Capitolul 2
Ce a afirmat Cristos
Am
văzut că trebuie să căutăm, dacă vrem să găsim. Dar de unde să începem
cercetarea? Creştinul răspunde: Trebuie să începem cu persoana istorică a lui
Isus din Nazaret, căci, dacă Dumnezeu a vorbit şi a lucrat, El a îndeplinit
această lucrare prin Isus Cristos. Deci, întrebarea capitală este: „Tâmplarul
din Nazaret era El, Fiul lui Dumnezeu?”
Două
motive principale ne determină să începem cercetarea noastră asupra
creştinismului cu persoana lui Cristos: mai întâi, creştinismul şi Cristos prin
esenţă sunt inseparabili. Persoana şi lucrarea lui Cristos sunt temelia pe
care este zidită religia creştină. Dacă Isus nu este Cel ce a pretins că este,
dacă nu a îndeplinit ceea ce a declarat că venise să săvârşească, tot edificiul
se surpă. Dacă îl scoţi pe Cristos din creştinism, ai scos esenţialul: nu mai
rămâne practic nimic. Cristos este centrul creştinismului, iar restul este
perimetrul cercului. Ceea ce ne preocupă deci, mai întâi, nu este natura
filozofiei Lui, nici valoarea sistemului Său, nici calitatea moralei Lui, ci
prima noastră grijă, este să studiem caracterul persoanei Lui.
Cine
era El?
În al doilea rând, dacă se poate dovedi
că Isus Cristos este Dumnezeu, o mulţime de probleme îşi găsesc o soluţie
naturală. De exemplu, existenţa lui Dumnezeu devine evidentă şi caracterul Lui
ne este descoperit. Tot felul de întrebări privind datoria şi soarta omului,
viaţa după moarte, scopul şi autoritatea Vechiului Testament şi însemnătatea
crucii găsesc o soluţie, pentru că Isus a vorbit despre ele. Dacă El este
Dumnezeu, învăţătura Lui este adevărată şi deci nu poate fi discutată. De aceea
este logic să începem cercetarea noastră cu Isus Cristos, şi pentru aceasta
trebuie să ne întoarcem spre Evanghelii. Nu este nevoie, în acest stadiu, să le
credem de inspiraţie divină, ci să le considerăm aşa cum se prezintă, ca nişte
documente istorice, ca o relatare a vieţii şi a învăţăturii lui Cristos.
Noi
nu putem să ne ocupăm aici de originea lor literară; sunt alte cărţi care se
ocupă cu această problemă. Să subliniem numai că toţi autorii lor au fost
creştini, şi că creştinii spun adevărul: deci textele lor ne apar obiective,
aşa cum este şi mărturia celor ce au văzut cu ochii lor. Deocamdată le vom
privi ca pe o expunere precisă a vieţii şi a învăţăturii lui Isus. Nu ne vom
opri numai asupra unor evenimente izolate, sau a unor cuvinte neînţelese, ci ne
vom concentra asupra tot ceea ce este general şi clar.
Scopul
nostru este să menţionăm mai multe dovezi care să ne arate în mod incontestabil
că Isus era Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Nu este suficient de a-l
atribui o vagă origină dumnezeiască, ci vom căuta să dovedim însăşi natura Lui
divină. Pe Isus nu-L considerăm nici ca pe Dumnezeu deghizat în om, nici ca pe
un om înzestrat cu calităţi dumnezeieşti, ci noi credem că El este Dumnezeu
făcut om, într-o persoană istorică, posedând două naturi distincte şi
desăvârşite: natura divină şi natura omenească. Astfel El a fost şi rămâne
absolut unic. Iată de ce El este demn de admiraţia şi de adoraţia noastră.
Aceste
dovezi, care vor face obiectul studiului acestui capitol şi al următoarelor
două, sunt de trei feluri: ce a zis Isus despre Sine însuşi, personalitatea Sa,
şi învierea Lui din morţi. Un argument singur, poate să nu convingă, dar toate
trei laolaltă conduc împreună la aceeaşi concluzie.
Declaraţiile
lui Isus despre Sine însuşi sunt uimitoare. Deşi ele nu constituie prin ele
însăşi o dovadă, totuşi există aici un fenomen care merită explicaţii. Pentru a
înţelege mai bine, noi vom examina patru feluri de afirmaţii ale lui Cristos în
legătură cu divinitatea Lui.
1.
Cristos vorbeşte despre El însuşi
Ne
izbeşte numai decât faptul că Cristos de-a lungul învăţăturii Lui, a vorbit
adesea despre El însuşi. Negreşit a vorbit mult şi despre Dumnezeu Tatăl,
despre paternitatea şi Împărăţia Lui. Dar apoi El a adăugat, că El este Fiul
Tatălui, şi că El a venit să înceapă această Împărăţie. Isus predica adeseori
despre „această veste bună a Împărăţiei Lui Dumnezeu. Pentru a intra în
această Împărăţie omul trebuie să răspundă chemării Lui Isus: „de a moşteni
viaţa veşnică”, „de a fi mântuit”, „de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu”.
Matei 13:41, 16:28, 25:31, 34-40, Ioan 18:33-38.
Această
învăţătură îndreptată spre Sine însuşi îl deosebeşte pe Isus de ceilalţi
învăţători religioşi ai lumii. Ei dispar, dar El rămâne în prim plan. Ei propun
un drum şi zic: „Iată adevărul, precum îl înţeleg eu; urmaţi-l”. Isus însă a
zis: „Eu sunt adevărul. Veniţi după Mine”. Nici un fondator al vreunei religii
din lume n-a îndrăznit să vorbească astfel. Mereu când citim cuvintele Lui Isus
ne izbim de pronumele la persoana întâia: de pildă: „Eu sunt Pâinea vieţii.
Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va
înseta niciodată” (Ioan 6:35). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine,
nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). „Eu sunt
învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi
oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). „Eu
sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan
14:6). „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.
Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine...” (Matei 11:28-29).
Marea
întrebare la care conduce învăţătura Lui este: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?”
(Marcu 8:29). El a declarat că Avraam s-a bucurat să vadă ziua Lui, despre care
a scris Moise, şi că în toate cele trei părţi ale Vechiului Testament, adică în
Lege, în proroci şi în cărţile istorice, este scris despre El (Ioan 8:56, 5:46,
5:39, Luca 24:27 şi 44). Luca ne descrie cu de-amănuntul vizita de neuitat pe
care a făcut-o Isus în sinagoga din oraşul Său, anume Nazaret, unde I s-a dat
un pergament din Scripturile Vechiului Testament, şi El S-a sculat să citească.
Textul pe care l-a citit se află în cartea prorocului Isaia 61:1-2: „Duhul
Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci ‚Domnul M-a uns să aduc veşti bune
celor nenorociţi: El M-a trimis, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc
robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea: să vestesc un an de
îndurare al Domnului’”. Apoi a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului din
sinagogă şi a şezut jos. Toţi aveau privirile pironite spre El. Atunci El a
rupt tăcerea cu aceste cuvinte uimitoare. „Astăzi s-au împlinit cuvintele
acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”. Cu alte cuvinte: „Despre Mine a
scris Isaia” (Luca 4:16-21).
Pentru
că El gândea astfel despre Sine însuşi, nu este de mirare, că El a chemat
oamenii să-L urmeze. Era mai mult decât o simplă invitaţie, era o poruncă.
„Veniţi la Mine”, spunea El, şi „Urmaţi-Mă”. El a făgăduit, ca răspuns celor,
ce-L vor urma: să ridice povara celui obosit, să dea hrană celui flămând, şi
apă celui însetat (Matei 11:28-30, Ioan 6:35 şi 7:37-38). Apoi a-L urma, înseamnă
a-L asculta şi mărturisi înaintea oamenilor. Ucenicii Lui recunosc că trebuie
să I se supună în mod absolut, iar în epistolele lor, atât Pavel, cât şi Petru,
Iacov şi Iuda îşi zic cu bucurie „robii Lui”. Ba şi mai mult Isus S-a prezentat
contemporanilor Săi ca adevăratul ţel al credinţei şi iubirii lor. Isus i-a
îndemnat pe oameni să creadă nu numai în Dumnezeu, ci şi în El: „Lucrarea, pe
care o cere Dumnezeu, este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El”
(Ioan 6:29). „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Dacă a crede
în El este prima datorie a omului, a nu crede este cel mai mare păcat. Prima şi
cea mai mare poruncă este „să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”. Isus revendică
această iubire supremă: „Cine iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe fiul său sau
pe fiica sa mai mult decât pe El nu este vrednic de El”, a spus Isus (Matei
10:37). Folosind procedeul ebraic al contrastelor, El declară: „Dacă vine cineva
la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe
fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul
Meu” (Luca 14:26).
Atât
de sigur a fost Isus de a fi în centrul planului de mântuire al lui Dumnezeu,
încât a avut grijă înainte de a se înălţa la cer sa vestească venirea Celui
ce-L va înlocui şi anume Duhul cel Sfânt. Numele preferat pe care l-a dat
Cristos Duhului Sfânt este „Mângâietorul”, pe greceşte „Paraclete”. Este un
cuvânt juridic, care înseamnă avocat, apărător, sfătuitor. Misiunea Duhului
Sfânt va fi de a pleda cauza lui Isus în lume. ”El va mărturisi despre Mine”, a
spus Isus (Ioan 15:26). Iar în capitolul următor: „El Mă va proslăvi, pentru că
va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16:14). Deci, mărturia
Duhului Sfânt, lumii şi descoperirile Lui Bisericii privesc amândouă persoana
Lui Cristos. Mai mult, Isus vorbind despre El însuşi a declarat: „Eu după ce
voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32).
El ştia că crucea va exercita o atracţie irezistibilă asupra oamenilor. Dar la
cine sau spre ce vor fi ei atraşi? La Dumnezeu? La Biserica? La adevăr sau
dreptate? Nu, ci la El, la Isus. Restul va fi atins numai prin El.
Ce
ne miră şi mai mult, este faptul că acest învăţământ îndreptat înspre Sine
însuşi vine de la Acela care propovăduia altora smerenia. El a mustrat pe
ucenicii Săi când căutau slava lor proprie, şi suferea auzindu-i certându-se
pentru a şti care dintre ei este cel mai mare. Oare n-a pus El în practică ceea
ce a poruncit altora? El a luat ca model un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor.
Oare a avut altă măsură pentru Sine însuşi?
2.
Afirmările Lui directe
E
foarte clar că Isus se ştia Mesia, cel vestit de Vechiul Testament, venit să
întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu vestită de atâţia proroci. De altfel, sunt
caracteristice primele cuvinte pronunţate de El, aşa cum ne-au fost transmise
de către evanghelişti: „S-a împlinit vremea”, „Împărăţia lui Dumnezeu s-a
apropiat”, din care primul cuvânt este „împlinit”. El Şi-a atribuit titlul de
„Fiul omului”, care era privit ca un nume mesianic, a cărui origine era într-o
vedenie a prorocului Daniel (Daniel 8:17). Alt nume, „Fiul lui Dumnezeu”, îl
găsim în Psalmul 2:7. Când Marele Preot L-a întrebat (Matei 26:63): „Te jur, pe
Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”, Isus a
răspuns, „Da, sunt” (v. 64). Iar în ultima parte a cărţii lui Isaia se vorbeşte
despre „Robul lui Dumnezeu”, „Alesul Lui”, care suferă: Isus a tălmăcit aceste
texte, aplicându-Şi-le. Prima perioadă de instruire a celor doisprezece ucenici
are ca punct culminant momentul când, în Cezareea lui Filip, Petru mărturiseşte
credinţa lui în Isus: Tu eşti Cristosul” (Marcu 8:27-29). Alţi puteau să creadă
că El era „unul din proroci”, dar Simon Petru ajunsese la certitudinea că Isus
este Cel vestit de proroci. Toată slujirea lui Isus nu este decât o lungă
îndeplinire a profeţilor: „Ferice de ochii care văd lucrurile, pe care le
vedeţi voi.” Le-a spus El odată, la o parte, ucenicilor Săi. „Căci vă spun că
mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă
ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24, de comparat cu Matei 13:16-17).
Dar
nu numai afirmaţiile lui Isus despre mesianitatea Lui ne interesează, ci mai
ales cele despre dumnezeirea Lui. Declarându-Se Fiu al lui Dumnezeu, El descrie
relaţia Lui unică şi veşnică cu Dumnezeu, care este şi mai mare decât
mesianitatea Lui. Iată trei exemple:
Mai
întâi, strânsă legătură şi părtăşie între El şi Tatăl”, adică Dumnezeu, despre
care a vorbit foarte des: încă de la vârsta de 12 ani şi-a uimit părinţii
omeneşti prin râvna Lui neclintită pentru lucrările Tatălui Său (Luca 2:49).
Mai târziu, El afirmă: Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez”
(Ioan 5:17). „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). „Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl
este în Mine” (Ioan 14:10-11).
Ce-i
drept, Isus a învăţat pe ucenicii Săi să se adreseze şi ei lui Dumnezeu, ca
unui Tată”, dar Isus stabileşte o deosebire fundamentală între filiaţiunea Lui
şi a noastră. Dumnezeu pentru El este Tatăl Meu”. El a spus Mariei Magdalena:
„Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Dar n-ar fi putut spune: „Mă duc la
Tatăl nostru”. Toate aceste texte se găsesc în Evanghelia după Ioan. Tot
aceeaşi relaţie unică cu Dumnezeu o găsim în gura lui Isus şi în evanghelia
după Matei 11:27, unde spune: „Toate lucrurile le-au fost date în mâini de
Tatăl Meu: şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel
nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să
i-L descopere”. Mânia ce s-a stârnit din partea iudeilor ne arată şi ea că Isus
afirmă această legătură intimă cu Dumnezeu. „S-a făcut pe Sine însuşi Fiul lui
Dumnezeu” au zis ei (Ioan 19:7). Este vorba de o unitate atât de intimă cu
Dumnezeu, încât, chiar înaintea ochilor Lui, atitudinea unui om faţă de
Dumnezeu sau unui om faţă de El este unul şi acelaşi lucru. Deci, a-L cunoaşte
pe El, înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu (Ioan 8:19); a-L vedea, înseamnă să-L
vezi pe Dumnezeu (Ioan 14:7-9); a crede în El, înseamnă să crezi în Dumnezeu
(Ioan 12:44 şi 14:1); a-L primi pe El, înseamnă să-L primeşti pe Dumnezeu
(Marcu 9:37); a-L urî, înseamnă să-L urăşti pe Dumnezeu (Ioan 15:23); a-L
cinsti, înseamnă să-L cinsteşti pe Dumnezeu (Ioan 5:23). Astfel a vorbit Isus
despre părtăşia Lui unică cu Dumnezeu.
În afară de aceste afirmaţii generale,
iată încă două, bine precizate ce au fost rostite de Isus: prima, o găsim în
capitolul 8 al Evangheliei după Ioan. Adresându-se într-o zi Iudeilor, Isus
le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în
veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Aceasta a fost prea mult pentru
protivnicii Lui. „Avraam a murit... prorocii au murit” au izbucnit ei, „Oare
eşti Tu mai mare decât Avraam? Cine Te crezi Tu că eşti?”. Tatăl vostru Avraam
a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, a răspuns Isus. Iudeii s-au mirat
şi mai tare: „N-ai 50 de ani, şi ai văzut pe Avraam?” Dar Isus le-a răspuns cu unul
din cuvintele Lui cele mai măreţe: „Adevărat, adevărat va spun că, mai înainte
ca să se nască Avraam, sunt eu”. Atunci ei au ridicat pietre ca să arunce în
El. De fapt, după Legea lui Moise, omorârea cu pietre era pedeapsa pentru
blasfemie. Dar ne putem întreba ce blasfemie au găsit ei în cuvintele Lui Isus?
Desigur, El a spus că este înainte de Avraam. Nu a afirmat El acest lucru şi în
alte daţi? Nu a declarat El, că „a venit de sus”, că a fost „trimis de Tatăl”.
O pretenţie nevinovată! Dar dacă cercetăm mai adânc, vedem că Isus n-a spus:
„înainte ca să fie Avraam eram Eu”, ci „...sunt Eu”. Deci a afirmat că a fost
din veşnicie înainte de Avraam. Aceasta nu e totul. În însuşi acest „Eu sunt”
este o afirmare, nu numai de veşnicie, ci şi de divinitate. Tocmai acest Nume
Şi-a dat Dumnezeu (Iahveh, pe evreieşte) când S-a arătat lui Moise, la rugul
aprins care nu se mistuia: „Eu sunt”. „Spune poporului Israel: „Cel care se
numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi” (Exodul 3:2-15) Şi iată că Isus îşi
însuşeşte acest Nume. De aceea au luat iudeii pietre, ca să-L pedepsească
pentru blasfemie.
A
doua ocazie în care Isus a afirmat că El este Dumnezeu se situează după înviere
(să presupunem pentru moment că ea a avut loc cu adevărat). Ioan ne povesteşte
în capitolul 20, v. 26-29, cum în prima Duminică după înviere. Toma cel
necredincios, era cu ceilalţi ucenici în odaia de sus când Isus a venit la ei.
El l-a îndemnat pe Toma să se atingă de rănile Lui, iar Toma, cutremurat şi
uimit, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Isus a acceptat acest titlu.
El mustră pe Toma pentru necredinţa lui, dar nu pentru adoraţia sa.
3.
Cristos vorbeşte cu autoritate
Dovezile
indirecte ale dumnezeirii lui Isus sunt convingătoare. Faptele lui Cristos au
mărturisit şi ele despre El şi despre slujba Lui în felurite chipuri. Ele sunt
tot aşa de grăitoare ca şi cuvintele Lui. În diferite ocazii, Isus a îndeplinit
propriile funcţii ale lui Dumnezeu. El asumă prerogative care sunt de natură
divină. Vom da patru exemple:
1.
În primul rând El afirmă că are puterea să ierte păcatele. În două rânduri
Evangheliile ne arată că Isus iartă păcatele. Isus a iertat pe nişte păcătoşi.
Întâia dată, I-au adus un slăbănog purtat de prietenii lui, care l-au coborât
cu patul prin acoperiş, Isus a uimit mulţimea adunată, zicând: „Fiule, păcatele
îţi sunt iertate” (Marcu 2:1-12) A doua oară, a rostit cuvinte asemănătoare
faţă de o femeie, a cărei viaţă era cunoscută ca fiind imorală. Isus se afla la
masă în casa unui fariseu, când o femeie vine la picioarele Lui, i le spală cu
lacrimile ei, le şterge cu părul ei, apoi le sărută şi le unge cu mir. Isus
i-a spus şi ei: „Păcatele îţi sunt iertate!”
În amândouă ocaziile persoanele de faţă
au încruntat din sprâncene şi s-au întrebat: „Cine este acesta? Ce hulă a rostit!
Cine poate ierta păcatele, decât Dumnezeu singur?” Întrebările lor erau
formulate corect: Noi putem ierta greşiţilor noştri, dar singur Dumnezeu poate
ierta păcatele săvârşite împotriva Lui (Luca 7:36-50).
2.
În al doilea rând, Isus S-a prezentat ca cel dătător de viaţă. S-a descris pe
Sine însuşi ca „pâinea vieţii”, (Ioan 6:35), „viaţa” (14:6), „învierea şi
viaţa” (11:25). La fel, cum mlădiţele depind de viţă, aşa şi ucenicii Lui
depind de El (Ioan 15:4-5): Isus a oferit „apă vie” unei femei samaritence
(Ioan 4:10-15), iar unui tânăr israelit care-L întreabă cum să capete viaţa
veşnică, i-a făgăduit-o cu condiţia să vină şi să-L urmeze (Marcu 10:17-21). El
s-a numit „Păstorul cel bun” care nu numai îşi lasă viaţa pentru oile Lui, ci
le şi dă viaţa (Ioan 10:11-15). El afirmă că Dumnezeu l-a dat putere peste
toate fiinţele, astfel încât să dăruiască viaţa tuturor celor pe care Dumnezeu
îi va da. El adăugă: „Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21, 10:28, 17:2). Aceste
cuvinte erau aşa de clare încât ucenicii le-au primit ca adevărate. În
consecinţă ei nu puteau să-L părăsească. „La cine să ne ducem?” spune Petru. Tu
ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6:68). Viaţa, fie trupească, fie
duhovnicească, este o taină. Ce ştim noi de originea şi de natura ei? Putem
numai să o numim un dar. Isus a spus că viaţa, acest dar divin este la
dispoziţia Lui.
3.
În al treilea rând, Cristos a spus că El învaţă oamenilor adevărul. Nu este
vorba numai de adevăruri religioase, ci de Adevărul în sensul absolut.
Contemporanii Lui sunt uimiţi de înţelepciunea Lui. „De unde are El aceste
daruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?... Nu este
acesta tâmplarul?...” (Marcu 6:2-3). „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a
învăţat niciodată?” (Ioan 7:15). Dar şi mai adânc i-a uimit autoritatea Lui:
„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). „Vorbea cu putere”
(Luca 4:32). „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas
uimite de învăţătura Lui: Căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi
învăţau cărturarii lor” (Matei 7:28-29). Această autoritate a lui Isus
depăşeşte şi pe cea a prorocilor; ea este personală. Cărturarii se rezemau în
învăţătura lor pe autoritatea legii, prorocii vorbeau în numele lui Dumnezeu.
Dar Isus vorbea cu propria Lui putere. Introducerea cuvântărilor Sale nu era
„Aşa vorbeşte Dumnezeul”, ci „Adevărat, adevărat vă spun”. Desigur El a afirmat
totdeauna, că învăţătura nu este a Lui, ci a Tatălui care L-a trimis. Isus
vorbeşte cu o deplină siguranţă, căci este convins de a fi un instrument direct
al revelaţiei divine. Niciodată n-a şovăit, nici nu S-a scuzat. N-avea nevoie
să se contrazică, nici să retragă sau să schimbe un singur cuvânt zis. El a
afirmat că rostea cuvintele lui Dumnezeu. „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu,
spune cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). Isus prevestea viitorul cu o deplină
siguranţă. El dădea porunci morale absolute: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”
(Matei 5:44, Luca 6:27).”Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine” (Matei 6:34); „Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Apoi a dat multe făgăduinţe,
ştiind sigur că le poate îndeplini: „Cereţi, şi vi se va da” (Luca 11:9). El
afirmă despre cuvintele Lui, că sunt veşnice, cum era şi Legea şi că ele nu
vor trece niciodată. A avertizat pe ascultătorii Lui că soarta lor va depinde
de răspunsul lor faţă de învăţătura Lui, aşa cum a depins şi soarta poporului
Israel de ascultarea lui faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
4.
În sfârşit, Cristos a spus că are să judece lumea. Aceasta este poate afirmarea
cea mai uluitoare! Multe din pildele lui Isus vorbesc de revenirea Lui, la
sfârşitul lumii şi de ziua judecăţii, care va avea loc după revenirea Lui. El
va învia pe cei morţi, şi toate naţiunile vor fi adunate în faţa Lui. El se va
aşeza pe tronul slavei, şi judecata îl va fi încredinţată de către Tatăl.
Atunci El va despărţi pe oameni, ca un păstor care îşi desparte oile de capre.
Unii vor fi poftiţi să intre şi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei de
la întemeierea lumii. Alţii vor auzi cuvinte îngrozitoare: „Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi
îngerilor lui (Matei 25:31-46). Isus va fi judecătorul. Etalonul de măsură va
fi atitudinea oamenilor faţă de El, arătată prin felul de a trata pe „fraţii”
Lui, sau prin răspunsul dat la cuvântul Său. Pe cei ce l-au mărturisit înaintea
oamenilor îi va mărturisi şi El înaintea Tatălui; de cei ce se leapădă de El,
se va lepăda şi El de ei. Pentru ca un om să fie exclus din cer în ziua de pe
urmă, va fi de ajuns ca Isus să spună: „Niciodată nu te-am cunoscut!” (Matei
10:32-33, 7:23). Este o afirmare extraordinară, cine ar putea folosi un astfel
de limbaj? Greu ne putem închipui un predicator care ar spune astăzi, unei
adunării: „Luaţi seama la cuvintele mele, soarta voastră veşnică depinde de
ascultarea voastră după care vă voi judeca când voi reveni la sfârşitul lumii!”
Un astfel de om ar fi dat pe mâna poliţiei şi a psihiatrilor.
4.
Minunile lui Cristos, semne ale divinităţii Lui
Trebuie
să vorbim şi despre minunile lui Isus, care şi ele atestă divinitatea Lui. În
această mică carte, nu putem discuta în profunzime nici realitatea, nici scopul
minunilor. Ajunge să observăm că valoarea minunilor lui Cristos, constă mai
mult în însemnătatea lor spirituală decât în caracterul lor supranatural... Ele
nu au fost niciodată săvârşite din egoism, ci aveau un scop. Isus nu le-a făcut
pentru a ului lumea, nici ca să impună supremaţia Lui. Ele au fost nu numai o
demonstraţie de putere pe plan material, ci ilustrarea unei puteri morale. De
fapt ele au fost pilde ale lui Isus, interpretate prin fapte. Lucrările lui
Isus confirmă cuvintele Lui. Apostolul Ioan a văzut acest lucru desluşit: el
n-a construit evanghelia în jurul a şase sau şapte „semne” (adică minuni) alese
între multe altele, precum scrie în capitolul 20:30-31. Aceste „semne” sunt
legate de importantele declaraţii aţe Lui Isus. Întâiul semn a fost prefacerea
apei în vin, la o nuntă în Cana din Galileea. La prima aparenţă nu este o
minune deosebit de semnificativă, înţelesul ei însă este foarte adânc. Ioan ne
povesteşte (cap 2:1-12) că vasele de piatră cu apă erau „pregătite pentru
obiceiul de curăţire al iudeilor”. Iată indiciul important: apa era simbolul
vechii religii, ca şi fântâna lui Iacov din capitolul 4, unde găsim numeroase
legături cu Vechiul Testament. Vinul însă înfăţişează noua alianţă, aceea a
harului. Cum El a schimbat apa în vin, aşa şi Evanghelia va lua locul Legii.
Prin acest semn, Isus se arată că Cel care va orândui noul legământ, adică
Mesia. Curând va spune femeii din Samaria: „Eu... sunt Acela” (Ioan 4:26).
Tot
astfel, când a hrănit cinci mii de suflete (Ioan 6:35, 48) El a arătat că poate
sătura sufletul omenesc flămând. „Eu sunt punea vieţii”, a spus El. Ceva mai
târziu, Isus a deschis ochii unui om orb din naştere, după ce spusese puţin
înainte: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12 şi 9:1-12). Dacă Isus poate să dea
orbului vederea, poate să deschidă şi ochii oamenilor, ca să-L vadă şi să-L
cunoască pe Dumnezeu. În sfârşit, El învie pe un om numit Lazăr, care murise cu
patru zile în urmă. „Eu sunt învierea şi viaţa” a spus cu această ocazie Isus.
Învierea unui om mort a fost „semnul” adeveririi acestor cuvinte (Ioan 11:25).
Viaţa trupească simbolizează viaţa sufletească. Cristos este viaţa creştinului
înainte de moarte, şi El va fi învierea lui după moarte. Toate aceste minuni
arată că oamenii sunt flămânzi, orbi şi morţi, vorbind duhovniceşte, şi numai
Cristos poate să le sature foamea, să le redea vederea, şi să-i învie pentru o
viaţă veşnică.
Încheiere
Este
imposibil de a elimina din învăţătura tâmplarului din Nazaret toate aceste
declaraţii. De asemeni nu se poate spune că cei patru evanghelişti le-au
inventat sau le-au exagerat în mod inconştient. Ei le redau într-un mod concordant
şi repetat, iar portretul învăţătorului este prea adevărat şi echilibrat ca să
fie născocit. Este adevărat, că aceste declaraţii nu constituie prin ele însuşi
dovezi ale divinităţii lui Isus. Şi dacă ele sunt false? Dar atunci trebuie să
le găsim o explicaţie. Nu putem să considerăm pe Isus ca un mare învăţător dacă
S-a înşelat cu privire la unul din punctele cele mai însemnate ale învăţăturii
Sale, şi anume asupra persoanei Lui. Există un fel de „megalomanie” din partea
Lui, pe care mulţi oameni de ştiinţă au scos-o în evidenţă. S-a spus că „aceste
afirmări, din partea unui simplu om, ar însemna egoism ridicat până la
megalomanie”. „Contrazicerea, scrie alt autor, între adâncimea, înţelepciunea
şi bunul simţ al învăţăturii Lui morale, şi teologia Sa total de megalomană, nu
se poate explica decât dacă El este cu adevărat Dumnezeu.”
Alţii
susţin că a fost un impostor. Dar oare a încercat El să câştige încrederea
oamenilor, luând asupra Sa o autoritate divină, pe care de fapt n-o avea? E
foarte greu de crezut aceasta, căci El a urât făţărnicia în alţi oameni, şi a
fost de o sinceritate cristalină.
Unii
vor spune că El în mod sincer s-a înşelat. Avea oare El idei fixe, iluzii
despre Sine însuşi? Această teză îşi are adepţii ei, dar părerile acestora sunt
cu atât mai eronate, cu cât Isus nu da deloc impresia să fi avut vreo anomalie
în personalitatea Sa psihică. Din contră, întreaga Lui personalitate, pare a
confirma declaraţiile Sale. În această sferă vom urma acum cercetarea noastră.