Capitolul 3
Personalitatea lui Cristos
Acum
câţiva ani, am primit o scrisoare de la un tânăr pe care îl cunoscusem puţin
timp înainte. „Am descoperit ceva chiar acum, scria el: Dumnezeu cel
Atotputernic are doi fii. Isus Cristos a fost cel dintâi, eu sunt al doilea”. O
privire asupra plicului mi-a ajuns pentru ca să înţeleg: tânărul care scrisese,
se găsea într-un spital psihiatric! Au existat mulţi bolnavi mintali, care se
pretindeau a fi oameni mari sau de natură divină. Astfel de bolnavi se cred că
sunt Iulius Cezar, Napoleon, împăratul Japoniei, sau Isus Cristos. Dar nimeni
nu-i crede. Nimeni nu se înşeală, decât ei înşişi. N-au ucenici, decât poate
câte un tovarăş de spital. Nu pot convinge pe alţii, pentru că nu par a fi
ceea ce pretind a fi: comportarea lor nu poate susţine pretenţiile lor.
Dar
nu la fel este cu Cristos. Cei care au cunoscut felul lui de viaţă, credeau în
El, pentru că ea era riguros conformă a ceea ce pretindea a fi. Nu era nici o
contradicţie între cuvintele şi faptele Lui. Era nevoie de o personalitate
extraordinară pentru a consolida declaraţiile Sale ne mai auzite şi noi credem
cu adevărat că era astfel. Cu toate că acest fapt nu este suficient, poate, el
contribuie în orice caz a-l acredita pentru a convinge veridicitatea
declaraţiilor Sale. „Instinctiv”, scria E. Simpson, „noi nu-L punem niciodată
pe Isus Cristos în rândul celorlalţi: când citim numele Lui într-o listă care
începe cu Confucius şi sfârşeşte cu Goethe, simţim că ceva ne izbeşte, nu atât
simţul nostru religios, ci scara valorilor noastre. S-a scris despre El că a
fost „o fiinţă unică, neasemuită, nici cu înaintaşii, nici cu urmaşii Lui”.
Isus nu este unul din marii lumii. Poţi vorbi de Alexandru cel Mare, de Carol
Magnificul sau de Napoleon „cel Mare” dacă vrei. Isus este aparte. Nu „cel
Mare”, ci cel Unic. El este doar Isus, şi nu poţi să-i adaugi vreun titlu
omenesc. El depăşeşte analizele noastre, El produce confuzie în regulile şi
măsurile noastre omeneşti. El depăşeşte criticile noastre. Duhul nostru, când
cugetă asupra Lui, simte respect, admiraţie şi timiditate. Dacă în momentul de
faţă ar intra Shakespeare, în camera noastră ne-am scula cu toţii să-l
întâmpinăm. Dar dacă ar veni Isus, toţi ne-am arunca la pământ ca să-i sărutăm
poala hainei.
Deci
vom încerca să arătăm că Isus face parte dintr-o categorie morală deosebită. A
spune că El a fost „omul cel mai mare care să fi trăit vreodată în lume”, pare
absolut insuficient: nici modul comparativ, nici măcar superlativul nu ajunge
pentru Isus. Pentru noi e o problemă de contrast, nu de comparaţie. „De ce mă
numeşti bun?” a întrebat Isus pe tânărul fruntaş. „Numai Unul este bun:
Dumnezeu” (Marcu 10:8). „Exact”, am fi răspuns noi! „Nu că Tu ai fi mai bun
decât alţii, nici măcar cel mai bun dintre toţi oamenii, dar Tu eşti bun, bun
din bunătatea absolută a lui Dumnezeu”.
Importanţa
acestei afirmaţii nu trebuie să ne scape. Păcatul este o tară congenitală
printre oameni, iar boala morală pe care o provoacă este universală. Isus din
Nazaret era fără păcat; departe de a fi un simplu om ca noi, El era
supranatural. Cum scria un profesor: „Această diferenţă între El şi păcătos nu
este fără importanţă, ci este un lucru uimitor; este condiţia presupusă a
răscumpărării. Tocmai această virtute o găsim la Cristos, fără de care El nu ar
fi fost calificat a fi Mântuitorul, ci din contră, ar fi avut nevoie ca şi noi
de a fi mântuit”. Vom încerca să cercetăm personalitatea lui Cristos din patru
puncte de vedere diferite.
Mărturia
pe care Isus o da despre El însuşi
Biblia
ne vorbeşte despre două prilejuri când Isus a afirmat hotărât că El este fără
păcat. Când au adus la El o femeie prinsă în preacurvie, Isus i-a pus pe
învinuitori în încurcătură, spunându-le: „Cine dintre voi este fără păcat, să
arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Unul câte unul, au plecat, şi femeia a
rămas singură. Ceva mai târziu apostolul Ioan ne povesteşte în acelaşi capitol
(8) că Isus, vorbind despre Sine însuşi, i-a întrebat pe farisei: „Cine din voi
Mă poate dovedi că am păcat?” (v. 46), şi toţi au tăcut. Când Isus este cel ce
acuză, adversarii lui se eschivează. Când El îi invită să-i găsească vină, El
rămâne neclintit şi fără teamă la cercetarea lor. Toţi erau păcătoşi, numai El
nu. El a trăit o viaţă de ascultare deplină faţă de voia Tatălui Său. „Fac
totdeauna ce-I este plăcut Lui”, a spus Isus (Ioan 8:29). Şi nu era nici o
trufie în aceste cuvinte: Isus le vorbea natural, fără îngâmfare nici
pretenţii.
Tot
astfel, prin însăşi învăţătura Lui, Isus S-a plasat într-o categorie morală
deosebită. Contrariu fariseului, care rugându-se în Templu, se socotea
neprihănit mulţumind lui Dumnezeu că nu este „ca alţi oameni”. Isus şi-a purtat
persoana Lui unică fără mândrie: în ceea ce-L priveşte era o realitate atât de
evidentă încât n-avea nevoie să o sublinieze, nici să atragă atenţia asupra ei,
El o lasă să se subînţeleagă. Toţi ceilalţi oameni erau oi pierdute: El venise
ca păstorul cel bun să le caute şi să le salveze. Toţi ceilalţi oameni erau
bolnavi, atinşi de virusul păcatului. El era doctorul care venea să-i tămăduiască.
Toţi ceilalţi oameni erau scufundaţi în întunericul păcatului şi al neştiinţei:
El era lumina lumii. Toţi ceilalţi oameni erau păcătoşi: El se născuse spre a
fi Mântuitorul lor, şi avea să-şi verse sângele, murind pentru iertarea
păcatelor lor. Toţi ceilalţi oameni erau flămânzi: El era pâinea vieţii. Toţi
ceilalţi oameni erau morţi în păcatele şi fărădelegile lor: El putea să le dea
acum viaţa nouă, iar după moarte, învierea. Isus afirma aceste adevăruri, în
modul cel mai simplu pentru a face să nască în oameni credinţa şi pentru a-i
mântui. Nu trebuie să ne mirăm deci că evangheliile, care vorbesc despre
ispitirea lui Isus, nu pomenesc niciodată nici măcar de cel mai mic păcat, în
ceea ce priveşte Persoana Lui. Mântuitorul n-a putut fi învinuit nici măcar de
cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Niciodată, Mântuitorul nu
mărturiseşte o greşeală, niciodată nu cere iertare, cu toate că El încurajează
pe ucenicii Săi să o facă. El nu a cunoscut nici un defect moral. Botezul Lui a
fost adevărat, „botezul de pocăinţă al lui Ioan”, deşi Ioan I se împotrivise la
început, căutând să-L oprească. Isus s-a supus acestui botez, nu pentru că
avea conştiinţa încărcată cu vreun păcat, ci pentru că aşa se cade să împlinim
tot ce trebuie împlinit (Matei 3:15). Astfel a început Isus identificarea Lui
cu păcatele altora. Viaţa Lui însă apare ca o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl
bucurându-se „de o conştiinţă, care nu era umbrită de amintirea vreunui
păcat”, aşa cum menţionează un scriitor creştin. Această lipsă de orice regret,
de orice sentiment de culpabilitate, şi conştiinţa acestei înţelegeri
desăvârşite cu Dumnezeu, trebuie luate în seamă pentru două motive: mai întâi,
Isus avea o profundă judecată asupra omului.”El...ştia ce este în om” (Ioan 2:25).
De mai multe ori, Evangheliile ne redau, cum El ştie să discearnă şi să
citească problemele cele mai ascunse ale noroadelor, ghicind dinainte
întrebările şi frământările fiecăruia. Această cunoaştere supranaturală L-a
împins să denunţe, fără teamă, ipocrizia fariseilor. El pronunţa împotriva lor,
ameninţări la fel de grele ca cele ale profeţilor din Vechiul Testament, îi
erau urâte ipocrizia, împotriveala şi pretenţiile lor. Totuşi, ochiul Său atât
de pătrunzător, nu descoperea nici un păcat în El însuşi.
Al
doilea motiv, care ne face să ne mirăm de curăţia Lui interioară este că
această neprihănire pe care a cunoscut-o Isus nu are nici o asemănare cu viaţa
oamenilor pioşi sau mistici. Creştinul ştie, că cu cât te apropii de Dumnezeu,
cu atât mai mult eşti conştient de păcatul tău. În această privinţă creştinul
se aseamănă cu omul de ştiinţă: cu cât acesta avansează în descoperirile sale,
cu atât mai numeroase şi mai măreţe devin misterele încă nedescoperite. La fel
se întâmplă cu credinciosul - cu cât mai mult ajunge să semene cu Cristos, cu
atât mai mult el descoperă imensitatea distanţei care îl separă de El. O
lectură rapidă a oricărei biografii creştine poate convinge de acest fapt. Să
luăm exemplul tânărului David Brainerd care a lucrat ca misionar printre Pieile
roşii din statul Delaware în S.U.A., la începutul secolului 19. Jurnalul şi
scrisorile sale descopăr o părtăşie intensă cu Cristos. Cu toate suferinţele
fizice suportate, datorite unei infirmităţi din cauza căreia a şi murit la
vârsta de 29 de ani, el şi-a dăruit toată viaţa, fără nici o rezervă, misiunii
lui. El călărea traversând păduri dese, sălbatice, predica şi dădea învăţătura
fără încetare, dormea sub cerul înstelat şi se considera fericit de a nu avea
nici locuinţă şi nici o viaţă de familie. Jurnalul lui zilnic este plin de
expresii afectuoase pentru „dragii mei indieni” şi de laude şi rugăciuni
îndreptate spre Mântuitorul său. Iată, am putea spune, un om sfânt de prima
categorie a cărui viaţa şi lucrare nu au cunoscut decât foarte puţin păcatul!
Ei bine, nu! Când citeşti amintirile lui zilnice, vezi că el se plânge
neîncetat de corupţia lui morală, de lipsa lui de rugăciune şi de iubire de
Dumnezeu. El se numeşte „un vierme sărăcăcios”, „un câine mort”, „o epavă fără
nici un fel de valoare”. Nu exista la el, nimic morbid, nici falsă modestie. El
pur şi simplu trăia atât de aproape de Cristos încât era conştient de trista
realitate a naturii sale păcătoase. Acei ce vor să-L servească fără măsură,
aceia sunt mai conştienţi de reaua lor natură. Totuşi Isus Cristos, care a
trăit mai aproape de Dumnezeu decât oricine, nu cunoştea acest sentiment de
păcat.
Mărturia
prietenilor lui Cristos
Aşadar,
fără îndoială Isus Se credea fără de păcat, precum ştia că este Mesia şi Fiul
lui Dumnezeu. Dar oare s-a putut El înşela? Ce ziceau ucenicii Lui? Împărtăşeau
ei părerea pe care Isus a avut-o despre El însuşi? S-a spus că mărturia
ucenicilor este fără valoare, deoarece ei au fost impresionaţi de persoana lui
Isus, şi de aceea L-au zugrăvit mai frumos decât în realitate. Să nu înlăturăm
cu atâta uşurinţă mărturia lor, ea are mult mai multă valoare decât mulţi au
vrut să o recunoască. Mai multe motive ne împing să-i acordăm încredere.
În primul rând ei au trăit în contact
strâns cu Isus timp de aproape trei ani de zile. Au mâncat şi au dormit
împreună, au ştiut ce înseamnă înghesuiala într-o corabie de pescari, ei aveau
chiar punga în comun. Adeseori ucenicii se suportau greu unul pe altul, se
certau între ei destul de des, dar în Isus niciodată n-au găsit păcatele pe
care le descopereau la ei înşişi. De obicei, a cunoaşte pe cineva de foarte
aproape este mai degrabă un motiv de dispreţ, dar aceasta nu a fost cazul în
ceea ce-L privea pe Isus. Cei mai importanţi martori ai neprihănirii lui
Cristos sunt Petru şi Ioan (precum vom vedea mai departe) şi tocmai ei,
împreună cu Iacov, au fost cei ce L-au cunoscut mai intim pe Isus, şi cărora El
le-a acordat privilegii deosebite şi o descoperire mai intimă decât
celorlalţi.
În al doilea rând, când este vorba de
păcat, mărturia apostolilor are o mare valoare, pentru că ei erau evrei, ori
mintea lor, din fragedă copilărie, fusese impregnată de Vechiul Testament.
Deci, ei cunoşteau prea bine ce scria Biblia despre universalitatea păcatului
în toţi oamenii: „Toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu
este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:3). „Noi
rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6).
Fiind astfel învăţaţi de Biblie, apostolii n-ar fi atribuit neprihănirea
oricui.
În al treilea rând, această mărturie a
apostolilor e cu atât mai sigură în măsura în care este indirectă. Ei nu au
încercat să demonstreze că Isus era fără păcat. Dar acest lucru reiese din
text, atunci când, vorbind de un alt subiect, ei fac aluzie, aproape
întâmplător, la sfinţenia lui Isus. Iată câteva din cuvintele lor: Apostolul
Petru îl descrie pe Isus, ca „un Miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru
1:19), apoi adaugă: „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug
(cap 2:22): Apostolul Ioan scrie lămurit că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că
„dacă zicem ca n-avem păcat, sa u că n-am păcătuit, ne înşelăm singuri (1 Ioan
1:8), ba că „îl facem mincinos” chiar pe Dumnezeu (v. 10). Dar el adaugă că în
Cristos, care „S-a arătat ca să ia păcatele”, „în El nu este păcat” (3:5).
Alături de mărturiile lui Petru şi Ioan, putem să mai adăugăm şi cuvintele
apostolului Pavel, şi ale autorului epistolei către Evrei. El îl descrie pe
Isus ca „Cel care n-a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21): iar în
epistola către Evrei, ca „un Mare Preot... sfânt, nevinovat, fără pată,
despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7:26). „În toate
lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Părerea
vrăjmaşilor lui Cristos
În ce priveşte vrăjmaşii lui Isus, ei cu
siguranţă, nu aveau prejudecăţi, în orice caz în favoarea Lui. Evangheliile ne
spun că „ei îl pândeau”, că ei încercau să-L surprindă cu propriile Lui cuvinte
(Marcu 3:2 şi 12:13). Ştim bine, că atunci când o controversă nu poate fi
câştigată prin argumente, cei ce se opun recurg la injurii. Biserica, în tot
cursul istoriei ei a cunoscut acest lucru. Însă Isus, mai mult ca oricine, a
suportat cele mai teribile asalturi din partea adversarilor Săi care şi-au
revărsat fierea lor amară asupra Lui tocmai pentru faptul că le era atât de
superior şi avea răspuns în toate discuţiile cu ei.
Criticile
vrăjmaşilor lui Isus merită o cercetare mai amănunţită. Marcu strânge în cap.
2, v. 1 până în cap. 3, v. 6, patru din acuzaţiile lor: Mai întâi, blasfemia,
când Isus a iertat păcatele paraliticului. Îşi lua fără drept, ziceau ei,
o putere dumnezeiască. Hulă şi trufie! au strigat ei. Vorbind astfel ei au
atins fondul problemei: dacă Isus era cu adevărat Dumnezeu, atunci avea dreptul
să ierte păcatele. Apoi erau scandalizaţi de tovărăşia lui Isus cu cei răi.
El stătea de vorba cu păcătoşii, mânca cu vameşii, îngăduia femeilor de
moravuri uşoare să se apropie de El! Nici un fariseu n-ar fi îndrăznit să se
poarte astfel. Mai degrabă şi-ar fi strâns hainele în jurul lui, ca nu cumva să
se atingă de oameni cu o asemenea viaţă. Şi astfel conducându-se. ei se credeau
neprihăniţi. Nu le plăceau harul şi bunătatea lui Isus, care, cu toate că era
„despărţit de păcătoşi”, purta cu cinste numele de „prieten al păcătoşilor”, pe
care I-l puseseră vrăjmaşii în semn de dispreţ. A treia lor învinuire era că religia
Lui e uşuratică. Nu postea, cum posteau Fariseii sau măcar ucenicii lui
Ioan Botezătorul. Un om „mâncăcios şi băutor de vin”, care a venit „mâncând şi
bând” (Luca 7:34). O astfel de acuzaţie nici nu are nevoie de motive temeinice,
ca s-o respingi: cei drept Isus era plin de bucurie. Evanghelia arată lucrul
acesta, dar pe de altă parte, nu putem pune la îndoială seriozitatea vieţii Lui
religioase. În al patrulea rând, i-a umplut de mânie, faptul că Isus „nu
ţinea Sabatul”. A vindecat bolnavi în ziua Sabatului! Ucenicii Lui,
trecând prin lanurile de grâu, în ziua Sabatului, au smuls spice, le-au frecat
între degete şi le-au mâncat, ceea ce era oprit de cărturari şi farisei, căci
pentru ei, aceasta însemna ca şi cum ar fi secerat şi bătut grâu, lucru strict
interzis în ziua de Sabat. Isus păzea Legea lui Dumnezeu, aceasta fără
îndoială, El însuşi îi era supus, iar în discuţii, se referea la Cuvântul divin
când judeca. El a învăţat de asemeni că Sabatul a fost orânduit de Dumnezeu
spre binele omului. Dar fiind „stăpân şi peste Sabat”, Isus Şi-a luat dreptul
de a pune la o parte tradiţiile omeneşti şi de a da Legii lui Dumnezeu
adevărata ei tălmăcire.
Toate
aceste învinuiri sunt slabe şi neînsemnate. De altfel când au vrut să-L dea în
judecată pe Isus ca să-L poată omorî, vrăjmaşii au trebuit să plătească martori
mincinoşi împotriva Lui. Dar nici măcar atunci nu se potriveau mărturisirile.
De fapt, singura pâră pe care au reuşit să o făurească împotriva Lui, nu era de
ordin moral, ci politic. Şi când Isus a stat la judecată în faţa Sanhedrinului,
ca oricare alt deţinut, de mai multe ori s-a spus că este nevinovat. Pilat după
ce în repetate rânduri, a căutat să-I dea drumul, şi-a spălat mâinile în faţa
tuturora, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei
27:24). Nici Irod nu l-a găsit vreo vină (Luca 23:15). Cât despre Iuda,
vânzătorul, acesta s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, şi i-a dat
preoţilor, zicând: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4).
Tâlharul care s-a pocăit pe cruce, şi-a mustrat tovarăşul şi a adăugat: „Omul
acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). În sfârşit, chiar sutaşul, care îl
văzuse pe Isus cum a suferit şi a murit, a rostit: „Cu adevărat, omul acesta
era neprihănit” (Luca 23:47).
Ce
opinie să ne facem asupra Lui Cristos
Noi
nu avem nevoie de a ne bizui numai pe opinia altora, noi putem singuri să
cercetăm persoana lui Isus Cristos. Desăvârşirea morală a lui Isus pe care El
însuşi o afirmă şi în care ucenicii credeau iar vrăjmaşii Lui, cu părere de rău
trebuia s-o recunoască este manifestată desluşit în cele patru Evanghelii.
Citindu-le noi avem posibilitatea şi prilejul să judecăm singuri. Portretul lui
Isus ce reiese din cele patru Evanghelii este desăvârşit. El se profilează în
cursul lucrării lui publice, timp de circa trei ani de zile. Luca ne vorbeşte
despre copilăria Lui şi în două rânduri ne menţionează, că în timpul vieţii
ascunse din Nazaret, El creştea şi Se întărea în trup şi minte, şi era plăcut
lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Luca 2:40 şi 52). Noi îl vedem pe Isus când
retrăgându-se cu ucenicii Lui, când îmbulzit de norod. El ne este arătat pe
drumurile Galileii, când mulţimea îl cinstea ca pe un erou, şi ar fi vrut să-L
ia cu sila să-L facă rege. Apoi îl vedem în Templu, unde Fariseii şi Saducheii
se unesc împotriva Lui, ca să-i pună întrebări tendenţioase. Dar peste tot fie
pe culmile succesului sau scufundat în adâncimile părăsirii totale, Isus rămâne
acelaşi, felul Lui de a se manifesta nu suferă schimbare. Cu alte cuvinte
portretul lui Cristos este echilibrat, nu există nici o umbră de extravaganţă
în El. Crede din tot sufletul ce învaţă pe alţii, dar nu este fanatic,
învăţătura Lui este neobişnuită, dar El nu se poartă în mod excentric. Omenia
Lui reiese profund, la fel ca şi divinitatea Lui: e obosit, are nevoie de somn,
mâncare şi băutură, ca şi oricare altul. Trăieşte cu emoţiile omeneşti ca:
iubirea, mânia, bucuria şi necazul. E deplin omenesc, şi totuşi El este mai
mult decât un simplu om.
Mai
pe sus de toate, ne apare lipsit de orice fel de egoism. Nimic nu ne izbeşte
mai mult ca acest lucru. Cu toate că Se credea Dumnezeu, nu se învăluie în
măreţie şi fală ci este smerit şi nu atrage atenţia prin felul Lui de a se
purta. Aici e paradoxul cel mai derutant al Evangheliei; El se predică pe Sine
însuşi, uitându-Se pe Sine şi renunţând la El, în acelaşi timp. În El sunt
unite cele mai nobile sentimente de măreţie şi în acelaşi timp cel mai mare
spirit de sacrificiu. El se ştie „Domnul tuturor”, dar se face robul tuturor, a
zis că va judeca lumea, dar spală picioarele ucenicilor Săi. „Fiul omului”,
spune El,” a venit nu pentru a fi servit, ci pentru a servi şi a-şi da viaţa
pentru a răscumpăra pe mulţi (Marcu 10:45).
Renunţările
Sale sunt extraordinare; ne este spus că El a renunţat la bucuriile cereşti
pentru necazurile pământeşti; că a schimbat veşnica Lui despărţire de păcat
pentru durerosul Lui contact cu răul din această lume. El s-a născut dintr-o
umilă mamă evreică într-un staul, într-un sat fără importanţă numit Betleem.
El ajunge un prunc refugiat în Egipt. În continuare El a fost crescut în
Nazaret unde a lucrat ca tâmplar pentru a ajuta familia Sa. Când l-a venit
timpul, a început să predice umblând din sat în sat. El nu posedă aproape
nimic, nu are un acoperiş nici cel mai rudimentar confort, El devine prietenul
pescarilor şi vameşilor. S-a atins de leproşi, a îngăduit femeilor de moravuri
uşoare să se apropie de El. Şi-a petrecut toată viaţa slujind, vindecând, dând
ajutor, învăţând şi propovăduind. Neînţeles, rău interpretat, a ajuns victima
prejudecăţilor şi intereselor omeneşti. Dispreţuit şi părăsit de însuşi poporul
Lui, până la urmă este părăsit de însăşi prietenii Lui. S-a lăsat bătut cu
nuiele, scuipat în faţă, încununat cu spini, mâinile şi picioarele pironite pe
o cruce, mijloc, în aceea vreme, a stăpânirii romane, de condamnare la moarte.
Iar pe când îi pironeau cu cruzime cuiele, El se ruga pentru călăii Săi,
zicând: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).
Un
astfel de om depăşeşte orice închipuire. El reuşeşte acolo unde noi totdeauna
eşuăm. Este deplin Stăpân pe Sine. Niciodată nu S-a răzbunat, nici n-a păstrat
pizmă sau supărare nimănui. El posedă un asemenea control de Sine însuşi,
încât orice ar fi putut gândi, zice sau face oamenii, El renunţă la El însuşi
şi se predă voinţei lui Dumnezeu spre binele umanităţii. „Eu nu caut... propria
Mea voinţă”, „Eu nu caut propria Mea slavă” (Ioan 5:30, 8:50). Iar apostolul
Pavel scrie: „Cristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi” (Romani 15:3). Această uitare
desăvârşita de Sine spre a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, iată ce numeşte
Biblia dragoste, în dragoste nu există nici un interes personal. Esenţa ei este
jertfirea de sine. Se întâmplă că oamenii să cunoască scântei de dragoste
dezinteresată, dar viaţa lui Isus a radiat în întregime de o strălucitoare şi
nestinsă dragoste. Se impune o concluzie: Isus a fost fără păcat, căci S-a
lepădat pe deplin de Sine. O astfel de uitare de sine se numeşte dragoste. Şi
„Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).