CAPITOLUL 10
A
lua o hotărâre
Numeroase
sunt persoanele cărora li se pare ciudat când aud că trebuie să ia o hotărâre
personală pentru a deveni creştin. Unii cred că dacă te-ai născut într-o ţară
creştină, eşti de acum creştin. „Nefiind nici evrei, nici mahomedani, nici budişti,
probabil că suntem creştini!”, spun ei. Alţii îşi închipuie că, primind o
educaţie creştină, învăţând să accepte crezul creştin şi normele de purtare
creştine, nu li se mai cere şi altceva. Dar lucrurile nu se prezintă astfel.
Oricum ne-am fi născut şi am fost educaţi, fiecare om e răspunzător de
hotărârea lui pentru sau împotriva lui Cristos. Nu putem să rămânem neutri.
Este imposibil să ne îndreptăm spre creştinism fără să ne decidem, nici să
lăsăm pe altul să ia hotărârea în locul nostru; noi înşine trebuie să hotărâm.
Chiar
dacă suntem de acord cu ceea ce scrie în această carte până la pagina de faţă,
nu ajunge. Chiar dacă admitem că divinitatea lui Isus e posibilă, poate chiar
dovedită, şi că El era de fapt Fiul lui Dumnezeu; că El a venit şi a murit ca
să fie Mântuitorul lumii; chiar dacă admitem că noi suntem păcătoşi şi că avem
nevoie de un Mântuitor, toate acestea nu ajung. Nici unul din aceste fapte,
nici toate împreună, nu ne fac creştini. Desigur că trebuie mai întâi să credem
anumite fapte despre persoana şi lucrarea lui Cristos, dar adevărata credinţă
va transforma acest asentiment mintal într-un act decisiv de încredere.
Convingerea intelectuală este un lucru, dar hotărârea morală este altceva. Şi
eu însumi gândeam altă dată că, deoarece Isus a murit pe Cruce, lumea întreagă
era pusă în mod automat în ordine cu Dumnezeu. Îmi aduc aminte cât de
nedumerit, ba chiar cât de indignat, am fost când mi s-a spus că aveam nevoie
să mi-L însuşesc pe Isus şi mântuirea Lui pentru mine personal. Mulţumesc lui
Dumnezeu că, mai târziu, El mi-a deschis ochii, şi am înţeles că nu era
suficient numai faptul să recunosc că Isus este Mântuitorul lumii ci trebuia
să-L accept personal ca pe Mântuitorul meu. Da, al meu! În adevăr adjectivul
posesiv la persoana întâia, are un loc deosebit în Biblie. „Domnul este
Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Psalm 23:1); „Domnul este lumina şi
mântuirea mea” (Psalm 27:1) „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu” (Psalm 63:1).”Preţul
nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu”(Filipeni 3:8). Există un
verset în Biblie care a ajutat pe mulţi căutători ai adevărului (şi pe mine!)
să înţelegem pasul credinţei pe care-l avem de făcut, şi care conţine cuvintele
lui Cristos, care spun: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul
Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa
3:20).
Există
o pictură vestită din anul 1853 care ilustrează această „lumină a lumii”.
Pictura originală se află în capela din Keble College la Oxford, şi o copie pe
care a pictat-o acelaşi artist după 40 de ani, se găseşte în Catedrala St.
Paul. Deşi stilul acestei picturi s-a cam demodat, simbolul ei rămâne viu,
precum l-a descris J. Ruskin: „În partea stângă a tabloului se vede această uşă
care reprezintă sufletul omenesc, încuiată şi baricadată cu lacăte şi cuie
ruginite. Iedera a crescut peste balamalele nedeschise de multă vreme... Pragul
e acoperit cu buruieni, iar Cristos se apropie pe înnoptate... „El poartă
coroana de spini şi haina de purpură împărătească, ţine o lampă în mâna stângă
(lumina lumii) şi cu mâna dreaptă bate la uşă.”
Acest
tablou simbolizează sufletul omenesc comparat cu o casă închisă cu o uşă care o
izolează din exterior. Fiecare dintre noi avem propria noastră viaţă pe care
dorim s-o trăim. Uşa acestei case e bine închisă, nimeni nu poate intra. În
faţa uşii de la casa personalităţii noastre, se găseşte Isus Cristos. El vrea
să intre în ea, de aceea bate la uşă. Hotărârea pe care avem s-o luăm este
foarte simplă: Îi vom permite noi lui Isus să intre sau Îl vom lăsa afară?
Să
ne punem câteva întrebări pentru a lămuri această hotărâre, pe care o avem de
luat. Mai întâi de toate cine locuieşte această casă? Această casă reprezintă
inima omenească şi cel ce o ocupă, este fiecare dintre noi în parte. Dar cine
suntem noi şi de ce Isus vine să ne viziteze? Noi suntem păcătoşi şi El vine la
uşa noastră tocmai pentru că avem nevoie de El.
Cel
de al doilea şi al treilea capitol din cartea Apocalipsei sunt compuse din
scrisori dictate apostolului Ioan de Cristos Cel proslăvit şi destinate la
şapte din principalele biserici din Asia Mică. Versetul despre care vom vorbi,
este concluzia ultimei scrisori, adresată bisericii din Laodicea, care se
găsea în ţinutul unde acum se află Turcia de astăzi. Laodicea era o cetate
bogată şi prosperă în vremurile acelea, vestită în special prin manufacturile
ei de ţesături, şcoala ei de medicină unde se fabrica vestita doctorie frigiană
pentru ochi, şi pentru băncile ei renumite. Prosperitatea materială adusese
acestei cetăţi un spirit de trufie care molipsea până şi biserica creştină. În
această biserică se găseau creştini cu numele, dar care nu erau adevăraţi
creştini. Interesul lor religios era numai superficial şi sporadic. Ca şi apa
adusă prin viaductele din Hierapolis (care se mai pot vedea şi astăzi), ei erau
„călduţi”, spune Isus, adică nici în clocot nici reci. „Călduţi” din punct de
vedere spiritual consecinţă a mândriei şi iluziilor, în care se complăceau.
„Zici: sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”; şi nu ştii că eşti
ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17).
Ce
portret a mândrei şi prosperei biserici din Laodicea! Membrii ei erau goi cu
toate fabricile lor de îmbrăcăminte, orbi cu toate doctoriile lor pentru ochi,
cerşetori cu toate băncile lor bogate! Noi astăzi nu suntem diferiţi de ei.
Poate că şi noi spunem, ca ei: „N-am nevoie de nimic”. Nu există cuvinte mai
primejdioase ca acestea din punct de vedere spiritual. Nu oare independenţa şi
încrederea noastră în noi înşine ne împiedică de a ne preda lui Cristos?
Desigur că avem nevoie de El! Fără El suntem goi înaintea lui Dumnezeu, adică
lipsiţi de îmbrăcămintea morală cuvenită pentru a ne înfăţişa înaintea Lui;
orbi în ceea ce priveşte adevărurile spirituale; cerşetori, neavând nimic cu
care să ne putem cumpăra favorurile cerului. Dar Cristos poate să ne îmbrace cu
dreptatea Lui, să ne deschidă ochii, şi să ne îmbogăţească duhovniceşte. În
afară de El, adică până nu-l deschidem uşa, şi-L lăsăm să intre, rămânem
cerşetori orbi şi goi, pierduţi pentru totdeauna. „Iată Eu stau la uşa şi bat”
spune El. Nu e vorba de o nălucă, nici de o figură dintr-un roman religios. Ci
Cel care stă la uşa şi bate este Isus, Omul din Nazaret: care pin faptele,
caracterul şi învierea Lui garantează că El este Fiul lui Dumnezeu. El este
Mântuitorul cel răstignit. Mână care bate la uşă poartă semnul cuielor.
Picioarele care stau pe prag la fel. El este Cel care a murit pentru păcatele
noastre pe cruce. El este Cristosul cel înviat. Ioan Îl descrie deja în
capitolul întâi al Apocalipsei, cum L-a văzut într-o vedenie simbolică ca
Mântuitorul proslăvit: „Ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca
arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape
mari... Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui”
(Apocalipsa 1:13-17). Nu e mirare că Ioan, când L-a văzut, a căzut la
picioarele Lui. Este greu de înţeles cum Domnul slavei se pleacă spre
cerşetorii orbi şi goi care suntem noi. Ce face Isus Cristos? El stă la uşă,
aşteptând şi bătând. Isus stă cu răbdare în faţa uşii. El este lângă ea. Şi
totuşi această casă Îi aparţine! El este arhitectul. El este ziditorul, El este
proprietarul; El a plătit-o cu Sângele Lui. Casa Îi aparţine de drept; cât
despre noi, suntem numai locatarii ei. El ar putea să ne poruncească să-I
deschidem uşa . În loc să procedeze astfel, ne roagă frumos să-L primim. Nu
intră cu sila în viaţa nimănui, ci spune (Apocalipsa 3:18): „Te sfătuiesc...”
Ar avea dreptul să rostească porunci, să dea ordine, dar se mulţumeşte cu
sfaturi. Aşa de mare este smerenia Lui. Ce mare libertate ne lasă Isus!
Dar
de ce vrea Isus Cristos să intre la noi? Noi am văzut deja motivele. El vrea să
ne fie în acelaşi timp şi Mântuitor şi Stăpân. Ca să devină Mântuitorul nostru,
El a murit pentru păcatele noastre. Dacă Îl primim, El ne dăruieşte fiecăruia
în parte toate binefacerile aduse de moartea Lui. Odată intrat, El renovează,
zugrăveşte casa şi o mobilează din nou. Cu alte cuvinte, El ne iartă, ştergând
trecutul şi curăţindu-ne. Apoi ne promite că va cina cu noi şi noi cu El. Această
frază descrie bucuria părtăşiei cu El. Nu numai că ni se dă El Însuşi nouă, ci
ne cere să ne dăm şi noi Lui. Am fost nişte străini; acum devenim prieteni. Era
între noi o uşă închisă; acum ne aşezăm la aceeaşi masă.
Isus
Cristos vrea să intre la noi şi ca Domn şi ca Stăpân. Viaţa noastră, asemănată aici
cu o casă, va intra în stăpânirea Lui; dar nu are rost să-I deschidem uşa dacă
nu suntem gata să ne supunem Lui. Când trece pragul, noi trebuie să-I încredinţăm
toată trusa cu chei, garantându-I accesul liber în toate camerele. Un student
spunea odată: „În loc să-I dau lui Cristos o mulţime de chei pentru toate camerele
casei, I-am dat un paspartu care le deschide pe toate”.
O
astfel de dăruire lui Isus Cristos se traduce prin pocăinţă, întoarcere de la
tot ce ştim că nu-I place Lui. Nu că devenim mai buni ca înainte de a-L pofti
înăuntru. Dimpotrivă! Tocmai pentru că noi din fire nu putem singuri să ne
transformăm şi nici să ne îmbunătăţim, de aceea avem nevoie de intervenţia Lui.
Dar atunci trebuie să ne şi învoim cu schimbările pe care El va socoti că
trebuie să le facă când a intrat în inima noastră. Nu mai încape nici
împotrivire, nici discuţie, ci mai degrabă o supunere fără condiţii stăpânirii
Lui. Isus ne cere să ne lepădăm de rău, şi să-L urmăm pe El, chiar dacă nu ştim
în amănunt unde ne va duce toate acestea.
Şovăieşti?
Ţi se pare nechibzuit de a te preda aşa orbeşte lui Cristos? Desigur nu ai
dreptate. Ai mult mai mult de chibzuit decât la o căsătorie. Prin căsătorie, un
bărbat şi o femeie se predau unul altuia fără condiţie, neştiind ce le rezervă
viitorul. Ei însă se iubesc şi au încredere unul în altul, şi promit să rămână
uniţi din acel moment, „la bine şi la rău, în sărăcie sau în bogăţie, în stare
de boală şi sănătate, să se iubească unul pe altul până ce moartea îi va
desparte”. Dacă fiinţe omeneşti pot să se încreadă astfel una alteia, oare nu
putem noi să ne încredem în Fiul lui Dumnezeu? De fapt, e mai rezonabil să te
încredinţezi lui Cristos, care este Dumnezeu, decât unui om, cât de bun ar fi
el. Isus nu ne va înşela niciodată nici nu va dezamăgi încrederea noastră.
Ce
vom face, deci? Mai întâi, să ascultăm glasul Lui. Din nefericire este posibil
să facem pe surzii şi să înăbuşim murmurul constant al chemării Lui. Căci
vocea Lui se face auzită în diferite feluri; uneori în tulburările conştiinţei
noastre, alteori prin problemele puse minţii; sau după o bătălie morală
pierdută; când viaţa ne apare goală, fără rost. Câteodată printr-o foame
spirituală nelămurită, sau prin boală, doliu, durere, sau teamă, ne dăm seama
că Cristos stă afară la uşă şi ne vorbeşte. Sau poate că chemarea Lui ne vine
printr-un prieten, prin vocea unui predicator sau printr-o carte. Când o auzim,
trebuie să ascultăm. „Cine are urechi, să asculte”, spune Duhul Sfânt
(Apocalipsa 2:7,11,17,29, 3:6, 13, 22).
Apoi,
trebuie să-I deschidem uşa. Dacă am auzit că bate, trebuie ca răspuns să-L
lăsăm să intre. Aceasta este o imagine, o descriere prin pildă a unui act de
credinţă, prin care credem în Isus Cristos, Mântuitorul, şi ne supunem Lui ca
Stăpân.
Această
faptă de credinţă este un act concret. Verbul grec folosit în text exprimă un
act precis. Nu e vorba de o uşă care se deschide singură, nici care ar fi
întredeschisă. Uşa este închisă, deci trebuie să fie deschisă dinăuntru.
Cristos nu poate s-o deschidă din afară. Un renumit tablou al pictorului Holman
Hunt, Îl reprezintă pe Isus, care stă în faţa unei uşi închise şi bate, dar uşa
nu are zăvor pe din afară, se spune că dinadins l-a omis, ca să arate că noi
trebuie să deschidem uşa, deoarece clanţa se află numai în interior.
Primirea
lui Isus este un act individual. Într-adevăr, acest mesaj a fost adresat unei
biserici - anume celei din Laodicea, o biserică considerată în text „călduţă”.
Vocea însă îndeamnă pe fiecare. Stă scris „Dacă aude cineva glasul Meu
şi deschide uşa, voi intra la el”. Fiecare om trebuie să se hotărască pentru
sine şi să facă pasul acesta singur. Nimeni nu-l poate face pentru tine.
Părinţi creştini, învăţători, pastori şi prieteni te pot îndruma, dar numai
mâna ta poate răsuci cheia şi deschide broasca.
Este
un act făcut odată pentru totdeauna; numai odată poţi face acest pas. Când
intră Cristos, El închide uşa şi încuie pe dinăuntru. Păcatul Îl poate izgoni
într-un colţ sau altul, dar casa în care a intrat El nu o mai părăseşte
niciodată. „Nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi”, spune El (Iosua 1:5, citat
în Evrei 13:5).
Aceasta
nu înseamnă că printr-o astfel de experienţă devii ca un înger! Nici că într-o
clipă devii desăvârşit. Poţi deveni creştin într-o clipă, dar trebuie timp
pentru a atinge maturitatea. Cristos poate să intre, să ne cureţe şi să ne
ierte în câteva secunde, dar e nevoie de mult mai mult timp ca să ne transforme
caracterul după voia Lui. Tot astfel cum nu-i nevoie decât de un scurt moment
ca să se căsătorească doi tineri, dar câţi ani le trebuie ca să se unifice cele
două caractere diferite!
Deci,
clipa când Îl primim pe Cristos spre a ne preda Lui e urmată de o viaţă întreagă
de adaptare.
Deschiderea
uşii depinde de voinţa noastră. Nu-i nevoie să aştepţi vreo lumină
supranaturală, nici vreo senzaţie specială. Nu! Cristos a venit în lume, să
moară pentru păcatele noastre. Acum a sosit la uşa casei tale, la uşa vieţii
tale, stă afară şi bate. Mai mult nu poate face. Noi trebuie să deschidem.
Este
un act urgent. Să nu aşteptăm mai mult decât trebuie. Timpul trece, cine ştie
ce aduce viitorul? Poate că o astfel de ocazie nu se mai iveşte niciodată (Proverbe
27:1): „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi”. Duhul
Sfânt zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei
3:7-8, citat din Psalmul 95:8). Nu amâna să deschizi în speranţa de a deveni
demn de a-L lăsa să intre pe Cristos, şi nici ca să rezolvi mai întâi singur
problemele tale.
Dacă
crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi că a murit ca să fie
Mântuitorul tău, este de ajuns. Toate vor veni pe deasupra la vremea lor.
Desigur că e primejdioasă o hotărâre luată în grabă şi pe negândite; dar şi
şovăiala este tot atât de periculoasă. Dacă în străfundul tău ştii că trebuie
să acţionezi, atunci nu mai amâna!
A
deschide inima lui Isus este un act indispensabil. Desigur că viaţa creştină înseamnă
mult mai mult decât numai să deschizi uşa. Precum vom vedea în capitolul
următor, ea include intrarea într-o comunitate de creştini, deosebirea şi
împlinirea voii lui Dumnezeu, creşterea în har şi în cunoştinţă, efortul de a
sluji pe Dumnezeu şi pe om. Dar nimic nu poate înlocui acest prim pas. Poţi să
crezi cu mintea ta în Cristos şi să-L admiri; poţi să-I adresezi rugăciuni prin
gaura cheii (aşa am făcut şi eu, ani de zile!); poţi să-i dai câţiva bani pe
sub pragul uşii ca să-L faci să tacă; poţi să fii moral, cumsecade, drept şi
bun; poţi să fii religios, botezat şi confirmat; să fii învăţat, să cunoşti
filozofia religiei, să studiezi teologia, ba chiar să fii preot sau pastor
consacrat şi totuşi încă să nu-I fi deschis lui Cristos uşa inimii tale. Nu
există nici un alt mijloc care conduce la Cristos; tot restul e fără valoare.
Un
profesor universitar povesteşte în autobiografia sa (intitulată „Cum m-a
surprins bucuria”} ce i s-a întâmplat într-o zi când călătorea în autobuz: „Fără
nici un cuvânt şi aproape fără nici o imagine, un fapt care mă privea mi-a
venit în minte. Am devenit conştient că ţineam ceva departe de mine,
excluzându-l, sau, dacă preferaţi că purtam nişte haine rigide, o armură sau o
carapace. Atunci am simţit că-mi sosise ceasul unei hotărâri libere. Puteam să
deschid uşa său s-o las închisă; puteam să desfac armura sau să o las. Nici una
din hotărâri nu-mi apăreau ca o datorie, nici ca o ameninţare şi nici ca o
făgăduinţă, deşi ştiam că a deschide uşa, a dezbrăca armura, avea o importanţă
incalculabilă. Am ales să deschid uşa, să înlătur carapacea şi să desfac
încingătoarea. Zic că „am ales”, dar nu mi se părea cu putinţă să fac altfel”.
O
doamnă din înalta societate londoneză la sfârşitul unei reuniuni, s-a ridicat
la invitaţia cunoscutului evanghelist Billy Graham când el a întrebat dacă e
cineva care vrea să creadă în Isus Cristos. Persoana căreia doamna a fost
încredinţată să se ocupe de ea, a îndemnat-o să se roage în momentul acela
pentru a-L primi pe Isus. Atunci, plecându-şi capul, doamna a murmurat: „Scumpe
Doamne Isuse, eu doresc mai mult decât orice în lume să intri Tu în inima mea,
Amin.”
Un
tânăr în vârstă de aproape optsprezece ani a îngenunchiat într-o duminică
seară, lângă patul lui în dormitorul internatului. În mod foarte simplu,
obiectiv dar hotărât, el I-a povestit lui Cristos cum şi-a risipit viaţa; şi-a
mărturisit păcatele, apoi a mulţumit lui Cristos că a murit pentru el la Cruce
şi L-a rugat să intre în viaţa lui. A doua zi, el a scris în jurnalul lui:
„Ieri a fost cu adevărat o zi excepţională... Până acum, Cristos era la
periferia vieţii mele, iar eu Îl rugam să-mi arate drumul, în loc să-I dau Lui
toată cârma vieţii mele. În sfârşit L-am auzit bătând la uşă. I-am deschis,
L-am poftit în casă, El a curăţit-o şi acum domneşte El în mine”. Iar a doua
zi, scrie: „Astăzi am simţit cu adevărat o nouă bucurie imensă. Este bucuria de
a fi în pace cu lumea şi în contact cu Dumnezeu. Ce bine ştiu acum că El mă
călăuzeşte şi că până acum nu-L cunoşteam cu adevărat...”
Aceste
citate sunt din propriul meu jurnal, îndrăznesc să vi le arăt ca să nu cumva să
credeţi că vă îndemn să faceţi un pas pe care nu l-aş fi făcut şi eu.
Eşti
creştin? Un creştin adevărat, angajat? Răspunsul tău depinde de o altă
întrebare - nu dacă te duci sau nu la biserică, dacă crezi sau nu un „credo”,
dacă duci o viaţă cinstită sau nu. Desigur că toate acestea sunt importante,
fiecare la locul ei. Dar esenţialul este; de ce parte a uşii se află Isus
Cristos? Afară sau înăuntru? Totul depinde de acest răspuns.
Poate
că eşti gata să-I deschizi uşa lui Cristos. Dacă nu eşti sigur că ai făcut
astfel, te sfătuiesc să te asiguri de lucrul acesta. Poate că ai nevoie numai
de „transcris cu cerneală ce ai scris deja cu creionul”, cum a spus cineva.
Eu
ţi-aş sugera să te duci undeva singur deoparte să te rogi. Mărturiseşte-ţi
păcatele lui Dumnezeu şi lasă-te de ele. Mulţumeşte lui Isus Cristos că a murit
din dragoste pentru tine, şi în locul tău. Apoi deschide-I uşa şi pofteşte-L la
tine ca Mântuitor şi Stăpân. Poate ar fi de folos ca următoarea rugăciune să
aibă ecou în inima ta.
„Doamne
Isuse, eu recunosc că am rătăcit, umblând de capul meu. Am păcătuit cu gândul,
vorba şi fapta. Îmi pare rău de păcatele mele. Mă întorc de la ele în pocăinţă.
Cred că ai murit pentru mine, purtând păcatele mele în trupul Tău. Îţi
mulţumesc pentru iubirea Ta cea mare. Acum deschid uşa. Intră, Doamne Isuse.
Intră ca Mântuitorul meu, şi curăţeşte-mă. Intră ca Stăpânul meu, şi ia-mă în
stăpânirea Ta. Pe Tine vreau să Te slujesc toată viaţa mea, din toate puterile
pe care mi le vei da. Amin.”
Dacă
te-ai rugat astfel, sincer mulţumeşte umil lui Cristos că a intrat la tine.
Căci aşa a făgăduit El că va face: Cuvântul Lui este dat: „Dacă aude cineva
glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20). Sentimentele
tale au puţină importanţă, făgăduinţa lui Isus contează. Mulţumeşte-I că s-a
ţinut de cuvânt.