaţă Noul Testament, şi ceea ce Biserica crede. Dacă
naşterea lui Cristos a fost naturală, El a fost conceput supranatural. Moartea
Lui a fost naturală, învierea Lui însă, supranaturală. Noi nu vom încerca aici
să dovedim divinitatea lui Cristos prin naşterea Lui dintr-o fecioară, pentru
că Noul Testament nu pe acest fapt se bazează, pentru a dovedi că Isus este
Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, ci mai degrabă de învierea Lui. Concepţia
miraculoasă a lui Isus şi învierea Lui se completează. Isus, El însuşi
niciodată nu a vorbit despre moartea Lui, fără să adauge că va învia. Această
înviere, spunea El, va fi „un semn”. Apostolul Pavel, la începutul scrisorii
către Romani, scrie de Isus ca fiind „dovedit cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu prin învierea morţilor” (Romani 1:4). În mai multe din cuvântările
apostolilor redate în cartea Faptelor lor, ei spun că prin înviere, Dumnezeu a
anulat judecata care apăsa asupra omului şi a proslăvit pe Fiul Său.
Evanghelistul
Luca cunoscut ca un istoric conştiincios şi exact, scrie că au existat „multe
dovezi” ale învierii (Fapt 1:3). Chiar dacă noi nu mergem până acolo să spunem
"ca Thomas Arnold că „învierea este faptul cel mai sigur atestat de
istorie”, ştim că printre cei care au studiat Biblia fără nici o prejudecată,
sunt foarte mulţi care au ajuns la concluzia că au găsit dovezi serioase în
ceea ce priveşte învierea lui Isus. De exemplu, Edward Clarke, un celebru
avocat, scrie: „Ca om al legii am cercetat în profunzime dovezile care confirmă
evenimentele din ziua de Paşte. Pentru mine, aceste dovezi sunt evidente.
Adeseori, la înalta Curte de Apel am reuşit să obţin un verdict bazat pe probe
mai puţin convingătoare. Evidenţa se bazează pe mărturie. Un martor sincer nu
are nevoie să folosească artificii pentru a obţine un anumit efect. La fel sunt
şi dovezile învierii prezentate de evanghelii, iar eu ca avocat, le admit fără
nici un fel de rezervă, ca mărturia unor oameni sinceri, care erau în stare să
dovedească ce spuneau”.
Care
sunt aceste dovezi? Vom încerca să le clasificăm în patru capitole.
1.
Mormântul gol
Toate
patru Evangheliile încep istorisirea învierii, cu vizita dis-de-dimineaţă a
câtorva femei la mormânt, în ziua de Paşti. Când ele au sosit, la mormânt au
rămas încremenite, descoperind că trupul Domnului nu mai era acolo. Câteva zile
după aceea, apostolii au început să predice că Isus înviase. Această afirmaţie
uluitoare era punctul principal al propovăduirii lor. Dacă trupul lui Isus însă
ar fi rămas în mormântul care se afla doar la câteva minute de cetate cum ar fi
putut vorbi ei, cu atâta îndrăzneală? Cu siguranţă mormântul era gol, trupul nu
se mai găsea acolo. Au fost date mai multe explicaţii, încă de pe timpul
apostolilor, în legătură cu mormântul gol.
O
primă teorie spune că femeile s-au înşelat, ducându-se la un alt mormânt. Era
întuneric, iar ele fiind atât de mâhnite, era uşor să se înşele, zic unii.
Această teorie este plauzibilă la prima vedere, dar nu poate rămâne în picioare
când este examinată mai de aproape: mai întâi nu era atât de întuneric. Ioan
spune că femeile s-au sculat „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric”
(Ioan 20:1); în Matei 28:1 scrie „Când începea să se lumineze înspre ziua
dintâi a săptămânii. Iar Luca scrie „dis-de-dimineaţă” (Luca 24:1), pe când
Marcu vorbeşte de „răsăritul soarelui” (Marcu 16:2). În al doilea rând, aceste
femei nu erau nebune. Cel puţin două dintre ele, care asistaseră la îngroparea
lui Isus, au văzut unde au depus trupul Iosif şi Nicodim. Ba chiar „şedeau în
faţa mormântului” (Matei 27:61) şi s-au uitat cu luare aminte la îngroparea
trupului lui Isus. Aceleaşi două, adică Maria Magdalena şi Maria, mama lui
Iacov, s-au întors dimineaţa, luând cu ele şi pe Salomeea, pe Ioana şi pe
„celelalte care erau împreună cu ele” (Luca 24:10). Aşadar, dacă una din ele
s-ar fi înşelat de drum sau de mormânt, celelalte ar fi îndreptat-o pe calea
cea bună. Şi dacă Maria Magdalena s-ar fi înşelat prima oară, cu greu s-ar fi
înşelat şi a doua oară, când a stat în grădină în plină zi, până când a
întâlnit-o Isus. În plus nu durerea le mâna la mormânt cu noaptea în cap: ele
aveau un scop precis, căci ele aduseseră miresmele, ca să ungă trupul lui
Isus... În ajun, din cauza Sabatului, care se apropia, nu au avut timp să ungă
trupul. Astfel de femei devotate şi practice, nu erau dintre cele, care să se
înşele cu uşurinţă nici să renunţe la misiunea pentru care veniseră. Chiar dacă
ele s-ar fi înşelat, cum ar fi făcut aceeaşi greşeală Petru şi Ioan, care au
alergat la mormânt, ca să verifice dacă istorisirea lor era adevărată sau nu?
Dar alţii, care desigur s-au dus mai târziu şi ei ca Iosif şi Nicodim?
A
doua teorie pretinde că Isus n-ar ti murit pe cruce, ci ar fi leşinat numai.
Odată îngropat şi-ar fi revenit în fire ar fi ieşit din mormânt şi s-ar fi
arătat apoi ucenicilor. Dar această teorie este în contrazicere flagrantă cu
faptele. Ce-i drept, Pilat a fost uimit când a auzit că Isus murise aşa de
repede, dar raportul sutaşului l-a convins, aşa că i-a îngăduit lui Iosif să ia
trupul de pe cruce. Sutaşul ştia sigur că El era mort, căci era acolo cu
ostaşii când unul dintre ei „i-a străpuns coasta cu o suliţă” (Ioan 19:34), „şi
îndată a ieşit sânge şi apă”. Iosif, împreună cu Nicodim, a dat trupul jos de
pe cruce. L-au înfăşurat într-un giulgiu, şi L-au pus în noul mormânt a lui
Iosif. Putem noi crede că Isus tot timpul acela era numai leşinat? Că după
chinurile şi durerile suferite: procesul, ocările, bătaia cu nuiele şi
răstignirea, ar fi supravieţuit El 36 de ore, fără hrană, fără căldură, fără
îngrijire medicală într-un mormânt rece de piatră?. Şi apoi deodată Şi-ar fi
revenit aşa încât să urnească singur piatra care astupa mormântul, fără să
trezească atenţia soldaţilor romani? Apărând înaintea ucenicilor, slăbit şi
flămând, putea oare să le dea impresia că a biruit moartea? Şi în starea
aceasta să continue să susţină că murise şi înviase? I-ar fi trimis pe ucenicii
Lui prin toată lumea, făgăduind că are să fie cu ei „până la sfârşitul
veacului”? (Matei 28:20). În sfârşit, ar fi trăit undeva în ascuns, timp de 40
de zile, arătându-Se ici şi colo, şi apoi ar fi dispărut aşa, fără nici o explicaţie?
Pentru a crede aşa ceva, înseamnă a fi complet lipsit de simţ critic.
A
treia teorie este că trupul lui Isus a fost furat. Nu există nici urmă
de dovadă care să susţină o asemenea ipoteză. Cum ar fi ocolit hoţii straja
romană? De ce ar fi lăsat giulgiul la locul lui? Şi apoi, de ce l-ar fi furat
trupul?
În al patrulea rând, s-a spus că ucenicii
I-ar fi luat trupul. Acest zvon, scrie Evanghelistul Matei a fost răspândit
imediat de către evrei. Apostolul povesteşte cum Pilat a primit o delegaţie
formată din preoţii cei mai de seamă, şi de farisei, după ce dăduse voie lui
Iosif să ia trupul lui Isus jos de pe cruce. Ei i-au zis lui Pilat: „Doamne,
ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‚După
trei zile voi învia’. Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a
treia zi, ca să nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-l fure trupul, şi să
spună norodului: ‚A înviat din morţii’. Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar
fi mai rea decât cea dintâi” (Matei 27:62-64). Iar Pilat le-a răspuns: „Aveţi o
strajă, duceţi-vă de-L păziţi cum puteţi”. Iudeii „au plecat, şi au întărit
mormântul (au asigurat paza), pecetluind piatra şi punând strajă” (v. 66). Dar
tot Matei (28:11-13} scrie cum nici piatra, nici pecetea, nici straja n-au
putut împiedica învierea, şi cum străjile s-au dus la marii preoţi să le
povestească cele întâmplate. „Aceştia s-au adunat, împreună cu bătrânii, au
ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ucenicii
Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat”... Şi s-a răspândit
zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi.” (v. 15)
Dar
povestea nu ţine în picioare; oare este posibil ca o întreagă strajă de oameni
aleşi, fie evrei, fie romani să adoarmă cu toţii când aveau porunca să vegheze?
Şi dacă ei au fost trezi cum au ajuns ucenicii până la mormânt şi au urnit
piatra cea mare din loc? Chiar dacă am putea să presupunem că ucenicii au
reuşit să ia trupul Domnului afară din mormânt, există un factor psihologic care
contrazice formal această teză: şi anume că la începutul lucrării lor,
apostolii şi-au bizuit toată propovăduirea în special pe învierea Domnului,
precum aflăm din primele cuvinte în „Faptele Apostolilor”. Ei ziceau mereu:
„Voi L-aţi omorât, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi, şi noi suntem martori ai
Lui”. Să fi propovăduit ei ceea ce ştiau că e numai minciună? Dacă ar fi furat
ei înşişi trupul Lui, propovăduirea învierii lui Isus ar fi fost o minciună
premeditată. Ei însă, nu numai că au propovăduit învierea lui Isus ci au şi
suferit din greu din cauza ei. Erau ei gata să se expună închisorii, bătăilor,
suferinţelor ba chiar morţii pentru un basm? Nici nu se poate închipui aşa
ceva! Din evanghelii şi din cartea Faptelor Apostolilor reiese mereu sinceritatea
ucenicilor. Ei ar fi putut poate să se înşele dar nu erau mincinoşi. Ipocriţii
şi martirii nu sunt tăcuţi din aceeaşi plămădeală.
A
cincea şi poate cea mai plauzibilă teorie despre dispariţia trupului lui
Cristos este că autorităţile romane sau evreieşti ar fi luat ei
trupul. Negreşit, motive ar fi avut destule, îl auziseră pe Isus vorbind
despre înviere, şi le era teamă de vreun vicleşug din partea ucenicilor.
Aşadar, zice această teorie, ca să prevină orice posibilitate de fraudă,
autorităţile au confiscat trupul lui Isus. Dar există un argument care face
această explicaţie imposibilă. Am văzut cum câteva săptămâni după moartea lui
Isus, apostolii au început să predice cu îndrăzneală că El a înviat. Vestea s-a
răspândit repede, aşa încât „Mişcarea Nazarinenilor” ameninţa să zguduie
temeliile iudaismului, şi să tulbure pacea Ierusalimului. Evreilor le era frică
de pocăinţă, iar romanilor de răzvrătire. Toate autorităţile aveau deci o
singură uşă de scăpare: a arăta rămăşiţele trupului lui Isus şi a da un raport
public de ceea ce a fost făcut. Dar dimpotrivă autorităţile au tăcut, şi au
recurs la violenţă. I-au prins pe apostoli, i-au ameninţat, i-au bătut, i-au
întemniţat, i-au vorbit de rău, au ţinut sfat împotriva lor, ba chiar pe unii
i-au omorât. Dacă ei ar fi fost în posesiunea corpului lui Isus, toate acestea
ar fi fost inutile. Biserica s-a bazat la apariţia ei pe învierea lui Isus:
deci dovedind că ea nu a avut loc, ea s-ar fi prăbuşit. Dar autorităţile nu au
avut dovezi împotrivă. Tăcerea acestora este o dovadă tot atât de puternică ca
şi mărturia apostolilor.
Acestea
sunt dar teoriile făurite de oameni ca să explice mormântul gol şi trupul
dispărut. Nici una din ele nu este satisfăcătoare, şi pentru nici una nu se
poate găsi vreo dovadă istorică. Deoarece lipseşte orice altă lămurire adecvată,
preferăm simpla şi sobra naraţiune a Evangheliilor care ne redau întâmplările
din prima zi de Paşti: trupul lui Isus n-a fost furat de oameni, ci Dumnezeu
L-a înviat.
2.
Giulgiul neatins
Este
de remarcat faptul că toate relatările care vorbesc despre mormântul gol, adică
fără trupul lui Isus, afirmă în schimb că giulgiul a rămas acolo. Mai ales
apostolul Ioan care s-a dus fuga la mormânt în aceea dimineaţa memorabilă,
împreună cu apostolul Petru, descrie cu de-amănuntul ce a văzut cu proprii lui
ochii. El a alergat mai repede decât Petru. Când a sosit la mormânt, el s-a
uitat numai înăuntru fără să intre, până ce a venit apostolul Petru, care a
intrat primul. Stă scris că „atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi
la mormânt, a intrat şi el, şi a văzut, şi a crezut” (Ioan 20:8). Întrebarea
este: ce a văzut, ca să-L facă să creadă? Textul ne arată, nu numai că lipsea
trupul, ci fâşiile de pânză şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus erau
neatinse. Să încercăm şi noi să reconstituim întâmplările. Apostolul Ioan, în
capitolul 19, v. 38-42 scrie că, pe când Iosif îl ruga pe Pilat să-i dea trupul
lui Isus, a venit Nicodim, „şi a adus o amestecătură de aproape o sută de
măsuri de smirnă şi de aloe” (aproape 30 kg.). Apoi împreună „au luat deci
trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de în, cu miresme, după cum
au obicei iudeii să îngroape”. Aceasta înseamnă că ei, pe când îi înfăşurau
trupul, presărau cu miresme aceste fâşii. Un ştergar deosebit se punea pe cap.
Aceasta se cunoaşte şi din capitolul 11. v. 44, unde este vorba de învierea lui
Lazăr: „Şi mortul a ieşit, cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză,
şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar”. Astfel au îmbălsămat trupul lui Isus,
după obiceiurile orientale, lăsând capul şi gâtul neacoperite. Apoi au culcat
trupul pe o lespede de piatră, care fusese săpată în partea laterală a
mormântului. Ce am fi văzut noi dacă am fi fost de faţă la înviere? Pe Isus
începând să Se mişte, apoi sculându-Se ca din somn? Nu! Noi nu credem că El a
înviat ca să regăsească aceeaşi viaţă. Nu a fost reanimat ca din leşin, ci a
murit de-a binelea şi apoi a înviat, adică a trecut într-un chip miraculos
într-o viaţă absolut nouă. Nu era o reîntoarcere la viaţă ci un mod de
existenţă cu totul diferit. Dar atunci, ce am fi văzut? Desigur că am fi
observat deodată că trupul a dispărut, ca şi cum s-ar fi evaporat, adică s-ar
fi schimbat în ceva nou, diferit şi minunat. Isus a trecut probabil prin
fâşiile de pânză, (cum a trecut mai târziu prin uşile închise) lăsându-le
neatinse aproape intacte. Fâşiile sub greutatea a o suta de măsuri (30 kg) de
aromate, când trupul a înviat, s-au aplatizat, lăsând un spaţiu liber între
ştergarul-giulgiul care înfăşurase capul şi fâşiile ce acoperiseră trupul.
Giulgiul a păstrat fără îndoială forma rotunjită, asemenea unui turban gol.
Dacă studiem cu luare aminte textul apostolului Ioan, învăţăm că el a văzut
tocmai aceste trei caracteristice: „A văzut fâşiile de pânză jos”. Textul grec
insistă asupra acestei expresii pe care o găsim şi în traducerea românească de
2 ori (v. 5 şi 6). Am putea traduce: „El a văzut cum zăceau pe jos; fâşiile de
în erau aplatizate”. Apoi „ştergarul sau giulgiul care fusese pus pe capul lui
Isus, nu era cu fâşiile de pânză ci... la o parte” (v. 7). El nu fusese
mototolit şi aruncat într-un colţ, ci se află pe dala de piatră, dar separat de
fâşiile care înfăşuraseră trupul. A treia remarcă: Traducerea: acest ştergar
„era făcut sul” nu redă sensul exact al cuvântului grec folosit, care descrie
forma rotunjită pe care ştergarul gol o păstrase. Numai imaginându-ne acest
spectacol oferit ochilor apostolilor uluiţi când au privit şi au intrat în
mormânt, înţelegem de ce „când au văzut, au crezut”. Doar o privire spre
fâşiile de pânză adeverea şi descria modul învierii: Ele nu fuseseră nici
atinse, nici strânse, nici manipulate de vreo mână omenească ci lăsate intacte
ca o crisalidă inutilă, după ce fluturele a ieşit din ea.
Un
alt fapt ne convinge că aceste fâşii de pânză în mod intenţionat nu au fost
atinse, aşa încât să fie văzute şi anume: Maria Magdalena, când s-a întors a
doua oară la mormânt, după ce dăduse vestea lui Petru şi lui Ioan, „s-a plecat
să se uite în mormânt, şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde
fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare” (Ioan
20:11-12). Se vede că îngerii şedeau pe piatra mormântului, fâşiile de pânză
fiind între ei. Matei şi Marcu amândoi adaugă că unul dintre ei a spus: „Nu
este aici; a înviat, după cum zisese, Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul”
(Matei 28:6 şi Marcu 16:6). Aceste texte ne arată că forma şi starea fâşiilor
în mormântul gol, ca şi absenţa trupului lui Isus mărturisesc despre învierea
Domnului.
Domnul
a fost văzut
Orice
cititor al evangheliilor ştie că ele includ câteva relatări extraordinare,
despre modul cum Isus a apărut ucenicilor Lui, după înviere. Isus s-a arătat de
zece ori celor pe care apostolul Petru îi numeşte „martori aleşi” şi anume:
Mariei din Magdala (Magdalena), femei lor care reveneau de la mormânt, lui
Petru, celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, celor zece ucenici în odaia de
sus, apoi o săptămână mai târziu celor unsprezece (Toma fiind şi el de faţă).
Mai târziu s-a arătat „la peste cinci sute de fraţi laolaltă (1 Corinteni
15:6) probabil la poalele munţilor din Galileea; unor ucenici care erau
împreună cu Petru (Toma, Natanael, Iacov şi Ioan) pe malul lacului, tot în
Galileea; în sfârşit „multora pe Muntele Măslinilor, nu departe de Betania”
înainte de înălţare. Apostolul Pavel se menţionează ca ultimul în acest şir al
celor care L-au văzut pe Isus înviat (1 Corinteni 15), referindu-se la ce i s-a
întâmplat pe drumul spre Damasc. Poate au fost şi alţi martori necunoscuţi care
L-au întâlnit pe Isus cel înviat, deoarece Luca scrie la începutul Faptelor
Apostolilor că „după pătimirea Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi,
arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile (Faptele apostolilor 1:3).
Nu
putem dar să refuzăm aşa uşor atâtea mărturii despre înviere. Trebuie să le
găsim o explicaţie. Mi se pare că sunt numai trei posibile: una, că sunt
născocite, a doua, că ar fi halucinaţi, a treia, că sunt adevărate.
Născociri? Nu ne trebuie mult ca să respingem
această lămurire. Se vede imediat că relatările apariţiilor după înviere nu
sunt inventate: mai întâi, felul povestirilor este sobru şi neînflorit; apoi
ele sunt însufleţite de detalii precise care nu pot proveni decât de la nişte
martori oculari. De pildă, descrierea cum ucenicii au dat fuga la mormânt, şi
întâlnirea cu Isus pe drumul spre Emaus sunt prea pitoreşti ca sa fie
născocite. În plus, dacă sunt născociri ale apostolilor, ei nu au dat dovadă de
multă ingeniozitate. Dacă am fi vrut noi să făurim o înviere din morţi, poate că
am fi imaginat-o mai bine. Ne-am fi ferit ca atâtea fragmente ale istorisirii
să ţie împrăştiate în cele patru evanghelii. Noi n-am fi descris cu atâtea
amănunte frica apostolilor. Probabil că mai degrabă am fi creat vreo povestire
dramatică despre învierea însăşi (cum e plăsmuită în „Evangheliile” apocrife),
o descriere a puterii şi măririi Fiului lui Dumnezeu, care a sfărâmat
legăturile morţii şi a ieşit afară din mormânt ca un biruitor. Dar iată că
nimeni nu a văzut această clipă, şi nu există nici o descriere a ei. Apoi nouă
nu ne-ar fi venit ideea să o alegem ca primă vestitoare a învierii lui Isus
tocmai pe Maria Magdalena, cel puţin ca să nu dăm prilej ca Renan, cel care a
scris o carte despre viaţa lui Isus, să-şi dezlănţuie ironia când scrie că „pasiunea
unei halucinate a dat lumii un dumnezeu înviat („la passion d’une hallucinee
donne au monde un dieu ressuscite”).
Împotriva teoriei că învierea lui Isus
este o invenţie există un argument mai tare decât simplicitatea sinceră a
povestirilor Evangheliei, şi anume convingerea deplină a apostolilor, a
predicatorilor şi a creştinilor din Biserica primitivă în ce priveşte învierea
Domnului. Tot Noul Testament exprimă această încredinţare care îi dă o
atmosferă de biruinţă consecinţă directă a învierii.
Apoi
dacă n-au fost născociri, poate au fost halucinaţii? Această părere a fost
susţinută de multe ori, şi exprimată ca fiind credibilă. Desigur iluzii găsim
destul de des în lume. Halucinaţia este „o percepţie aparentă a unui lucru
exterior, când de fapt lucrul respectiv nu este de faţă”, şi de obicei e legată
de o stare nevrotică, sau de o psihoză. Mulţi dintre noi cunoaştem poate astfel
de persoane care au vedenii şi halucinaţii auditive, trăind astfel într-o lume
deosebită, închipuită de ei. Este imposibil să pretindem că apostolii au fost
astfel de oameni dezechilibraţi. Dacă am admite sub rezervă pe Maria Magdalena,
anevoie am admite pe Petru, cel sigur de el, sau pe Toma, cel îndoielnic.
Halucinaţii
se produc uneori şi la persoane normale, dar aceste cazuri se recunosc prin
două caracteristici: mai întâi, vin ca un fel de criză, după o perioadă
exagerată de gândire şi de dorinţe: în al doilea rând, împrejurările, adică
momentul, locul şi dispoziţia, trebuie să fie favorabile. Trebuie dar reunite o
dorinţă lăuntrică foarte tare cu un cadru extern care predispune. Dacă ne uităm
însă la faptele povestite în Evanghelie, ambele elemente lipsesc: nu găsim
decât nişte femei „speriate” şi luând-o la fugă... (Marcu 16:8), când au găsit
mormântul gol. Iar când Maria Magdalena a spus apostolilor că Isus era în
viaţă, „li s-au părut cuvintele acelea ca nişte basme, şi nu le credeau” (Luca
24:11). Chiar când a venit Însuşi Isus la ei şi stătea în picioare în faţa lor,
„plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh” (v. 37), aşa încât
„Isus i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16:14).
Toma a refuzat cu totul să creadă, până când nu a văzut şi a pipăit rănile
făcute de cuie. Mai târziu, când Isus le dăduse celor unsprezece un loc de întâlnire
în Galileea, „I s-au închinat, dar unii s-au îndoit” (Matei 28:16-17). Aici nu
e vorba nici de dorinţe arzătoare nici de încredere naivă, nici de acceptarea
oarbă a unui zvon oarecare. Dimpotrivă, ucenicii erau foarte sceptici,
„zăbavnici cu inima, când este vorba să creadă” (Luca 24:25). Nu era deci uşor
să fie înşelaţi. Nişte vedenii ciudate nu i-ar fi satisfăcut. Credinţa lor se
rezema numai pe fapte reale, pe care le puteau dovedi.
Şi
nu numai că nu găsim aceste dorinţe arzătoare dar lipsesc şi împrejurările
prielnice. Dacă Isus ar fi apărut numai în două sau trei locuri special
reţinute de ucenici în amintirea Lui şi dacă ei l-ar fi aşteptat acolo, atunci
am putea avea îndoieli. Am putea să ne închipuim că cei unsprezece s-ar fi
adunat acolo unde Isus petrecuse ultimele ceasuri pământeşti cu ei, lăsând
locul gol şi acolo ei ar fi evocat amintirile emoţionante ale zilelor pe care
le trăiseră împreună. Apoi, amintindu-şi cuvintele Lui privitoare la revenirea
Sa, ardoarea dorinţei lor va culmina cu apariţia Lui subită, în cazul acesta
am putea să ne temem că ucenicii au devenit victimele unei crude iluzii. Dar
nu aşa s-a întâmplat. Dacă cercetăm cu de-amănuntul cele zece relatări ale
apariţiilor lui Isus, ne izbeşte faptul cât de diferite sunt împrejurările, persoanele,
starea de spirit şi locurile acestor întâmplări. Uneori El a fost văzut de
persoane singure, ca Maria Magdalena,
Petru,
Iacov, alteori de grupuri mici, apoi de peste cinci sute de suflete deodată.
Isus a apărut în grădina unde era mormântul, aproape de Ierusalim; în odaia de
sus; pe drum spre Emaus; pe malul lacului din Galileea; pe un munte, tot în
Galileea, precum şi pe Muntele Măslinilor. În ceea ce priveşte stările lor
sufleteşti, vedem că Maria Magdalena plângea; femeile care au venit la mormânt
au fost îngrozite; Petru era plin de remuşcări, Toma, neîncrezător; cei doi
ucenici pe drumul spre Emaus erau distraţi, uimiţi de cele petrecute în acea
săptămână, iar ucenicii din Galileea îşi vedeau în linişte de pescuitul lor. Şi
iată că în mijlocul tuturor acestor stări de frică, de îndoială, necredinţă sau
îngrijorări, Domnul înviat li S-a făcut cunoscut. Deci este imposibil să
respingem aceste apariţii ale Domnului, spunând că sunt halucinaţii ale unor
minţi deranjate. În concluzie, dacă ele nu sunt nici născociri nici
halucinaţii, singura alternativă care rămâne, este că s-au întâmplat cu
adevărat. Cristos Cel înviat a fost văzut.
Ucenicii
au fost transformaţi
Aceasta
este poate cea mai mare dovadă a învierii, deoarece transformarea ucenicilor
este proba cea mai convingătoare. Ei nu ne îndeamnă să privim la ei, ci să
privim mai degrabă ta mormântul gol, la fâşiile de pânză rămase pe loc, şi mai
ales la Domnul Isus, pe care ei L-au văzut. Schimbarea lor reiese clar din
textele biblice. Aceiaşi oameni descrişi în paginile Evangheliei îi regăsim noi
în cartea Faptele Apostolilor, schimbaţi, transformaţi. Moartea învăţătorului
lor i-a lăsat descurajaţi, abătuţi şi aproape de disperare. Dar în cartea
Faptele Apostolilor îi vedem transformaţi, expunându-şi viaţa lor pentru
Numele Domnului Isus Cristos şi gata să răstoarne lumea întreagă. Cum se explică
această schimbare? De unde au căpătat ei această credinţă, această putere,
această bucurie şi această dragoste? Negreşit, Rusaliile şi venirea Duhului
Sfânt o lămuresc în parte. Duhul Sfânt însă n-a venit înaintea învierii şi
înălţării la cer a lui Isus. Este ca şi cum învierea lui Isus ar fi dezlănţuit
mari forţe morale şi spirituale. Ne vom opri la două exemple izbitoare:
Primul
va fi Simon Petru, în timpul Patimilor Domnului Isus, apostolul Petru a
dispărut de pe scenă. S-a lepădat de trei ori de Cristos, minţind şi jurându-se
ca şi cum Isus n-ar fi avut nici o influenţă asupra vieţii lui. Apoi a ieşit
afară în noapte, ca să plângă cu amar. După moartea lui Isus, îl găsim cu
ceilalţi, adunaţi laolaltă în odaia de sus, cu „uşile încuiate de frica
iudeilor” (Ioan 20:19), complet dezorientat. Dar dacă întoarcem câteva pagini
mai departe în Biblie, îl vom găsi stând în picioare afară, poate pe scara
aceleiaşi case din Ierusalim unde era odaia de sus, predicând unei mulţimi de
oameni cu atâta putere şi hotărâre, încât trei mii de suflete au crezut în
Cristos şi au fost botezaţi. Şi apoi, câteva capitole mai departe, iată-l pe
Petru înfruntând acelaşi Sobor care-L osândise pe Isus la moarte, bucurându-se
că a fost socotit vrednic să sufere ocări pentru Numele Lui. În capitol 12 îl
vedem în temniţă aşteptând moartea... dar dormind în linişte. Simon Petru este
un om nou. Nisipurile mişcătoare au fost măturate şi a devenit, după cum este
şi poreclit, o adevărată „stâncă”. Ce s-a întâmplat?
Apoi,
să ne uităm la Iacov, care a devenit mai târziu unul din cârmuitorii bisericii
din Ierusalim. El era „unul din fraţii Domnului” despre care în toate
Evangheliile ni se spune că „nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). În
primul capitol al Faptelor Apostolilor însă, Luca încheie lista ucenicilor
adunaţi în odaia de sus cu cuvintele: „împreună cu fraţii Lui”. Este evident,
că Iacov, crede acuma şi el. Cum s-a produs schimbarea? Ce l-a convins? Poate
că răspunsul se găseşte în întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap.
15, v. 7: „În urmă, (Isus, după ce a înviat) S-a arătat lui Iacov”.
Deci
învierea a schimbat frica lui Petru în curaj şi îndoiala lui Iacov în credinţă.
Tot învierea a prefăcut Sabatul în Duminică, şi a făcut ca din Iudaism să se
nască Biserica creştină. Şi tot învierea a făcut din Saul fariseul, Pavel
apostolul; din prigonitorul fanatic, un predicator, tocmai al credinţei pe care
înainte el căuta să o nimicească. Pavel scrie despre sine: „După ei toţi... mi
S-a arătat şi mie” (v. 8).
Iată
dar dovezile învierii: un mormânt gol; fâşiile de pânză neatinse; Domnul Isus
văzut de mai mulţi; iar ucenicii transformaţi. Nu rămâne în picioare decât
marea afirmare creştină; „Cristos a înviat cu adevărat!” (Luca 24:34). În
aceste trei capitole, ne-am ocupat de cercetarea persoanei celei mai fascinante
ale istoriei, umilul Tâmplar din Nazaret, care a devenit un predicator al
mulţimilor şi a avut parte să moară ca un tâlhar.
Afirmaţiile
Lui sunt minunate.
El
apare ca o persoană absolut perfectă din punct de vedere moral.
El
a înviat din morţi.
Aceste
dovezi care se acumulează devin aproape concludente. Ele ne conduc în mod
raţional la ultimul pas al credinţei, împreuna cu Toma, necredinciosul, ne
aruncăm şi noi în genunchi înaintea Lui, şi ne vine pe buze aceeaşi mărturie:
„Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).