Capitolul 1
Cum să căutăm?
„La
început, Dumnezeu.” Aceste trei cuvinte cu care începe Biblia nu sunt numai
introducerea cărţii Facerii (sau Geneza), ci şi cheia care ne deschide Biblia
în întregimea ei. Religia Bibliei este o religie unde iniţiativa vine de la
Dumnezeu. Pe Dumnezeu niciodată nu-L poţi lua prin surprindere, nici să
intervii înaintea Lui. El e totdeauna cel dintâi. „La început” a fost Dumnezeu,
şi El a intervenit înainte ca omul să existe, înainte ca omul să-L caute.
Dumnezeu l-a căutat pe om. În Biblie nu vedem cum omul caută bâjbâind pe
Dumnezeu, ci vedem pe Dumnezeu care face primul pas. Mulţi îşi închipuie un
Dumnezeu şezând confortabil pe un tron înalt, îndepărtat, indiferent faţă de
nevoile oamenilor, până în clipa când, înduplecat de strigătele lor, va face
ceva pentru ei. O asemenea imagine este aproape o blasfemie. Biblia ne arată un
Dumnezeu care, cu mult înainte ca să-i fi venit în gând omului păcătos să-L
caute, ia iniţiativa, se ridică de pe tronul Lui, renunţă pentru o clipă la
slava Lui şi Se apleacă să-l caute pe om până când îl găseşte.
Această
activitate suverană a lui Dumnezeu ni se arată în multe feluri; mai întâi El a
luat iniţiativa creaţiunii, aducând viaţa în întregul univers: „la început,
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Apoi, El S-a descoperit
omului făcând cunoscut întregii umanităţi natura şi voia Sa: „După ce a vorbit
în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe
chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei
1:1-2). Tot El a luat şi
iniţiativa salvării: venind pe acest pământ prin Isus Cristos pentru a elibera
bărbaţi şi femei de păcatele lor. „Dumnezeu... a cercetat şi răscumpărat pe
poporul Său” (Luca 1:68). Dumnezeu a creat, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu a
lucrat. Aceste trei afirmaţi despre iniţiativa lui Dumnezeu alcătuiesc un
rezumat al religiei Bibliei. Noi, în această carte, vom dezvolta mai ales
ultimele două afirmaţii, deoarece temelia creştinismului este prin definiţie legată
de personalitatea istorică a lui Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a vorbit, cel mai
important cuvânt al Lui a fost Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a lucrat, cel mai
desăvârşit act al Lui este mântuirea lumii prin Isus Cristos.
Dumnezeu
a vorbit şi a lucrat în Isus Cristos. El a spus ceva. El a făcut ceva. Aceasta
înseamnă că creştinismul nu este numai o vorbărie pioasă, nici o colecţie de
idei religioase, şi nici un catalog de legi; ci este o „evanghelie”, adică „o
veste bună” cum scrie Pavel: „Evanghelia lui Dumnezeu... (care) priveşte pe
Fiul Său, Isus Cristos, Domnul Nostru” (Romani 1:1-4). Evanghelia nu este un
îndemn către om ca să facă ceva; ci mai pe sus de toate ea ne declară ce a
făcut Dumnezeu prin Cristos pentru nişte fiinţe ca noi.
Dumnezeu
a vorbit
Omul
este o fiinţă de o curiozitate fără margini. Mintea lui este astfel făcută,
încât nu cunoaşte odihnă, ci mereu cercetează necunoscutul. Cu o energie
neobosită, el urmăreşte „cunoaşterea”. Viaţa omului este o înşiruire de
descoperiri. Mereu el întreabă, caută, explora. De fapt, nu iese niciodată din
veşnica întrebare a copilului: „De ce?” Dar, când mintea omului începe să se
ocupe de Dumnezeu, e dezorientată şi bâjbâie în întuneric. Nu trebuie să ne
mirăm: Dumnezeu este prin definiţie infinit, pe când noi suntem făpturi
limitate. El este cu totul în afară de înţelegerea noastră. De aceea, mintea
noastră, un instrument atât de minunat în ştiinţele empirice, nu ne poate
ajuta mare lucru în acest domeniu. Ea nu se poate urca până în infinitatea lui Dumnezeu.
Nu există nici o scară ci numai o prăpastie întinsă, nemăsurată. „Poţi pătrunde
adâncimile lui Dumnezeu?” Aşa i s-a pus întrebarea lui Iov (Iov 11:7). Nu,
lucrul acesta nu este posibil. Şi aşa ar fi rămas situaţia, dacă Dumnezeu n-ar
fi luat iniţiativa de a vorbi. Omul ar fi rămas agnostic pentru totdeauna,
întrebând, ce-i drept, ca Pont Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38) - fără
să aştepte nici un răspuns, deoarece nu îndrăzneşte să spere că-l va primi.
S-ar fi închinat la diferite altare, căci aşa e natura lui, dar pe toate aceste
altare ar fi fost scris, ca pe cel din Atena: „Unui Dumnezeu necunoscut”
(Faptele Apostolilor 17:23).
Dar
iată că Dumnezeu a vorbit. El ni s-a făcut cunoscut, învăţătura creştină a
revelaţiei este, prin esenţă, raţională. Dumnezeu a dezvăluit minţii noastre
ceea ce altfel i-ar fi rămas ascuns. O parte din această revelaţie o găsim în
natură: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea
mâinilor Lui” (Psalmul 19:1). În Epistola către Romani, apostolul Pavel scrie
că „ce se poate cunoaşte, despre Dumnezeu le este descoperit”... (adică
oamenilor), „căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute
ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea
lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El”
(Romani 1:19-20)
Această
revelaţie este numită de obicei „generală”, pentru că e adresată tuturor
oamenilor, sau ”naturală”, pentru că e vorba de natură. Dar aceasta nu este de
ajuns. Desigur, ea aduce o anumită cunoştinţă despre existenţa lui Dumnezeu,
puterea Sa divină, slava şi statornicia Lui. Dar ca să-l cunoşti personal pe
Dumnezeu să primeşti iertarea păcatelor şi să intri în relaţie cu El, îţi
trebuie o descoperire mai intimă şi mai directă. Această revelaţie trebuie să
cuprindă şi sfinţenia lui Dumnezeu, iubirea şi puterea Lui de a elibera de
păcat. Şi această descoperire i-a plăcut lui Dumnezeu să ne-o dăruiască. Ea se
numeşte revelaţie „specială”, pentru că a fost dată mai întâi unui popor
special (Israel) prin soli speciali (prorocii în Vechiul Testament, şi
apostolii în Noul Testament).
Această
descoperire se numeşte şi „supranaturală”, pentru că s-a produs printr-un
proces căruia de obicei i se dă numele de „inspiraţie”, şi expresia principală
şi-a găsit-o în persoana şi opera lui Isus. Pentru a descrie această revelaţie,
Biblia spune foarte simplu că „Dumnezeu a vorbit”. Noi înşine comunicăm unii cu
alţii cel mai uşor prin vorbire. Prin vorbele noastre arătăm ce este în mintea
noastră. Cu atât mai mult a dorit Dumnezeu să-şi descopere spiritul Lui infinit
minţilor noastre mărginite. Deoarece, cum scrie în prorocul Isaia, „cât sunt de
sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus... gândurile Lui lată de
gândurile noastre” (Isaia 55:9). Noi niciodată n-am fi putut să le cunoaştem
dacă nu le-ar fi exprimat în cuvinte. Şi aşa „a venit cuvântul Domnului” prin
mulţi profeţi, până când în sfârşit a venit Isus Cristos, şi „Cuvântul s-a
făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:1, 14). În acelaşi sens scrie şi
apostolul Pavel bisericii din Corint: „Întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a
cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să
mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni
1:21). Omul ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, nu prin înţelepciunea lui
proprie, ci prin cuvântul lui Dumnezeu („propovăduirea”); nu prin judecata
omenească, ci prin revelaţia dumnezeiască. Şi, pentru că Dumnezeu S-a făcut
cunoscut prin Cristos, creştinul poate să se îndrepte cu îndrăzneală spre cel
agnostic şi cel superstiţios şi să le spună, cum a spus Pavel Atenienilor în
Areopag: „Ei bine, ceea ce cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu”
(Faptele apostolilor 17:23).
O
mare parte din neînţelegerea între ştiinţă şi religie este o consecinţă a
neclarificării acestui punct. Metoda empirică este de neaplicat în sfera
religiei. Cunoştinţa ştiinţifică înaintează prin observare şi experienţe. Ea
prelucrează datele aduse de cele cinci simţuri fizice. Dar când treci în metafizică,
nu mai ai date aduse la dispoziţie pe calea simţurilor. Pe Dumnezeu, nu-L poţi
nici atinge, nici vedea, nici auzi. Totuşi la un moment dat al istoriei, El a
hotărât să vorbească şi să se incarneze într-un trup care putea fi văzut şi
pipăit.
Apostolul
Ioan îşi începe astfel prima lui epistolă: „Ce era de la început, ce am auzit,
ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre...
aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3).
Dumnezeu
a lucrat
Buna
Vestire creştină nu se mărgineşte numai să declare: că Dumnezeu a vorbit. Ea
afirmă de asemeni că Dumnezeu a lucrat. Dumnezeu a luat iniţiativa în amândouă
felurile din pricina nevoii omeneşti. Căci omul este nu numai neştiutor, ci şi
păcătos. Deci nu ajunge numai descoperirea lui Dumnezeu care să ne înlăture
necunoştinţa: El a trebuit să înceapă o lucrare care să ne scape de păcatele
noastre. A început-o în vremea Vechiului Testament. L-a chemat pe Avraam din Ur
în Caldeea, a făcut din el şi din urmaşii lui un popor, i-a scăpat din robia în
Egipt, a făcut un legământ cu ei pe muntele Sinai, i-a condus prin pustie în
ţara făgăduinţei, i-a condus şi învăţat ca pe poporul Lui ales. Dar toate
acestea erau numai pregătirea pentru măreaţa lucrare a mântuirii. Oamenii aveau
nevoie de a fi eliberaţi, nu din robia Egiptului, nici din exilul Babilonului,
ci din sclavia şi exilul păcatului. De aceea a venit Isus Cristos, şi anume ca
Mântuitor: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de
păcatele lor” (Matei 1:21). „Adevărat şi cu totul vrednic de primit este
cuvântul; care zice: Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei
păcătoşi” (1 Timotei 1:15). „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce
era pierdut” (Luca 19:10). El era păstorul, căruia lipsindu-i o singură oaie
pierdută din turmă, s-a dus să o caute până când a găsit-o (Luca 15:3-7).
Creştinismul
este o religie care duce la mântuire. Nici o altă religie din lume nu este
comparabilă acestui mesaj a lui Dumnezeu, care a iubit şi a căutat o lume de
păcătoşi, şi care a murit pentru ea.
Răspunsul
omului
Dumnezeu
a vorbit. Dumnezeu a lucrat, în Biblie se găsesc expuse şi tălmăcite cuvintele
dumnezeieşti. Pentru mulţi aceste cuvinte rămân acolo! În ceea ce îi priveşte,
aceşti oameni, ei cred că ce a spus Dumnezeu face parte numai din istoria
veche. Dar această revelaţie ne obligă să acţionăm. Trebuie ca mesajul biblic
să pătrundă în vieţile noastre. Dumnezeu a vorbit, dar oare am ascultat noi de
Cuvântul Lui? Dumnezeu a lucrat, dar am tras noi profit din lucrarea Lui? Ce
trebuie să facem? Acest lucru va fi lămurit în continuarea acestei cărţi. Un
lucru însă este necesar să-l înţelegem de la început: noi trebuie să căutăm.
Dumnezeu ne-a căutat, El ne caută şi astăzi, dar şi noi trebuie să-L căutăm.
Cea mai mare plângere a lui Dumnezeu împotriva omului este că omul nu-L caută.
„Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă dacă
este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au
rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici: nu este nici unul care să facă
binele, nici unul măcar” (Psalm 14:2-3). Totuşi Isus a făgăduit că „cine caută,
găseşte” (Matei 7:8). Dacă nu căutăm, niciodată nu vom găsi. Păstorul şi-a
căutat oaia pierdută, până când a găsit-o. Femeia şi-a căutat banul de argint
pierdut, până când l-a găsit. De ce să ne închipuim noi că vom găsi fără a
căuta? Dumnezeu doreşte a fi găsit, dar numai de cei care îl caută.
Trebuie
să căutăm cu stăruinţă. Un filosof spunea: „Omul îşi duce lenevia până unde
este posibil”. Dar aici e vorba de o problemă serioasă: să lăsăm deci lenea şi
apatia noastră naturală şi să ne dedăm mintea la cercetare. Ce să dea Dumnezeu
unui om uşuratic, care cere cu jumătate de gură? „El răsplăteşte pe cei ce-L
caută” (Evrei 11:6).
Trebuie
să căutăm cu smerenie. Dacă lenea şi indiferenţa este o piedică pentru unii,
mândria e o piedică şi mai mare pentru mulţi. Trebuie să recunoaştem că mintea
noastră mărginită, ea singură nu poate să -L descopere pe Dumnezeu, dacă nu ni
S-ar descoperi El însuşi. Nu vreau să spun că trebuie să oprim chibzuirea
raţională; dimpotrivă, psalmistul ne îndeamnă să nu fim „ca un cal sau ca un
catâr fără pricepere (Psalm 32:9). Să ne folosim de mintea noastră, dar să-i
acceptăm limitele. Isus a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al
pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi,
şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11:25). Este unul din motivele pentru
care Isus iubea aşa de mult pe copii: pe ei poţi să-i înveţi, ei nu sunt
mândri, nici plini de ei înşişi şi nu au un duh de critică. Avem nevoie de
mintea deschisă, smerită şi receptivă a copilaşului.
Trebuie
să căutăm cu toată sinceritatea. Pentru a ne însuşi revelaţia lui Dumnezeu,
trebuie să lepădăm orice mândrie şi orice idee preconcepută. Orice student ştie
ce primejdios este să te apropii de o materie cu idei preconcepute. Mulţi însă
cercetează Biblia cu teoriile lor anticipate. Dar făgăduinţa lui Dumnezeu este
adresată numai celui care cercetează cu seriozitate: „Mă veţi căuta, şi Mă
veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13). Deci să punem
deoparte prejudecăţile noastre şi să ne deschidem mintea; se poate, la urma
urmei, să fie adevărat creştinismul.
Trebuie
să căutăm într-un spirit de ascultare. Această condiţie este cea mai grea de
îndeplinit. Căutând pe Dumnezeu, nu numai că trebuie să fim gata să ne revizuim
ideile, ci şi să ne schimbăm vieţile noastre, învăţătura creştină este şi o
provocare morală: dacă învăţătura este adevărată, trebuie să acceptăm această
provocare. Dumnezeu nu este un obiect de curiozitate; nu poţi să-L studiezi la
telescop sau să-L pui sub microscop şi să-L găseşti „foarte interesant”!
Dumnezeu nu este „interesant” ci El ne tulbură. Ceea ce este adevărat pentru
Dumnezeu este adevărat şi pentru Isus Cristos. Noi avem de gând să-L observăm
din punct de vedere intelectual; şi iată că ne dăm seama că El este cel ce ne
observă spiritual. Rolurile s-au inversat. Noi îl studiem pe Aristotel, şi ne îmbogăţim
cunoştinţele; dar studiindu-L pe Isus noi suntem tulburaţi spiritual în sensul
cel mai profund. Vedem că trebuie neapărat să ne alegem o atitudine a inimii,
să luăm o hotărâre a voinţei în faţa acestui Isus. Putem să-L studiem pe Isus
obiectiv din punct de vedere intelectual, dar nu putem rămâne neutri din punct
de vedere moral. La aceasta se ajunge prin contactul sincer cu Isus: „Am
început numai în liniştea odăiţei noastre de student şi iată-ne acum chemaţi pe
terenul hotărârii morale” (P.C. Simpson: „Faptul lui Cristos”).
Este
ceea ce Isus vroia să spună unor iudei necredincioşi: „Dacă vrea cineva să facă
voia Lui (adică a lui Dumnezeu) va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de
la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Făgăduinţa Sa este
desluşită; noi vom şti dacă Isus Cristos este adevărat sau nu, dacă învăţătura
Lui a fost omenească sau dumnezeiască. Dar această făgăduinţă se sprijină pe o
condiţie morală: trebuie să fim gată, nu numai să credem, dar să şi ascultăm
de El. Dacă de la început refuzăm să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, când El
ne-o va face cunoscută, nu vom ajunge niciodată să avem siguranţa mântuirii.
Mi-aduc
aminte de un tânăr, care a venit să mă vadă, când abia ieşise din şcoală, şi
începuse să lucreze în capitală. Mi-a spus că nu se mai ducea la biserică,
pentru că nu mai putea rosti crezul fără să fie ipocrit; nu-l mai credea. Când
şi-a terminat povestea l-am întrebat: „Dacă aş putea să-ţi dau răspuns la
toate problemele tale, dându-ţi deplină satisfacţie intelectuală, ţi-ai schimba
felul de viaţă?” A zâmbit şi a roşit: adevărata lui problemă era morală, nu
intelectuală.
Astfel,
trebuie să conducem cercetarea noastră îndepărtând indiferenţa şi mândria,
punând deoparte teoriile noastre şi păcatul, şi să-L căutăm pe Dumnezeu,
indiferent care ar fi consecinţele. Din tot ceea ce ne împiedică să-L căutăm
efectiv pe Dumnezeu, cele mai grele de biruit sunt prejudecata intelectuală şi
revolta morală. Amândouă exprimă sentimentul de frică, cel mai mare duşman al
adevărului. Frica ne zădărniceşte cercetarea. Ştim că a-L căuta pe Dumnezeu şi
a-L primi pe Isus Cristos ar putea să fie o experienţă tulburătoare. Aceasta
ne-ar obliga să reexaminăm toată concepţia noastră asupra vieţii, şi să ne
schimbăm întregul fel de a trăi. Un fel de moliciune intelectuală şi morală ne
face să şovăim. Nu găsim, pentru că nu căutăm. Şi nu căutam, pentru că nu vrem
să găsim, ştiind prea bine că cel mai bun mijloc de a nu găsi este de a nu
căuta. Dumnezeu să ne dea curajul să căutăm. Se poate că v-aţi înşelat şi că,
de fapt, Cristos avea dreptate. Şi dacă aveţi de gând să fiţi un cercetător
smerit, cinstit, ascultător, veniţi la cartea care se declară revelaţia lui
Dumnezeu. Citiţi mai cu seamă evangheliile, care vorbesc despre Isus Cristos.
Daţi-l Lui prilejul să se confrunte cu voi şi să vă convingă de realitatea Sa.
Veniţi, renunţând la voi înşivă, gata să credeţi şi să ascultaţi, dacă Dumnezeu
vă convinge. De ce n-aţi citi Evanghelia după Marcu, sau cea după Ioan?
Citiţi-o toată, ca să aibă un efect deplin. Apoi o recitiţi mai pe îndelete, un
capitol pe zi. Înainte de a citi, rugaţi-vă. Iată ce aţi putea spune:
„Dumnezeule, dacă Tu exişti (eu nu ştiu dacă exişti), şi dacă poţi auzi această
rugăciune (eu nu ştiu dacă poţi), vreau să-Ţi spun că sunt un căutător sincer
al adevărului. Arată-mi dacă Isus este Fiul Tău şi Mântuitorul lumii. Şi dacă
Tu îmi dai această convingere, mă angajez să-L accept ca pe Mântuitorul meu,
să-L urmez ca pe Domnul meu”.
Nici
unul, dintre cei care s-au rugat astfel n-a fost dezamăgit. Dumnezeu nu rămâne
dator nimănui. El răsplăteşte pe oricine-L caută cu sinceritate şi seriozitate.
Cristos a făgăduit desluşit: „Căutaţi şi veţi găsi (Matei 7:7).