3.
Discuţii şi întâmplări tipice
Într-un
avion de pasageri
Un credincios călătorea
cu avionul de pe o coastă pe cealaltă a continentului Nord-american. Pe aceeaşi
banchetă în avion se afla o pereche tânără: drăguţi, serioşi. În timpul
zborului, tinerii citeau concentraţi, fiecare câte o carte, iar credinciosul
citea din Cartea Cărţilor, din Biblie. După un timp, între credincios şi
tânărul care stătea lângă el s-a înfiripat o discuţie, pe care o redăm mai jos:
— Citiţi Biblia?
— Da! Socotesc că
faptul că Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Său scris care ni-L descoperă pe Domnul
Isus este o mare favoare; dacă avem Biblia şi n-o citim suntem răspunzători
înaintea lui Dumnezeu.
— Înţeleg ce spuneţi,
dar la asta am de adăugat ceva: Biblia pe care o citiţi dumneavoastră nu este
completă, în secolul trecut, printr-un înger, Dumnezeu ne-a lăsat alte
descoperiri, despre care vorbesc cărţile pe care le citim noi.
— Cum adică? Ceea ce
citiţi dumneavoastră are aceeaşi valoare cu Biblia?
— Da. Sunt scrieri
inspirate, descoperite unor profeţi moderni.
— Şi care sunt acei
profeţi?
— Unul dintre ei este
Joseph Smith, Jr.
— Cu alte cuvinte,
sunteţi mormon.
— Da. De fapt ne numim
„Biserica lui Cristos a sfinţilor din zilele de pe urmă". Ce ştiţi despre
noi?
— Nu ştiu prea multe,
pentru că, mărturisesc, deşi am citit ceva despre doctrina dumneavoastră, nu
întâlnisem până acum nici un mormon în carne şi oase.
— Aţi vrea să ştiţi mai
mult despre noi?
— Aş vrea să stăm de
vorbă despre adevăr.
— Şi cum aţi putea
exprima, în mod concentrat definiţia adevărului?
— Domnul Isus a spus:
„Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine" (Ioan 14:6).
— Ce vreţi să spuneţi?
Că adevărul se confundă cu persoana lui Isus Cristos?
— Chiar aşa! În Cristos
aflăm adevărul despre Dumnezeu. El este dragoste. Aflăm apoi, adevărul despre
om: el este păcătos pierdut, are nevoie de mântuire; şi aflăm adevărul despre
mântuire: Cristos este Mântuitorul şi cine crede în El are o mântuire deplină
şi veşnică.
— Cum văd eu, în
gândirea dumneavoastră nu lăsaţi nici un loc specific sfinţilor din zilele de
pe urmă.
— Nu. Nu las nici un
loc pentru Joseph Smith, nici pentru vreun alt pretins profet. Pentru mine, Domnul
Isus Cristos este pe deplin de ajuns. Pentru mine, Biblia este în totul de
ajuns.
— Bine, dar nu citiţi
şi alte cărţi în afara Bibliei?
— O! da, citesc. Dar
Biblia este „Cartea Cărţilor". Unde vorbeşte Biblia, omul trebuie să tacă.
Era pe vremuri un proverb latin: „Roma locuta, causa finita" (Când a
vorbit Roma, cauza s-a încheiat). Pentru orice creştin adevărat s-ar putea pe
drept spune: „Biblia locuta, causa finita".
— Şi totuşi, cum rămâne
cu mărturiile şi descoperirile strălucite făcute lui Joseph Smith?
— V-am spus care este
gândirea mea: aceste descoperiri sunt în afara Bibliei şi pentru mine n-au
nici o valoare. Dimpotrivă, tot ce vine să corecteze sau să completeze Biblia
nu vine de la Dumnezeu şi tot ce nu vine de la Dumnezeu duce pe oameni în
rătăcire. Vă repet: Isus Cristos este de ajuns. Biblia este de ajuns. Aş dori
mult să reţineţi şi să meditaţi asupra acestei afirmaţii.
Cu aceasta, discuţia
s-a încheiat.
O convertire la mormonism
Cineva istoriseşte: „Am
avut prilejul să întâlnesc un mormon. Era un tânăr prezentabil, plăcut, cu
maniere elegante. S-a recomandat şi mi-a propus să avem o discuţie „despre
Biblie". Văzându-l că avea în mână „Cartea Mormonilor", i-am spus:
— Înainte de a discuta
„despre Biblie", aş vrea să vă pun o întrebare: Cum aţi devenit mormon?
— De fapt, în felul
acesta suntem mai aproape de centrul subiectului pe care aş vrea să-l discutăm,
mi-a răspuns.
— Atunci, fiţi amabil
şi istorisiţi-mi convertirea dumneavoastră la mormonism!
Iată, pe scurt ce mi-a
spus.
„Aveam 19 ani şi
sufletul meu căuta un ideal care să-l umple şi să dea sens vieţii mele. Am
început să studiez filozofia, dar pe măsură ce aflam mai multe despre gândirea
marilor filozofi, eram mai încurcat. Cineva spunea: ‚Căutând prea multe
adevăruri, nu mai găseşti cărarea lui!’ Aşa era şi cu mine. Ce mă încurca cel
mai mult era că nu puteam face loc în mintea mea filozofiei pe care o studiam
prin gândirea tradiţională a bisericii în care am fost crescut de mic copil,
biserică răspândită aproape în toată lumea occidentală şi în alte câteva ţări
ale Europei. Am realizat, cu spiritul critic pe care îl are un tânăr, că
biserica mea (fostă) este de fapt într-o profundă criză. Se ţin slujbe,
ceremonii religioase, există fast, dar nu există viaţă. Formalismul mort mă
copleşea. Ştiam că cei care se închină cu pietate în timpul slujbelor, ies din
biserică şi practică păcate oribile. Îmi ziceam: ‚Ce credinţă mai este şi
asta!’
În studiile mele
filozofice am venit în contact cu ideile lui Marx. Ateismul lui nu mă atrăgea,
dar m-au fascinat ideile filozofice — economice ale lui, m-a cucerit gândul
unei evoluţii progresive a societăţii umane spre niveluri superioare de
organizare, datorită progresului tehnic.
În această condiţie a
gândirii mele, mi s-a oferit prilejul să aflu despre credinţa „sfinţilor din
vremurile de pe urmă". Am înţeles că religiile, bisericile din jurul
nostru nu numai că sunt moarte, dar sunt o urâciune! Este un grav păcat să te
ataşezi de aşa-zisele biserici, cu o singură excepţie: singura afiliere pe care
o poţi accepta fără nici o rezervă este să intri în gruparea mormonilor. Şi, la
această afiliere m-a încurajat şi faptul că am înţeles din „cărţile sfinte care
au fost adăugate prin revelaţii ulterioare Bibliei", că evoluţia nu este
un proces care se încheie cu omul, ci că omul prin evoluţie ajunge dumnezeu. În
acest fel, în mintea mea s-a rezolvat una dintre dilemele marxismului: cum va
evolua omul? Ce va deveni specia „om" în linia ascendentă a dezvoltării
ei?"
N-am cerut nici un fel
de amănunte sau detalii la această explicaţie, ci am găsit cu cale să-i pun o
întrebare simplă:
— Ca membru în secta
mormonilor, ce ştiţi despre păcătoşenia omului?
— Religiile false acuză
pe Adam de aducerea păcatului în lume, dar nu arată că istorisirea privitoare
la Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Eden este un fapt de progres, un pas
însemnat în viaţa omului, căci a adus cunoştinţa binelui şi răului, a adus
discernământul. Noţiunea de „păcat" şi „păcătos" este ceva relativ:
depinde de grupul de oameni care ţi-a preformat gândirea.
— Dar ce ştiţi despre
păcatele dumneavoastră, indiferent de vreo gândire preformată: are Biblia
dreptate când spune că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu"?
Ca să fiu mai explicit: sunteţi oare şi dumneavoastră un păcătos? Înainte de a
răspunde, ca să nu luaţi această întrebare drept jignire, să vă spun despre
mine: Eu sunt un păcătos, care a căpătat îndurare din partea lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel spunea despre el însuşi: „Isus Cristos a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, dar am căpătat
îndurare"... (1 Timotei 1:15). Deci, repet întrebarea: Sunteţi un păcătos?
— Dacă aţi fi citit
cărţile noastre sfinte, aţi fi înţeles că oamenii se nasc fie buni, fie răi, în
funcţie de cine le sunt ascendenţii.
— Deci s-ar putea să nu
fiţi păcătos.
— Mi se pare că nu este
util să discutăm acest subiect.
— Se poate. Vreau însă
să spun doar două gânduri: Isus Cristos este Mântuitorul păcătoşilor — primul
gând; şi „oricine" crede în El capătă prin numele Lui iertarea păcatelor —
iată al doilea gând (Faptele Apostolilor 4:12). Vă rog să reţineţi aceste două
gânduri.
Discuţia noastră a
continuat, dar nu pe aceste subiecte arzătoare. Ne-am despărţit. Am fost
copleşit de o tristeţe adâncă. A fost convertit, dar nu la Cristos. A fost
convertit la o religie care L-a lepădat pe Cel care Şi-a dat viaţa pe cruce
pentru noi! Ce trist!... Ce umilitor pentru noi, creştinii, că nu-L propovăduim
cu înfocare pe Domnul Isus, ca să împiedicăm răspândirea doctrinelor false, aşa
cum este şi cea a mormonilor!
Un Dumnezeu sau mai
mulţi „dumnezei"?
Într-o şcoală
particulară, doi elevi, inteligenţi şi cultivaţi, au avut o discuţie. Unul
dintre ei fusese impresionat de mărginirea religiilor antice, politeiste. Cum
să crezi în mai mulţi dumnezei? Cum să umanizezi sau să animalizezi cu gândirea
ta divinitatea! Asta este o mare rătăcire...
Celălalt socotea că o
asemenea gândire nu vine de la om, ci că este o reflectare a unei realităţi
care este în afara omului. El a spus: „Este o realitate pe care până şi Biblia
o arată: sunt mai mulţi dumnezei. Să spui că este doar un singur Dumnezeu
înseamnă să încurajezi sectarismul. De fapt este o infinită succesiune de
dumnezei care sunt aduşi la existenţă prin procreare sexuală".
Primul aparţinea unei
familii de creştini, credincioşi care au crezut în Dumnezeul Bibliei, în
Cristosul Bibliei. Al doilea era sub influenţa puternică a doctrinei
„mormone".
Să ne gândim puţin la
esenţa deosebirii dintre cei doi tineri în felul cum au înţeles ei pe Dumnezeu.
Creştinul ştie că fără
revelaţia Bibliei, fără descoperirea
pe care a adus-o Domnul Isus Cristos despre Dumnezeu, nu poate fi cunoaştere de
Dumnezeu.
Învăţăcelul mormon
considera că, dacă te cunoşti pe tine însuţi, deduci cum este Dumnezeu, căci în
esenţă, tu eşti un dumnezeu în devenire.
Mormonii cred, dar nu
în Dumnezeul Bibliei. Ei cred în dumnezei închipuiţi şi iată, discuţia despre
care am relatat pe scurt arată cum reuşesc ei să sucească minţile tinerilor.
O! avem nevoie de
Dumnezeul Bibliei. El este Lumină şi Dragoste. El este Unul, manifestat în Trei
Persoane divine (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), infinit, atotputernic,
atotprezent, atotştiutor, fără început şi fără sfârşit, un Dumnezeu veşnic!
Omul nu devine
Dumnezeu, dar prin credinţa în Domnul Isus el este iertat de păcate, ajunge
împreună moştenitor cu Cristos, copil al lui Dumnezeu, cetăţean al cerului.
Aşa spune Biblia, aşa
cred creştinii. Orice credincios, orice păcătos mântuit prin jertfa Domnului
Isus este unit cu Cristos, părtaş al slavei Lui — dar nu este Dumnezeu. El va
rămâne şi în cer „un păcătos mântuit prin harul lui Dumnezeu."
Există mântuire după
moarte?
Un credincios a intrat
în discuţie cu un mormon pe această temă.
Credinciosul a citat
câteva texte: „Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele" (Marcu
2:10); „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine
judecata" (Evrei 9:27). El s-a referit la pilda spusă de Domnul Isus cu
privire la bogat şi la săracul Lazăr. În pildă se arată clar că odată cu
moartea nu mai este posibilitate de mântuire.
Ce a spus mormonul?
— O! dar este nădejde
de salvare şi după moarte, prin botezul pentru cei morţi. Nu spune 1 Corinteni
15:29: „Altfel, ce vor face cei care se botează pentru cei morţi? Dacă morţii
nu înviază nicidecum, de ce se mai botează pentru ei?"
Credinciosul a răspuns:
— Accentul este aici pe
învierea morţilor, nu pe botezul pentru cei morţi. Este ca şi cum Pavel ar
spune: Ce lipsă de consecvenţă în gândire, să nu crezi că învie morţii, dar să
practici botezul pentru cei morţi! În limbajul obiceiurilor de acum, nu-i aşa
că este cu totul lipsit de logică să nu crezi în învierea morţilor, dar să faci
pomeni şi parastase pentru cei morţi? O asemenea întrebare nu susţine nevoia de
pomeni şi de parastase, ci le prezintă ca o consecinţă a faptului că oamenii
cred în viaţă după moarte.
— Nu, spuse mormonul.
Botezul este poarta către Împărăţia cerurilor. Sunt perioade în istorie când
lumina evangheliei nu mai străluceşte, sunt zone geografice unde mulţimi de
oameni trăiesc şi mor fără să fi trecut prin poarta botezului ca să intre în
viaţa veşnică. Botezul pentru cei morţi le oferă această şansă.
— Acum înţeleg de ce
sunt adepţii sectei dumneavoastră aşa de interesaţi în aşa numitele
„genealogii".
— Da! Avem datoria să
deschidem poarta cerului prin botezul pentru cei morţi, în primul rând
strămoşilor noştri, care n-au avut privilegiul de a fi botezaţi.
— Atunci cum stăm cu
pocăinţa, cu credinţa, cu întoarcerea la Dumnezeu, cu credinţa în inimă că
Cristos a înviat din morţi şi cu mărturia cu gura că El este Domn?
— N-am fost înţeles
bine. Aceste lucruri s-au înfăptuit. Eu sau altcineva ne botezăm pentru cei
care nu mai pot face acest lucru şi completăm prin aceasta toate treptele care
duc la mântuire. Facem asta noi, pentru cei care, datorită faptului că au
murit, nu mai pot s-o facă!
— Desigur, răspunde
creştinul, botezul îşi are locul şi rostul lui, el este cerinţa către un cuget
curat înaintea lui Dumnezeu, simbol al identificării credinciosului în moartea
Domnului Cristos sau hotarul trecerii de la păgânism la creştinism. Dar cine ne
dă nouă dreptul să ne socotim înlocuitori ai păcătoşilor (fie ei chiar şi
strămoşi sau rude apropiate de noi)? Dumnezeu recunoaşte un singur înlocuitor,
pe Domnul Isus Cristos!
Botezul pentru cei
morţi, practicat de mormoni, este desigur o amăgire: el creează amăgirea că
poate fi mântuire după moarte. Biblia spune însă clar: „după moarte, vine
judecata"; „acum este ziua mântuirii "„.astăzi dacă auziţi glasul
Domnului, nu vă împietriţi inimile".
Încheiem aici cele
câteva „convorbiri tipice" în care sunt implicaţi adepţii mormonismului.
Ele arată cât de mult s-au depărtat mormonii de adevăr, cât de periculoasă este
învăţătura acestor pretinşi „creştini" care au adoptat cel mai clar
păgânism.