CAPITOLUL 11
A
fi creştin
Acest
ultim capitol este adresat celor ce au deschis uşa vieţii lor lui Isus Cristos.
Ei s-au predat Lui. Deci au pornit în viaţa creştină. A deveni creştin
este un lucru, dar a fi creştin este altceva. Care sunt consecinţele
vieţii creştine? Iată de ceea ce ne vom ocupa acum.
Ai
făcut primul pas, invitându-L pe Cristos să devină Mântuitorul şi Stăpânul
tău. De îndată s-a petrecut o minune; Dumnezeu - fără al cărui har n-ai fi
putut să te pocăieşti nici să crezi - ţi-a dăruit o viaţă nouă. Te-ai „născut
din nou” (Ioan 3:1-21). Deci ai devenit un copil al lui Dumnezeu, ai intrat în
familia Lui. Precum la naşterea trupească nu ţi-ai dat seama de ce s-a petrecut
cu tine, poate că nici acum n-ai înţeles ce s-a petrecut cu tine, n-ai simţit
nimic extraordinar. De fapt, a lua conştiinţă de sine însuşi, a descoperi cine
şi ce suntem, face parte din dezvoltarea personalităţii. Totuşi, aşa cum prin
naşterea ta s-a ivit o nouă persoană independentă în lume, tot aşa când te-ai
născut din nou ai devenit o făptură nouă în Cristos.
Dar,
poate te vei întreba, nu este Dumnezeu oare Tatăl tuturor oamenilor? Nu sunt ei
toţi copiii Lui? Dumnezeu este cu adevărat Creatorul tuturor oamenilor, în
sensul că „îşi trag cu toţii obârşia din El”, cum scrie, de pildă, în Faptele
Apostolilor 17:28. Biblia însă face o distincţie netă între această relaţie
generală a lui Dumnezeu cu tot neamul omenesc, relaţie de Creator faţă de
creatura sa, şi relaţia specială de Tată faţă de copil, care o are El cu cei
care devin o nouă făptură prin Isus Cristos. Ioan lămureşte această legătură în
prologul evangheliei sale unde scrie: „El, (adică Isus) a venit la ai Săi, şi
ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în
Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din
Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). „Celor ce... L-au primit”, „celor ce cred,...
născuţi.”..”din Dumnezeu”. Toate aceste cuvinte se referă la aceeaşi oameni,
adică „copiii lui Dumnezeu”, care au primit pe Cristos în viaţa lor.
Pentru
a înţelege ce înseamnă după Biblie a fi „un copil al lui Dumnezeu”, trebuie să
înţelegem privilegiile şi responsabilităţile copilului lui Dumnezeu. Să vedem
care sunt ele:
Privilegiile
creştine
Primul
drept pe care-l are cel care s-a născut din nou, şi care a intrat astfel în
familia lui Dumnezeu este contactul cu Dumnezeu. Să analizăm această relaţie.
a) Părtăşia cu Dumnezeu
Am
văzut că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumnezeu, punând între El şi noi
o barieră. Cu alte cuvinte eram sub condamnarea dreptului Judecător al întregii
lumi. Dar acum, prin Isus Cristos, care a purtat osânda noastră, şi cu care am
fost uniţi prin credinţă, suntem „îndreptăţiţi”, deci acceptaţi de Dumnezeu şi
declaraţi neprihăniţi. Judecătorul nostru a devenit Tatăl nostru. „Vedeţi ce
dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem”,
scrie Ioan în prima lui epistolă (cap. 3:1). „Tatăl” şi „Fiul” sunt titlurile
distincte pe care Isus le dădea lui Dumnezeu şi Lui Însuşi, şi aceste Nume ne
dă voie şi nouă să le folosim. Legătura noastră cu El ne îngăduie să avem parte
de însăşi părtăşia Lui cu Tatăl. Ciprian, episcopul Cartaginei în mijlocul
secolului al treilea al erei noastre, exprimă foarte bine acest privilegiu în
tratatul lui cu privire la rugăciunea Domnului Isus, Tatăl nostru: „Ce mare
este îndurarea Domnului! Cu câtă bunătate Se apleacă El spre noi şi doreşte să-I
zicem Tatăl nostru! Când ne rugăm, El care ne numeşte fii de Dumnezeu precum şi
Cristos este Fiul lui Dumnezeu! Nici unul dintre noi n-ar îndrăzni să pronunţe acest
Nume în rugăciune, dacă nu ne-ar fi învăţat El”.
Iată
de ce acum putem rosti Tatăl nostru fără făţărnicie. Cuvintele nu mai sună a
gol ca altădată, ele acum sunt pline de rezonanţă, căci Dumnezeu este cu
adevărat Tatăl nostru care este în cer, El ştie de ce avem nevoie chiar înainte
de a-I cere ceva, şi nici unul dintre copiii Săi nu vor duce lipsă de lucruri
bune (Matei 6:7-13, 24-34 şi 7:7-12). Uneori poate că trebuie să primim din
mâna Lui şi câte o mustrare, „căci Dumnezeu pedepseşte pe cine-l iubeşte şi
bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:3-11). Dar aşa
făcând, Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii şi ne pedepseşte spre binele
nostru. Având un astfel de Tată, iubitor, înţelept şi puternic, putem să fim
izbăviţi de toate temerile noastre.
b) Siguranţa
Nu
numai că creştinul Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca un fiu pe tatăl său, dar această
legătură este sigură, de neclintit. Câţi oameni nădăjduiesc fără speranţă! Cu
Dumnezeu însă poţi să fii sigur. Voia lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o
nouă este să fim siguri că avem siguranţa mântuirii noastre, nu numai pentru
pacea şi liniştea noastră lăuntrică, şi pentru a ajutora pe alţii, ci pentru a
şti că aceasta este voia lui Dumnezeu pentru noi. Apostolul Ioan scrie
categoric, că aceasta era ţinta primei lui epistole: „V-am scris aceste lucruri
ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa
veşnică” (1 Ioan 5:13).
Totuşi,
trebuie să facem o deosebire între a fi
sigur şi a se simţi sigur. Mulţi tineri creştini în viaţa lor cu
Cristos greşesc în această privinţă; ei se bizuiesc prea mult pe sentimentele lor
superficiale. Într-o zi se simt aproape de Dumnezeu; a doua zi iată-i simţindu-se
din nou îndepărtaţi de El. Şi pentru că ei cred sincer că sentimentele lor
oglindesc cu adevărat starea lor spirituală, iată-i copleşiţi de îndoieli.
Viaţa lor creştină, adeseori când se înalţă în exaltare, când coboară în
adâncimi de depresiune. Să evităm o astfel de stare cu orice preţ. O astfel de
cale în sus şi în jos pentru copiii Săi nu este după voia lui Dumnezeu. Trebuie
să învăţăm să nu ne încredem simţurilor noastre, care sunt foarte variabile şi
deseori n-au nici un fel de raport cu progresele noastre spirituale.
Temelia
siguranţei noastre, se bazează nu pe simţurile noastre, ci pe ceea ce ne-a spus
El. Deci testul pe care trebuie să ni-l aplicăm nu este subiectiv, ci
obiectiv: nu trebuie să scormonim înăuntrul nostru ca să căutăm dovezi de
viaţă spirituală, ci să privim în sus la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui. Dar unde
vom găsi acest cuvânt a lui Dumnezeu care ne asigură că suntem copiii Lui?
Mai
întâi, Dumnezeu
făgăduieşte în Biblie, adică în Cuvântul Lui scris, să dea viaţa veşnică celor
care Îl primesc pe Cristos. „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa
veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine
n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). Deci nu e un lucru
pretenţios să crezi cu umilinţă că ai viaţa veşnică. Dimpotrivă; a crede
Cuvântul lui Dumnezeu este smerenie, nu trufie, este înţelepciune, şi nu
pretenţie. Nebunia şi păcatul ar fi tocmai să te îndoieşti, căci „cine nu crede
pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o
Dumnezeu despre Fiul Său” (v. 10). Toată Biblia este plină de făgăduinţele lui
Dumnezeu. Creştinul chibzuit începe cât se poate de devreme să şi le
întipărească în memorie. În continuare dacă i se întâmplă să cadă în prăpastia
depresiunii şi a îndoielii, aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu sunt ca
frânghiile alpinistului, pe care acesta le foloseşte spre a ieşi de acolo. Iată
câteva din textele de memorat. Fiecare conţine o făgăduinţă:
Cristos
nu izgoneşte pe cel ce vine la El: (Ioan 6:37)
În
El avem viaţa veşnică: (Ioan 10:28)
El
este totdeauna cu noi: (Evrei 13:5-6)
Dumnezeu
nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre: (1 Corinteni 10:13)
Dacă
le mărturisim, El ne va ierta păcatele: (1 Ioan 1:9)
Ne
va da înţelepciunea de care avem nevoie, dacă I-o cerem: (Iacov 1:5)
În
al doilea rând, Dumnezeu
vorbeşte sufletelor noastre. Ascultaţi următoarele afirmaţii: „Dragostea lui
Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (1 Ioan 5:11-12) şi
când strigăm: „Ava! adică: Tată!, Însuşi Duhul adevereşte cu duhul nostru că
suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 5:5 şi 8:15-16). Fiecare creştin ştie ce
înseamnă aceasta. Mărturia Duhului Sfânt din Scriptură e adeverită de mărturia
aceluiaşi Duh Sfânt în inima noastră în experienţa zilnică. Nu e vorba aici de
sentimentele noastre nestabile şi schimbătoare, ci mai degrabă de o convingere
de origină divină în inima noastră, când Duhul Sfânt ne asigură El Însuşi de
dragostea lui Dumnezeu pentru noi, şi ne îndeamnă să strigăm „Tată!” atunci
când căutăm faţa lui Dumnezeu în rugăciune.
În
al treilea rând, Duhul
cel Sfânt confirmă mărturia înfierii noastre prin felul nostru de a trăi şi a ne
purta. Din clipa când ne-am născut din nou şi ne-am integrat în familia lui Dumnezeu,
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. De fapt, acesta este unul din privilegiile
principale ale copiilor lui Dumnezeu: Duhul Sfânt care locuieşte în inima lor:
„Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”
(Romani 8:14). Şi iarăşi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al
Lui”. Duhul cel Sfânt nu poate locui în noi fără să înceapă imediat să lucreze
şi să ne schimbe felul de a trăi. Apostolul Ioan, în prima lui epistolă, repetă
fără cruţare, acest test aplicat celor care „îşi spun” creştini: oricine
persistă în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, neglijându-şi datoriile
către fraţii săi în credinţă, scrie el, nu e creştin, orice ar mărturisi el.
Dreptatea şi dragostea sunt caracteristicile indispensabile ale copiilor lui
Dumnezeu.
c) O legătură sigură
Odată
ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, oare este sigură legătura noastră cu
Dumnezeu? Sau putem noi să fim născuţi în familia lui Dumnezeu astăzi, iar
mâine excluşi din mijlocul ei? Biblia spune că această relaţie este o legătură
permanentă. „Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori”, scrie Pavel,
„moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Cristos” (Romani 8:17).
Poate
că-ţi pui întrebarea: „Dar ce se întâmplă dacă păcătuiesc? Când păcătuiesc, voi
pierde titlul de copil al lui Dumnezeu? Încetez eu de a face parte din casa
Tatălui ceresc? Nicidecum! Gândeşte-te la ce se întâmplă într-o familie. Un
băiat se poartă urât cu părinţii săi. Un nor se coboară peste căminul acesta,
atmosfera este grea, tatăl şi fiul nu se mai înţeleg. Băiatul acesta nu mai
este el fiul casei? Ba da. Legătura nu s-a schimbat; părtăşia însă s-a rupt.
Legătura de familie depinde de naştere; părtăşia, de comportare. Îndată ce
fiul şi-a cerut scuze, el este iertat, şi părtăşia este restabilită. Legătura
de familie însă a rămas aceeaşi. Băiatul poate să fi fost, pentru o vreme,
neascultător, ba chiar un fiu netrebnic, dar nu a încetat de a fi rămas fiul
familiei. Acelaşi lucru se întâmplă cu copiii lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi
nu ne pierdem înfierea, adică legătura dintre copil şi tată, deşi părtăşia cu
Dumnezeu rămâne întreruptă până ne mărturisim păcatul şi-l părăsim. Îndată ce
„ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi
să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Căci „dacă cineva a
păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este
jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (Ioan 2:1-2). Deci, nu aştepta până
seara, cu atât mai puţin până duminica viitoare, ca să îndrepţi ceea ce astăzi
nu ai făcut bine. Dimpotrivă, când ai căzut în păcat sau ispită, îngenunchează,
pocăieşte-te şi caută cu umilinţă numaidecât iertarea Tatălui tău.
Străduieşte-te să-ţi păstrezi conştiinţa limpede şi nepătată.
Cu
alte cuvinte, noi nu putem fi îndreptăţiţi decât o singură dată pentru
totdeauna; dar în fiecare zi avem nevoie de iertare. Când Isus le-a spălat
picioarele ucenicilor Săi, El le-a dat o pildă în această privinţă. Petru L-a
rugat să-i spele „nu numai picioarele, dar mâinile şi capul”. Domnul însă a
răspuns: „Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să
fie curat de tot” (Ioan 13:9-10). Pe vremea Domnului Isus era obiceiul în
Palestina, ca un om poftit la un prânz să facă baie înainte de a pleca. Când
sosea la casa prietenului său, el avea picioarele prăfuite, de aceea o slugă îl
întâmpina la uşă şi-i spăla picioarele. Tot aşa, când venim la Cristos întâia
dată prin pocăinţă (convertire) primim un fel de „baie”, adică suntem „scăldaţi” în dreptatea Sa, - botezul
fiind simbolul îndreptăţirii. Dar umblând zilnic pe drumurile prăfuite ale
acestei lumi, avem nevoie „să ni se spele picioarele” (adică să primim zilnic
iertarea şi curăţirea).
Responsabilităţile
copilului lui Dumnezeu
Este
un lucru minunat să fii copil a lui Dumnezeu. Dar aceasta implică şi obligaţi
precise. Petru scrie: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele
duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru
2:2).
Marele
privilegiu al copilului lui Dumnezeu este părtăşia cu Dumnezeu; marea sa
răspundere este creşterea spirituală. Fiecăruia ne sunt dragi copiii, dar nici
o persoană cu bun simţ nu ar dori să rămână în stadiul de pruncie. Tragedia
însă este că mulţi creştini, născuţi din nou în Cristos, nu devin niciodată
adulţi. Alţii suferă chiar de regresiune infantilă. Scopul Tatălui nostru
ceresc, însă, este ca „pruncii în Cristos” să devină adulţi, „desăvârşiţi în
Cristos” (1 Corinteni 3:1, Coloseni 1:28). Naşterea trebuie să fie urmată de
creştere. Începutul vieţii creştine, îndreptăţirea, acceptarea lui Dumnezeu,
conduce la sfinţire, adică la ceea ce Petru numeşte „a creşte spre mântuire”.
Sunt
două domenii principale în care creştinul trebuie să crească. Cel dintâi este
cunoştinţa; al doilea; sfinţirea. Când începem viaţa cu Cristos, noi pricepem
foarte puţine lucruri, şi de-abia începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dar după
aceea trebuie să înaintăm în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Domnului şi
Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Această cunoştinţă este în acelaşi timp
intelectuală şi personală. Pe plan intelectual, vă sfătuiesc să studiaţi nu
numai Biblia, ci şi cărţi creştine bune. A neglija creşterea în cunoştinţă,
înseamnă a merge spre dezastru.
Noi
trebuie să creştem de asemenea în sfinţire. Scriitorii Noului Testament vorbesc
despre dezvoltarea credinţei noastre în Dumnezeu, despre dragostea noastră
pentru „aproapele nostru” (adică pentru oameni) şi de asemănarea noastră cu
Cristos. Orice fiu al lui Dumnezeu doreşte să semene tot mai mult în caracter
şi în purtarea sa, cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă
neprihănită, adică dreaptă. Trebuie să ne străduim să ascultăm de poruncile
lui Dumnezeu şi să împlinim voia Lui. De aceea ne-a fost dat Duhul Sfânt. El
şi-a făcut din trupurile noastre, templul Său; El locuieşte în noi. Şi dacă
noi ne supunem puterii Sale şi urmăm îndemnurile Lui, El va înfrânge dorinţele
noastre rele şi va face ca în viaţa noastră să apară roadele Duhului şi anume
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credincioşia, blândeţea, înfrângerea poftelor” (Galateni 5:16, 22-23). Astfel
vom fi în stare să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi să facem voia Lui.
Dar
cum să creştem? Sunt trei domenii esenţiale pentru dezvoltarea spirituală, în
care copii lui Dumnezeu au responsabilitatea să se angajeze.
a) Datoria noastră către Dumnezeu
Legătura
noastră cu Tatăl nostru ceresc, deşi e sigură, nu e statică. El doreşte arzător
ca, copiii Lui să-L cunoască din ce în ce mai de aproape. Generaţii de
creştini, una după alta, au descoperit că cel mai bun mijloc de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu constă în a pune zilnic deoparte un moment pentru citirea Bibliei şi
rugăciune. Acest lucru este indispensabil pentru orice creştin care vrea să
progreseze. În ziua de astăzi toţi suntem foarte ocupaţi, dar oricum trebuie să
ne revedem programul nostru zilnic pentru a găsi timpul necesar de reculegere,
de preferinţă dimineaţa. Poate că trebuie să ne impunem o disciplină severă,
dar dacă acţionăm astfel, cu o Biblie cu litere lizibile şi cu un ceasornic
deşteptător, iată-ne pe drumul biruinţei!
Este
de mare importanţă să păstrăm echilibrul între citirea Bibliei şi rugăciune,
deoarece prin Scriptură ne vorbeşte Dumnezeu, iar prin rugăciune vorbim noi cu
El. Biblia ar trebui citită metodic. Roagă-te înainte de a citi, ca Duhul Sfânt
să-ţi deschidă ochii şi să-ţi lumineze mintea. Apoi citeşte rar, cu atenţie şi
cugetând. Dacă ai la dispoziţie, întrebuinţează o versiune modernă. Impuneţi
să citeşti şi să reciteşti textul, până ţi se descoperă semnificaţia lui. O
carte de comentarii îţi poate fi şi ea de un mare ajutor. Apoi cugetă asupra
învăţăturilor pe care poţi să ţi le aplici ţie însuţi pentru viaţa de fiecare
zi, din versetele citite. Caută făgăduinţele pe care să te sprijini, poruncile
de îndeplinit, pildele de urmat, şi păcatele de care să te fereşti. Dacă e
posibil notează într-un carnet tot ce ai învăţat. Mai presus de toate caută-L
pe Isus Cristos, căci El este tema principală a Bibliei. Nu numai că Isus s-a
descoperit prin ea, dar pe El Îl găsim în fiecare din paginile ei. Citirea şi
meditarea Cuvântului este însoţită de rugăciune. Învaţă să vorbeşti cu Dumnezeu,
despre subiectul asupra căruia El ţi s-a adresat. Nu schimba discuţia! Dacă
ţi-a vorbit despre El Însuşi şi despre slava Lui, închină-te Lui. Dacă ţi-a
vorbit de tine, de păcatele tale, mărturiseşte-le. Mulţumeşte-l pentru orice
binecuvântare descoperită ţie prin textul citit, şi roagă-te pentru ca tu şi
prietenii tăi să profitaţi de învăţăturile date de aceste texte. Când ai
terminat cu rugăciunea cu privire la textul respectiv, vei avea alte subiecte
de rugăciune. Dacă Biblia te ajută în rugăciune, caietul de notiţe îţi va fi şi
el de ajutor. Dacă ai notat în el, încă de dimineaţă, toate amănuntele zilei
respective, seara, recapitulează-ţi ziua, mărturiseşte păcatele comise,
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite şi roagă-te pentru cei
pe care i-ai întâlnit. Dumnezeu este Tatăl tău. Fii dar natural, încrezător şi
îndrăzneşte. El se interesează de fiecare amănunt al vieţii tale. Curând vei
vedea necesitatea să alcătuieşti o listă de rugăciune în care să înscrii rudele
şi prietenii pentru care te simţi răspunzător. E de preferat să faci o listă
uşor de completat, unde să poţi adăuga sau sustrage diferitele nume.
b) Datoria noastră către Biserică
Viaţa
creştină nu se trăieşte numai pentru sine; ea nu este numai o problemă
personală. Dacă ne-am născut din nou, am devenit membri ai familiei lui
Dumnezeu; nu numai că El a devenit Tatăl nostru, dar orice creştin ne-a devenit
frate sau soră, din orice neam sau denominaţie creştină ar fi. În Noul
Testament, când se vorbeşte despre creştini, se foloseşte foarte des cuvântul
„fraţii”. Nu e suficient numai să ne mulţumim să fim membri ai Bisericii
universale, ci trebuie să exprimăm practic această realitate; făcând parte
dintr-o comunitate a ei. Locul fiecărui creştin este într-o biserică locală,
luând parte la toate slujbele divine, la părtăşia şi mărturia pe care o aduce
ea. Poate că te vei întreba: unde să mă duc, cărei comunităţi să mă alătur?
Dacă eşti deja legat de o biserică, fie prin educaţie, fie printr-o
frecventare, de mai multă vreme, nu este nevoie să rupi această părtăşie fără
motive serioase. Dacă însă ai de ales biserica unde vei deveni membru, iată
câteva sfaturi, unul cu privire la responsabilul bisericii şi altul privitor
la adunarea însăşi. Câteva întrebări te vor ajuta să te lămureşti: predicatorul
sau pastorul este el supus autorităţii Scripturii, căutând s-o explice în
predicile lui şi să o pună în raport cu viaţa noastră zilnică? Iar comunitatea
reprezintă ea cel puţin un grup de credincioşi, care iubesc pe Dumnezeu,
iubindu-se unii pe alţii şi pe ceilalţi oameni?
Botezul
marchează în general intrarea într-o comunitate creştină vizibilă, cu toate că
semnificaţia lui este mult mai adâncă. Dacă n-ai fost botezat încă, întreabă-l
pe responsabilul bisericii cum să te pregăteşti pentru acest act. Apoi, chiar
dacă la început multe lucruri îţi par încă neînţelese şi ciudate, nu sta în
prag, ci intră hotărât în comuniunea creştină. A merge regulat la ora de cult
într-o adunare (sau biserică) în fiecare duminică este o datorie creştină importantă.
Mai ales cina Domnului cunoscută şi sub numele de frângerea pâinii, comuniune,
sau împărtăşanie are importanţă esenţială. Aproape toate denominaţiile
creştine sunt de acord a recunoaşte în comuniunea noastră unii cu alţii
comemorarea morţii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Dar părtăşia creştină
este mult mai mult decât bucuria să întâlnirii duminica între „fraţi”. În
mijlocul dragostei frăţeşti, tânărul creştin va descoperi adâncimea, adevăratei
dragoste creştine. Acolo el va găsi o prietenie şi o dăruire mutuală deplină,
cu fel de fel de oameni de vârstă şi de origină diferită. Desigur că cei mai
buni prieteni ai creştinului vor fi creştini; iar nevastă sau bărbat îţi vei
căuta numai printre credincioşi (vezi, de pildă, 2 Corinteni 6:14).
c) Datoria noastră către lume
Am
văzut mai sus că viaţa creştină e o problemă de familie, în care copiii se
bucură de legătura cu Tatăl lor şi de părtăşia unii cu alţii. Dar nici o clipă
să nu ne închipuim că aici responsabilităţile creştine se opresc! Creştinii nu
alcătuiesc o grupare de egoişti care s-ar interesa numai de ei înşişi.
Dimpotrivă, orice creştin trebuie să fie adânc preocupat de toţi semenii lui,
care-l înconjoară. Şi o parte foarte importantă din chemarea lui constă în a se
interesa de cei ce sunt în afara Bisericii. Biserica creştină are la activul ei
multe opere filantropice în toată lumea, în favoarea celor oropsiţi, părăsiţi,
sărăci, flămânzi, bolnavi, victime ale opresiunii şi nedreptăţii, orfani,
prizonieri şi declasaţi. Încă şi astăzi se află în toată lumea ucenici ai lui
Cristos care se străduiesc să uşureze suferinţele şi strâmtorarea altora.
Totuşi, cât de mult lucru mai rămâne de făcut! Uneori, trebuie să mărturisim că
ne este ruşine să vedem cum alţii, care nu fac caz de creştinismul lor, arată
mai multă mărinimie decât noi care pretindem că-L cunoaştem pe Cristos cu
adevărat.
O
altă răspundere a Bisericii către lume - adică, după Biblie, către cei ce se
ţin în afară de Cristos şi de Biserica Lui - este evanghelizarea. „A
evangheliza” înseamnă literal a răspândi vestea cea bună a lui Isus Cristos. În
lumea întreagă există încă milioane de suflete, care nu au auzit vorbindu-se de
El. Biserica nu a fost totdeauna la înălţimea chemării ei şi a mântuirii pe care
o aduce El. Suntem noi oare generaţia de creştini care se va scula să câştige
lumea pentru Cristos? Poate că Mântuitorul are în vedere o misiune specială
pentru tine ca slujitor al Evangheliei. Trebuie să fim gata a descoperi voia
lui Dumnezeu pentru noi şi s-o acceptăm. Deşi nu toţi creştinii sunt chemaţi să
fie pastori, predicatori sau misionari, Dumnezeu cere oricărui creştin să fie
un martor al lui Isus Cristos. În căminul său, printre prietenii săi, la şcoală
sau la serviciu, el e răspunzător să ducă o viaţă umilă, cinstită, plină de
dragoste; o viaţă care seamănă cu a lui Cristos, şi să caute să câştige şi pe
alţii pentru El. Pentru aceasta creştinul va trebui să rămână smerit şi
respectos dar hotărât.
În primul rând, începe cu rugăciunea.
Cere lui Dumnezeu să-ţi pună pe inimă mântuirea unuia sau a doi prieteni. De
obicei e mai înţelept să
începi cu prietenii de acelaşi sex şi de aceeaşi vârstă. Apoi roagă-te regulat
şi într-un mod precis pentru mântuirea lor. Întreţine-ţi prietenia cu ei din
dragoste pentru ei, ia-ţi timp să-i vezi, iubeşte-i aşa cum sunt. Curând se va
ivi un prilej să-i duci la biserică sau la o adunare unde se vesteşte
Evanghelia, să le dai ceva literatură creştină de citit, sau să le spui foarte
simplu ce înseamnă Isus Cristos pentru tine şi cum L-ai găsit. Nici nu mai este
nevoie să adaug că mărturiile cele mai elocvente vor fi fără efect dacă
purtarea noastră le contrazice, pe când nimic nu are mai mare eficacitate,
decât o viaţă în care se vede cum lucrează Cristos.
Aceasta
sunt dar privilegiile şi răspunderile copilului lui Dumnezeu. Născut de curând
în familia Lui, el se bucură de o legătură intimă şi sigură cu Tatăl ceresc.
Deci el caută să fie disciplinat în ceea ce priveşte citirea zilnică a Bibliei
şi în rugăciune, să fie un membru fidel al Bisericii, şi în acelaşi timp să
lucreze activ, pentru Cristosul pe care-L mărturiseşte.
Această
expunere a vieţii creştine ne arată în ce măsură orice creştin este supus unei
tensiuni continue; el este, de fapt, cetăţean a două împărăţii, una pământească
şi alta cerească. Cele două cetăţenii ne impun datorii, faţă de care nu putem
să ne sustragem. Pe de o parte, unii din scriitorii Noului Testament pun
deseori accentul pe obligaţiile noastre faţă de stat, de stăpânire, de familie
şi de societate în general. Biblia nu ne permite să ne eschivăm de la responsabilităţile
noastre practice, refugiindu-ne în misticism sau într-o mănăstire, nici chiar
într-o comunitate creştină care ar fi izolată în afară de lume.
Pe
de altă parte tot unii din scriitorii Noului Testament ne reamintesc că suntem
„străini şi călători” pe pământ, că „cetăţenia noastră este în ceruri” şi că
suntem în drum spre locaşul veşnic (vezi de pildă 1 Petru 2:11, Filipeni 3:20, 2
Corinteni 4:16-18). Prin urmare, nu ne vom strânge ”comori pe pământ” (Matei
6:19), nici nu ne vom pasiona pentru ambiţii pur egoiste; nu trebuie să ne
judecăm după criteriile acestei lumi şi nici să ne pierdem inima când suntem
copleşiţi de grijile vieţii prezente. Putem foarte uşor să biruim această viaţă
de tensiune, fie retrăgându-ne în Cristos neglijând lumea, fie angajându-ne
atât de puternic în lume că-L uităm pe Cristos. Nici una însă din aceste
soluţii nu este cu adevărat creştină, deoarece amândouă implică o lepădare de
una din datoriile noastre creştine. Creştinul cumpătat care ia Scriptura drept
călăuză, va căuta să trăiască în acelaşi timp „în Cristos” şi „în lume”. Nu
poate alege exclusiv una sau alta.
Aceasta
este viaţa de ucenic la care ne cheamă Cristos. De aceea a murit El şi a înviat:
ca să avem „o viaţă nouă”. El ne-a dat Duhul Său, astfel încât să putem trăi
această viaţă în lume.
Acum
El ne cheamă să-L urmăm, consacrându-ne Lui pe de-a întregul şi fără rezervă.