Esenţialul creştinismului > 3. Personalitatea lui Cristos


Capitolul 3
Personalitatea lui Cristos

Acum câţiva ani, am primit o scrisoare de la un tânăr pe care îl cunoscusem puţin timp înainte. „Am descoperit ceva chiar acum, scria el: Dumnezeu cel Atotputernic are doi fii. Isus Cristos a fost cel dintâi, eu sunt al doilea”. O privire asupra plicului mi-a ajuns pentru ca să înţeleg: tânărul care scrisese, se găsea într-un spital psihiatric! Au existat mulţi bolnavi mintali, care se pretindeau a fi oameni mari sau de natură divină. Astfel de bolnavi se cred că sunt Iulius Cezar, Napoleon, împăratul Japoniei, sau Isus Cristos. Dar nimeni nu-i crede. Nimeni nu se înşeală, decât ei înşişi. N-au ucenici, decât poate câte un tovarăş de spital. Nu pot con­vinge pe alţii, pentru că nu par a fi ceea ce pretind a fi: com­portarea lor nu poate susţine pretenţiile lor.

Dar nu la fel este cu Cristos. Cei care au cunoscut felul lui de viaţă, credeau în El, pentru că ea era riguros conformă a ceea ce pretindea a fi. Nu era nici o contradicţie între cuvin­tele şi faptele Lui. Era nevoie de o personalitate extraordin­ară pentru a consolida declaraţiile Sale ne mai auzite şi noi credem cu adevărat că era astfel. Cu toate că acest fapt nu este suficient, poate, el contribuie în orice caz a-l acredita pentru a convinge veridicitatea declaraţiilor Sale. „In­stinctiv”, scria E. Simpson, „noi nu-L punem niciodată pe Isus Cristos în rândul celorlalţi: când citim numele Lui într-o listă care începe cu Confucius şi sfârşeşte cu Goethe, simţim că ceva ne izbeşte, nu atât simţul nostru religios, ci scara valor­ilor noastre. S-a scris despre El că a fost „o fiinţă unică, neasemuită, nici cu înaintaşii, nici cu urmaşii Lui”. Isus nu este unul din marii lumii. Poţi vorbi de Alexandru cel Mare, de Carol Magnificul sau de Napoleon „cel Mare” dacă vrei. Isus este aparte. Nu „cel Mare”, ci cel Unic. El este doar Isus, şi nu poţi să-i adaugi vreun titlu omenesc. El depăşeşte analizele noastre, El produce confuzie în regulile şi măsurile noastre omeneşti. El depăşeşte criticile noastre. Duhul nos­tru, când cugetă asupra Lui, simte respect, admiraţie şi timiditate. Dacă în momentul de faţă ar intra Shakespeare, în camera noastră ne-am scula cu toţii să-l întâmpinăm. Dar dacă ar veni Isus, toţi ne-am arunca la pământ ca să-i sărutăm poala hainei.

Deci vom încerca să arătăm că Isus face parte dintr-o categorie morală deosebită. A spune că El a fost „omul cel mai mare care să fi trăit vreodată în lume”, pare absolut in­suficient: nici modul comparativ, nici măcar superlativul nu ajunge pentru Isus. Pentru noi e o problemă de contrast, nu de comparaţie. „De ce mă numeşti bun?” a întrebat Isus pe tânărul fruntaş. „Numai Unul este bun: Dumnezeu” (Marcu 10:8). „Exact”, am fi răspuns noi! „Nu că Tu ai fi mai bun decât alţii, nici măcar cel mai bun dintre toţi oamenii, dar Tu eşti bun, bun din bunătatea absolută a lui Dumnezeu”.

Importanţa acestei afirmaţii nu trebuie să ne scape. Păcatul este o tară congenitală printre oameni, iar boala morală pe care o provoacă este universală. Isus din Nazaret era fără păcat; departe de a fi un simplu om ca noi, El era supranatural. Cum scria un profesor: „Această diferenţă între El şi păcătos nu este fără importanţă, ci este un lucru uimitor; este condiţia presupusă a răscumpărării. Tocmai această virtute o găsim la Cristos, fără de care El nu ar fi fost calificat a fi Mântuitorul, ci din contră, ar fi avut nevoie ca şi noi de a fi mântuit”. Vom încerca să cercetăm personalitatea lui Cristos din patru puncte de vedere diferite.

Mărturia pe care Isus o da despre El însuşi

Biblia ne vorbeşte despre două prilejuri când Isus a afirmat hotărât că El este fără păcat. Când au adus la El o femeie prinsă în preacurvie, Isus i-a pus pe învinuitori în încurcătură, spunându-le: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Unul câte unul, au plecat, şi femeia a rămas singură. Ceva mai târziu apostolul Ioan ne povesteşte în acelaşi capitol (8) că Isus, vorbind despre Sine însuşi, i-a întrebat pe farisei: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (v. 46), şi toţi au tăcut. Când Isus este cel ce acuză, adversarii lui se eschivează. Când El îi invită să-i găsească vină, El rămâne neclintit şi fără teamă la cercetarea lor. Toţi erau păcătoşi, numai El nu. El a trăit o viaţă de ascultare deplină faţă de voia Tatălui Său. „Fac totdeauna ce-I este plăcut Lui”, a spus Isus (Ioan 8:29). Şi nu era nici o tru­fie în aceste cuvinte: Isus le vorbea natural, fără îngâmfare nici pretenţii.

Tot astfel, prin însăşi învăţătura Lui, Isus S-a plasat într-o categorie morală deosebită. Contrariu fariseului, care rugându-se în Templu, se socotea neprihănit mulţumind lui Dumnezeu că nu este „ca alţi oameni”. Isus şi-a purtat per­soana Lui unică fără mândrie: în ceea ce-L priveşte era o realitate atât de evidentă încât n-avea nevoie să o sublinieze, nici să atragă atenţia asupra ei, El o lasă să se subînţeleagă. Toţi ceilalţi oameni erau oi pierdute: El venise ca păstorul cel bun să le caute şi să le salveze. Toţi ceilalţi oameni erau bolnavi, atinşi de virusul păcatului. El era doctorul care venea să-i tămăduiască. Toţi ceilalţi oameni erau scufundaţi în întunericul păcatului şi al neştiinţei: El era lumina lumii. Toţi ceilalţi oameni erau păcătoşi: El se născuse spre a fi Mântuitorul lor, şi avea să-şi verse sângele, murind pentru iertarea păcatelor lor. Toţi ceilalţi oameni erau flămânzi: El era pâinea vieţii. Toţi ceilalţi oameni erau morţi în păcatele şi fărădelegile lor: El putea să le dea acum viaţa nouă, iar după moarte, învierea. Isus afirma aceste adevăruri, în modul cel mai simplu pentru a face să nască în oameni credinţa şi pentru a-i mântui. Nu trebuie să ne mirăm deci că evangheliile, care vorbesc despre ispitirea lui Isus, nu pomenesc niciodată nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Mân­tuitorul n-a putut fi învinuit nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Niciodată, Mântuitorul nu mărturiseşte o greşeală, niciodată nu cere iertare, cu toate că El încurajează pe ucenicii Săi să o facă. El nu a cunoscut nici un defect moral. Botezul Lui a fost adevărat, „botezul de pocăinţă al lui Ioan”, deşi Ioan I se împotrivise la început, căutând să-L oprească. Isus s-a supus acestui botez, nu pen­tru că avea conştiinţa încărcată cu vreun păcat, ci pentru că aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit (Matei 3:15). Astfel a început Isus identificarea Lui cu păcatele altora. Viaţa Lui însă apare ca o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl bucurându-se „de o conştiinţă, care nu era umbrită de amin­tirea vreunui păcat”, aşa cum menţionează un scriitor creştin. Această lipsă de orice regret, de orice sentiment de culpa­bilitate, şi conştiinţa acestei înţelegeri desăvârşite cu Dum­nezeu, trebuie luate în seamă pentru două motive: mai întâi, Isus avea o profundă judecată asupra omului.”El...ştia ce este în om” (Ioan 2:25). De mai multe ori, Evangheliile ne redau, cum El ştie să discearnă şi să citească problemele cele mai ascunse ale noroadelor, ghicind dinainte întrebările şi frământările fiecăruia. Această cunoaştere supranaturală L-a împins să denunţe, fără teamă, ipocrizia fariseilor. El pronunţa împotriva lor, ameninţări la fel de grele ca cele ale profeţilor din Vechiul Testament, îi erau urâte ipocrizia, împotriveala şi pretenţiile lor. Totuşi, ochiul Său atât de pătrunzător, nu descoperea nici un păcat în El însuşi.

Al doilea motiv, care ne face să ne mirăm de curăţia Lui in­terioară este că această neprihănire pe care a cunoscut-o Isus nu are nici o asemănare cu viaţa oamenilor pioşi sau mistici. Creştinul ştie, că cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât mai mult eşti conştient de păcatul tău. În această privinţă creştinul se aseamănă cu omul de ştiinţă: cu cât acesta avansează în descoperirile sale, cu atât mai numeroase şi mai măreţe devin misterele încă nedescoperite. La fel se întâmplă cu credinciosul - cu cât mai mult ajunge să semene cu Cristos, cu atât mai mult el descoperă imensitatea distanţei care îl separă de El. O lectură rapidă a oricărei biografii creştine poate convinge de acest fapt. Să luăm exemplul tânărului David Brainerd care a lucrat ca misionar printre Pieile roşii din statul Delaware în S.U.A., la începutul secolului 19. Jurnalul şi scrisorile sale descopăr o părtăşie intensă cu Cristos. Cu toate suferinţele fizice suportate, datorite unei infirmităţi din cauza căreia a şi murit la vârsta de 29 de ani, el şi-a dăruit toată viaţa, fără nici o rezervă, misiunii lui. El călărea traversând păduri dese, sălbatice, predica şi dădea învăţătura fără încetare, dormea sub cerul înstelat şi se considera fericit de a nu avea nici locuinţă şi nici o viaţă de familie. Jurnalul lui zilnic este plin de expresii afectuoase pentru „dragii mei indieni” şi de laude şi rugăciuni îndreptate spre Mântuitorul său. Iată, am putea spune, un om sfânt de prima categorie a cărui viaţa şi lucrare nu au cunoscut decât foarte puţin păcatul! Ei bine, nu! Când citeşti amintirile lui zilnice, vezi că el se plânge neîncetat de corupţia lui morală, de lipsa lui de rugăciune şi de iubire de Dumnezeu. El se numeşte „un vierme sărăcăcios”, „un câine mort”, „o epavă fără nici un fel de valoare”. Nu exista la el, nimic morbid, nici falsă modestie. El pur şi simplu trăia atât de aproape de Cristos încât era conştient de trista realitate a naturii sale păcătoase. Acei ce vor să-L servească fără măsură, aceia sunt mai conştienţi de reaua lor natură. Totuşi Isus Cristos, care a trăit mai aproape de Dumnezeu decât oricine, nu cunoştea acest sentiment de păcat.

Mărturia prietenilor lui Cristos

Aşadar, fără îndoială Isus Se credea fără de păcat, precum ştia că este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Dar oare s-a putut El înşela? Ce ziceau ucenicii Lui? Împărtăşeau ei părerea pe care Isus a avut-o despre El însuşi? S-a spus că mărturia ucenicilor este fără valoare, deoarece ei au fost impresionaţi de persoana lui Isus, şi de aceea L-au zugrăvit mai frumos decât în realitate. Să nu înlăturăm cu atâta uşurinţă mărturia lor, ea are mult mai multă valoare decât mulţi au vrut să o recunoască. Mai multe motive ne împing să-i acordăm încredere.

În primul rând ei au trăit în contact strâns cu Isus timp de aproape trei ani de zile. Au mâncat şi au dormit împreună, au ştiut ce înseamnă înghesuiala într-o corabie de pescari, ei aveau chiar punga în comun. Adeseori ucenicii se suportau greu unul pe altul, se certau între ei destul de des, dar în Isus niciodată n-au găsit păcatele pe care le descopereau la ei înşişi. De obicei, a cunoaşte pe cineva de foarte aproape este mai degrabă un motiv de dispreţ, dar aceasta nu a fost cazul în ceea ce-L privea pe Isus. Cei mai importanţi martori ai neprihănirii lui Cristos sunt Petru şi Ioan (precum vom vedea mai departe) şi tocmai ei, împreună cu Iacov, au fost cei ce L-au cunoscut mai intim pe Isus, şi cărora El le-a acor­dat privilegii deosebite şi o descoperire mai intimă decât celorlalţi.

În al doilea rând, când este vorba de păcat, mărturia apostolilor are o mare valoare, pentru că ei erau evrei, ori mintea lor, din fragedă copilărie, fusese impregnată de Vechiul Testament. Deci, ei cunoşteau prea bine ce scria Biblia despre universalitatea păcatului în toţi oamenii: „Toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:3). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Fiind astfel învăţaţi de Biblie, apostolii n-ar fi atribuit neprihănirea oricui.

În al treilea rând, această mărturie a apostolilor e cu atât mai sigură în măsura în care este indirectă. Ei nu au încercat să demonstreze că Isus era fără păcat. Dar acest lucru reiese din text, atunci când, vorbind de un alt subiect, ei fac aluzie, aproape întâmplător, la sfinţenia lui Isus. Iată câteva din cuvintele lor: Apostolul Petru îl descrie pe Isus, ca „un Miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19), apoi adaugă: „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug (cap 2:22): Apostolul Ioan scrie lămurit că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că „dacă zicem ca n-avem păcat, sa u că n-am păcătuit, ne înşelăm singuri (1 Ioan 1:8), ba că „îl facem mincinos” chiar pe Dumnezeu (v. 10). Dar el adaugă că în Cristos, care „S-a arătat ca să ia păcatele”, „în El nu este păcat” (3:5). Alături de mărturiile lui Petru şi Ioan, putem să mai adăugăm şi cuvintele apostolului Pavel, şi ale autorului epistolei către Evrei. El îl descrie pe Isus ca „Cel care n-a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21): iar în epistola către Evrei, ca „un Mare Preot... sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7:26). „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

Părerea vrăjmaşilor lui Cristos

În ce priveşte vrăjmaşii lui Isus, ei cu siguranţă, nu aveau prejudecăţi, în orice caz în favoarea Lui. Evangheliile ne spun că „ei îl pândeau”, că ei încercau să-L surprindă cu propriile Lui cuvinte (Marcu 3:2 şi 12:13). Ştim bine, că atunci când o controversă nu poate fi câştigată prin argumente, cei ce se opun recurg la injurii. Biserica, în tot cursul istoriei ei a cunoscut acest lucru. Însă Isus, mai mult ca oricine, a supor­tat cele mai teribile asalturi din partea adversarilor Săi care şi-au revărsat fierea lor amară asupra Lui tocmai pentru fap­tul că le era atât de superior şi avea răspuns în toate discuţiile cu ei.

Criticile vrăjmaşilor lui Isus merită o cercetare mai amănunţită. Marcu strânge în cap. 2, v. 1 până în cap. 3, v. 6, patru din acuzaţiile lor: Mai întâi, blasfemia, când Isus a ier­tat păcatele paraliticului. Îşi lua fără drept, ziceau ei, o putere dumnezeiască. Hulă şi trufie! au strigat ei. Vorbind astfel ei au atins fondul problemei: dacă Isus era cu adevărat Dumnezeu, atunci avea dreptul să ierte păcatele. Apoi erau scandalizaţi de tovărăşia lui Isus cu cei răi. El stătea de vorba cu păcătoşii, mânca cu vameşii, îngăduia femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El! Nici un fariseu n-ar fi îndrăznit să se poarte astfel. Mai degrabă şi-ar fi strâns hainele în jurul lui, ca nu cumva să se atingă de oameni cu o asemenea viaţă. Şi astfel conducându-se. ei se credeau neprihăniţi. Nu le plăceau harul şi bunătatea lui Isus, care, cu toate că era „despărţit de păcătoşi”, purta cu cinste numele de „prieten al păcătoşilor”, pe care I-l puseseră vrăjmaşii în semn de dispreţ. A treia lor învinuire era că religia Lui e uşuratică. Nu postea, cum posteau Fariseii sau măcar ucenicii lui Ioan Botezătorul. Un om „mâncăcios şi băutor de vin”, care a venit „mâncând şi bând” (Luca 7:34). O astfel de acuzaţie nici nu are nevoie de motive temeinice, ca s-o respingi: cei drept Isus era plin de bucurie. Evanghelia arată lucrul acesta, dar pe de altă parte, nu putem pune la îndoială seriozitatea vieţii Lui religioase. În al patrulea rând, i-a umplut de mânie, faptul că Isus „nu ţinea Sabatul”. A vin­decat bolnavi în ziua Sabatului! Ucenicii Lui, trecând prin lanurile de grâu, în ziua Sabatului, au smuls spice, le-au frecat între degete şi le-au mâncat, ceea ce era oprit de căr­turari şi farisei, căci pentru ei, aceasta însemna ca şi cum ar fi secerat şi bătut grâu, lucru strict interzis în ziua de Sabat. Isus păzea Legea lui Dumnezeu, aceasta fără îndoială, El însuşi îi era supus, iar în discuţii, se referea la Cuvântul divin când judeca. El a învăţat de asemeni că Sabatul a fost orânduit de Dumnezeu spre binele omului. Dar fiind „stăpân şi peste Sabat”, Isus Şi-a luat dreptul de a pune la o parte tradiţiile omeneşti şi de a da Legii lui Dumnezeu adevărata ei tălmăcire.

Toate aceste învinuiri sunt slabe şi neînsemnate. De altfel când au vrut să-L dea în judecată pe Isus ca să-L poată omorî, vrăjmaşii au trebuit să plătească martori mincinoşi împotriva Lui. Dar nici măcar atunci nu se potriveau mărturisirile. De fapt, singura pâră pe care au reuşit să o făurească împotriva Lui, nu era de ordin moral, ci politic. Şi când Isus a stat la judecată în faţa Sanhedrinului, ca oricare alt deţinut, de mai multe ori s-a spus că este nevinovat. Pilat după ce în repetate rânduri, a căutat să-I dea drumul, şi-a spălat mâinile în faţa tuturora, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24). Nici Irod nu l-a găsit vreo vină (Luca 23:15). Cât despre Iuda, vânzătorul, acesta s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, şi i-a dat preoţilor, zicând: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4). Tâlharul care s-a pocăit pe cruce, şi-a mustrat tovarăşul şi a adăugat: „Omul acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). În sfârşit, chiar sutaşul, care îl văzuse pe Isus cum a suferit şi a murit, a rostit: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit” (Luca 23:47).

Ce opinie să ne facem asupra Lui Cristos

Noi nu avem nevoie de a ne bizui numai pe opinia altora, noi putem singuri să cercetăm persoana lui Isus Cristos. Desăvârşirea morală a lui Isus pe care El însuşi o afirmă şi în care ucenicii credeau iar vrăjmaşii Lui, cu părere de rău trebuia s-o recunoască este manifestată desluşit în cele patru Evanghelii. Citindu-le noi avem posibilitatea şi prilejul să judecăm singuri. Portretul lui Isus ce reiese din cele patru Evanghelii este desăvârşit. El se profilează în cursul lucrării lui publice, timp de circa trei ani de zile. Luca ne vorbeşte despre copilăria Lui şi în două rânduri ne menţionează, că în timpul vieţii ascunse din Nazaret, El creştea şi Se întărea în trup şi minte, şi era plăcut lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Luca 2:40 şi 52). Noi îl vedem pe Isus când retrăgându-se cu ucenicii Lui, când îmbulzit de norod. El ne este arătat pe drumurile Galileii, când mulţimea îl cinstea ca pe un erou, şi ar fi vrut să-L ia cu sila să-L facă rege. Apoi îl vedem în Templu, unde Fariseii şi Saducheii se unesc împotriva Lui, ca să-i pună întrebări tendenţioase. Dar peste tot fie pe culmile succesului sau scufundat în adâncimile părăsirii totale, Isus rămâne acelaşi, felul Lui de a se manif­esta nu suferă schimbare. Cu alte cuvinte portretul lui Cristos este echilibrat, nu există nici o umbră de extra­vaganţă în El. Crede din tot sufletul ce învaţă pe alţii, dar nu este fanatic, învăţătura Lui este neobişnuită, dar El nu se poartă în mod excentric. Omenia Lui reiese profund, la fel ca şi divinitatea Lui: e obosit, are nevoie de somn, mâncare şi băutură, ca şi oricare altul. Trăieşte cu emoţiile omeneşti ca: iubirea, mânia, bucuria şi necazul. E deplin omenesc, şi totuşi El este mai mult decât un simplu om.

Mai pe sus de toate, ne apare lipsit de orice fel de egoism. Nimic nu ne izbeşte mai mult ca acest lucru. Cu toate că Se credea Dumnezeu, nu se învăluie în măreţie şi fală ci este smerit şi nu atrage atenţia prin felul Lui de a se purta. Aici e paradoxul cel mai derutant al Evangheliei; El se predică pe Sine însuşi, uitându-Se pe Sine şi renunţând la El, în acelaşi timp. În El sunt unite cele mai nobile sentimente de măreţie şi în acelaşi timp cel mai mare spirit de sacrificiu. El se ştie „Domnul tuturor”, dar se face robul tuturor, a zis că va judeca lumea, dar spală picioarele ucenicilor Săi. „Fiul omului”, spune El,” a venit nu pentru a fi servit, ci pentru a servi şi a-şi da viaţa pentru a răscumpăra pe mulţi (Marcu 10:45).

Renunţările Sale sunt extraordinare; ne este spus că El a renunţat la bucuriile cereşti pentru necazurile pământeşti; că a schimbat veşnica Lui despărţire de păcat pentru durerosul Lui contact cu răul din această lume. El s-a născut dintr-o umilă mamă evreică într-un staul, într-un sat fără im­portanţă numit Betleem. El ajunge un prunc refugiat în Egipt. În continuare El a fost crescut în Nazaret unde a lucrat ca tâmplar pentru a ajuta familia Sa. Când l-a venit timpul, a început să predice umblând din sat în sat. El nu posedă aproape nimic, nu are un acoperiş nici cel mai rudimentar confort, El devine prietenul pescarilor şi vameşilor. S-a atins de leproşi, a îngăduit femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El. Şi-a petrecut toată viaţa slujind, vindecând, dând ajutor, învăţând şi propovăduind. Neînţeles, rău inter­pretat, a ajuns victima prejudecăţilor şi intereselor omeneşti. Dispreţuit şi părăsit de însuşi poporul Lui, până la urmă este părăsit de însăşi prietenii Lui. S-a lăsat bătut cu nuiele, scuipat în faţă, încununat cu spini, mâinile şi picioarele pironite pe o cruce, mijloc, în aceea vreme, a stăpânirii romane, de condamnare la moarte. Iar pe când îi pironeau cu cruzime cuiele, El se ruga pentru călăii Săi, zicând: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).

Un astfel de om depăşeşte orice închipuire. El reuşeşte acolo unde noi totdeauna eşuăm. Este deplin Stăpân pe Sine. Niciodată nu S-a răzbunat, nici n-a păstrat pizmă sau supă­rare nimănui. El posedă un asemenea control de Sine însuşi, încât orice ar fi putut gândi, zice sau face oamenii, El renunţă la El însuşi şi se predă voinţei lui Dumnezeu spre binele umanităţii. „Eu nu caut... propria Mea voinţă”, „Eu nu caut propria Mea slavă” (Ioan 5:30, 8:50). Iar apostolul Pavel scrie: „Cristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi” (Romani 15:3). Această uitare desăvârşita de Sine spre a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, iată ce numeşte Biblia dragoste, în dragoste nu există nici un interes personal. Esenţa ei este jertfirea de sine. Se întâmplă că oamenii să cunoască scântei de dragoste dezinteresată, dar viaţa lui Isus a radiat în întregime de o strălucitoare şi nestinsă dragoste. Se impune o concluzie: Isus a fost fără păcat, căci S-a lepădat pe deplin de Sine. O astfel de uitare de sine se numeşte dragoste. Şi „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).



Persoane interesate