Capitolul 3
RELIGIA ROMANO-CATOLICĂ
Singura cale
spre cer?
Cum se
poate mîntui omul? Dintre toate problemele divergente între protestanţi şi
catolici, nici una nu a creat o prăpastie aşa de mare. Unde putem găsi
răspunsul? Trebuie să începem cu Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, care a fost
dată în primul rînd pentru a revela planul lui Dumnezeu pentru mîntuirea
omului.
În
scrisoarea către Romani, Pavel reia istoria lui Avraam pentru a ilustra planul
de mîntuire al lui Dumnezeu. El întreabă "Ce zice Scriptura"? şi
răspunde: "Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca
neprihănire" (Romani 4:3). Avraam a făcut fapte bune, dar nu acestea l-au
mîntuit, ci credinţa sa în Dumnezeu. Mai departe în Romani 4:23-25, Pavel arată
că noi toţi putem fi mîntuiţi exact în
acelaş fel.
La acest
plan simplu al mîntuirii (acceptat de protestanţii biblici) Biserica
Romano-Catolică a adăugat o serie de condiţii:
Primul
termen cheie este "harul sfinţitor" (sanctifying grace - harul de
consacrare). Ce este acesta? Catolicii spun că este cel mai mare dar din partea
lui Dumnezeu. A fost dat şi primilor oameni (Adam şi Eva) dar ei l-au pierdut
la "cădere". Acum este posibil să-l primeşti doar prin botez. După ce
ai primit acest dar, poţi să duci o viaţă plină de fapte bune sau să pierzi
darul.
Această
doctrină l-a îngrijorat foarte mult pe un călugăr tînăr, dar deosebit de
inteligent, numit Martin Luther. El împlinea tot ceea ce se cerea unui călugăr
la începutul secolului XVI: postea,
se biciuia, executa penitenţele, mărturisea unui preot chiar şi cea mai mică
greşeală a sa. Mai tîrziu Luther scria că nu poate descrie tortura mintală prin
care a trecut încercînd mîntuirea prin "fapte bune", deoarece, în
ciuda celor mai mari eforturi, el simţea că nu este mîntuit.
Frămîntările
lui Luther nu au trecut neobservate profesorilor săi de la Universitatea
Wittenberg. El era caracterizat ca un om de o dedicare autentică. Unul dintre
profesorii mai vîrstnici comenta: "Acest călugăr va pune în încurcătură pe
toţi doctorii. El va reforma întreaga Biserică Romano-Catolică şi va înfiinţa o
nouă religie, deoarece el îşi bazează teologia pe scrierile profeţilor şi
apostolilor. El se sprijină pe cuvintele lui Cristos, care nu pot fi răsturnate
de nici o filozofie sau sofistică".
Această
previziune a început să se împlinească în ziua cînd, citind epistola către
Romani, Luther a înţeles versetul 1:17: "Cel neprihănit va trăi prin
credinţă". Acum a găsit ceea ce căuta. Cheia pentru viaţă este credinţa.
Doar credinţa este necesară pentru mîntuire. Experienţa
"descoperirii" acestui veset a fost pentru Luther ceea ce
"drumul Damascului" a fost pentru Pavel.
Protestanţii
biblici cred că interpretarea lui Luther este corectă. Catolicii, de partea
cealaltă, îl consideră pe Luther un eretic care a dezbinat Biserica. Care este,
de fapt, diferenţa între catolici şi protestanţi în ceea ce priveşte mîntuirea?
Definiţia
catolică a mîntuirii
Catolicii
şi protestanţii sînt de acord că, fundamentală, pentru mîntuire este necesară
credinţa. Deosebirea dintre ei apare atunci cînd primii consideră că
"faptele bune" sînt necesare pentru a fi mîntuit şi că mîntuirea
deplină nu este posibilă decît prin Biserică. Există patru termeni care trebuie
cunoscuţi pentru a înţelege doctrina catolică despre mîntuire: Credinţă, Har, Păcat şi Fapte Bune.
Credinţa
Ce
reprezintă ea pentru catolici? Două lucruri: credinţa în adevărul creştin
revelat în Biblie şi credinţa în tradiţia şi învăţăturile Bisericii Catolice.
Autoritatea Scripturii este egală, pentru catolici, cu autoritatea
"părinţilor Bisericii".
Să luăm
în considerare Conciliul din Trent (1545-1563). Acolo trebuiau rezolvate
problemele ridicate de Luther şi alţi reformatori. Liderii catolici au stabilit
definiţia credinţei: "Începutul mîntuirii umane şi temelia şi rădăcina
justificării". Dar ei au adăugat că: "Dacă cineva va spune că omul
este iertat de păcate şi justificat... şi că iertarea şi justificarea sînt
desăvîrşite numai prin credinţă, să fie anatema (blestemat)". Cu alte
cuvinte ei au stabilit că doar credinţa în Isus Cristos nu e suficientă pentru
iertarea păcatelor.
Există
încă o altă doctrină catolică, ce implică mîntuirea şi care diferă foarte mult
de poziţia protestantă. Este doctrina că Maria, mama lui Isus, se poate ruga
lui Dumnezeu pentru păcatele unui om. Credinţa în puterea Mariei este aşa de
mare în unele părţi ale globului, încît anumiţi catolici superstiţioşi se
închină mai mult Fecioarei Maria decît Domnului Cristos.
Studiul
rolului Mariei conţine afirmaţii de genul: (1) Maria este Maica lui Dumnezeu;
(2) fecioria ei a continuat şi după naşterea lui Isus, ea nu a mai avut alţi
copii; (3) ea a fost concepută fără păcat şi a trăit o viaţă fără păcat
(doctrina Imaculatei concepţiuni); (4) la sfîrşitul vieţii sale, ea a fost
răpită, trup şi suflet, la cer (doctrina înălţării Maicii Domnului); (5) ea
este Co-Răscumpărătoare, adică a suferit cu Cristos şi aproape că a murit cu El
şi "se poate spune că a răscumpărat rasa umană împreună cu Cristos";
(6) ea este Mijlocitoare între om şi Dumnezeu (ultimele două, afirmaţii notate
punctele 5 şi 6 nu sînt doctrine oficiale, dar sînt susţinute de mulţi
catolici). Sute de capele, dedicate Mariei, au fost construite în întreaga
lume. Patima, în Portugalia, este una din cele mai mari şi şi-a serbat a 60-a
aniversare în 13 mai 1977. Milioane de pelerini au vizitat locul unde se crede
că a apărut Maria în 1917.
Un alt
lăcaş dedicat Mariei se află în Washington D.C., biserica Imaculatei
Concepţiuni, cea mai mare biserică romano-catolică din Statele Unite şi a
şaptea ca mărime în lume. Mulţi alţi sfinţi ai bisericii catolice sînt veneraţi
de credincioşii catolici. Ei cred că aceşti sfinţi au atins perfecţiunea, de
acea ei se pot ruga acum lui Dumnezeu pentru aceia care se străduiesc să o
atingă.
Păcat
Atît
catolicii cît şi protestanţii cred în păcatul originar -fiecare dintre noi
moştenim o natură păcătoasă de la Adam. Ei diferă în ceea ce priveşte modul cum
Dumnezeu iartă păcatul nostru. În timp ce protestanţii cred că păcatul este
înlăturat prin credinţa în Cristos, în jertfa Lui de la crucea Golgotei,
catolicii consideră că mai sînt necesare şi altele pe lîngă credinţă. Atît unii
cît şi alţii cred că există păcate prin comitere sau prin omitere. Păcatul
comis constă în orice gînd, dorinţă, vorbă sau faptă în dezacord cu voia lui
Dumnezeu. Păcat prin omisiune este abţinerea de la o vorbă bună sau faptă bună
posibile. Catolicii împart păcatele comise şi omise în păcate de moarte şi
păcate scuzabile. Ei cred că păcatul de moarte este o ofensă împotriva lui
Dumnezeu şi are drept consecinţe pierderea harului sfinţitor şi separarea
sufletului omului de Dumnezeu.
Iertarea
de un păcat de moarte se poate obţine doar prin mărturisirea la un preot sau
printr-un act de pocăinţă, bazat pe dragostea lui Dumnezeu "pentru Numele
lui Dumnezeu". Cei mai legalişti dintre catolici ca şi fariseii de pe
vremea lui Isus, au întocmit liste lungi cu păcatele care duc la moarte. Iată
cîteva dintre ele:
-
absenţa de la biserică duminica sau într-o zi de sărbătoare religioasă, fără o
motivaţie "sfîntă"
- beţia
gravă
- a fi
un exemplu rău pentru copii în problemele importante
- a fura
ceva scump
-
citirea unei Biblii sau a unor cărţii religioase care nu sînt catolice
Păcatele
scuzabile sînt mai puţin grave, nu duc la pierderea harului sfinţitor nici la
moartea sufletului ci doar la îmbolnăvirea lui. Ele sînt periculoase pentru
faptul că duc la păcatele de moarte. Iată cîteva păcate scuzabile:
-
minciuna care nu răneşte pe nimeni
- bîrfa
- beţia
uşoară
-
îmbuibarea
- furtul
unui lucru ieftin
Păcatul
scuzabil poate fi iertat doar printr-un act de pocăinţă.
Sacramentele
Catolicismul
susţine că prin credinţă se face doar intrarea în procesul de mîntuire. După
aceasta, credinciosul trebuie să muncească toată viaţa pentru a-şi desăvîrşi
mîntuirea. În mod concret, el va trebui să respecte şi să împlinească cele
şapte Sacramente ale bisericii. Catehismul catolic spune: "Un sacrament
este un semn al lui Cristos. Este Cristos ajutînd sufletele noastre. Un
sacrament... dă har. Cu ce este de folos harul pentru suflet? Harul dă viaţă,
este viaţa lui Dumnezeu. Harul ne dă putere pentru a-i fi plăcuţi lui
Dumnezeu".
Cele
şapte Sacramente: trepte ale "scării spre
cer"
Un
"Dicţionar Catolic Practic" declară că "Dumnezeu a dat cele
şapte Sacramente Bisericii pentru a purta de grijă nevoilor spirituale din
vieţile oamenilor". Cele şapte sacramente sînt următoarele:
1. Botezul (Matei
28:19). Este atît de important pentru catolici, încît ei cer ca să fie botezat
şi un prunc care moare la naştere.
2. Confirmarea (Ioan 14:26). Se face la
vîrsta de 12 ani, pentru un copil botezat. Semnifică o întărire a credinţei
prin umplerea cu Duhul Sfînt.
3. Sfînta împărtăşanie (Matei 26:26-28;
Marcu 14:22-23; Luca 22:19-20). Se mai numeşte şi Sfînta Comuniune (Părtăşie)
şi este cel mai important sacrament catolic. Pentru catolici, împărtăşania nu
este doar un simbol al sacrificiului lui Cristos pe cruce ci reprezintă pîinea
şi vinul transsubstanţiate în trupul şi sîngele lui Cristos.
Astfel,
pentru catolici, Isus Cristos este Victima al cărui sînge şi trup, sînt
oferite, de cîteva ori pe zi în mii de biserici catolice din toată lumea. Ei
cred că aceasta este o aplicaţie a textului din Evrei 9:24-28.
4. Împăcarea (Reconcilierea) (Ioan
20:23). Prin acest sacrament, păcatele comise după botez sînt iertate de Isus
prin lucrarea preotului. Pentru a putea primi acest sacrament, credinciosul
trebuie să-şi examineze conştiinţa, apoi să-i pară rău pentru păcatele sale şi
să ia hotărîrea de a nu mai păcătui din nou, după care mărturiseşte păcatele
preotului şi împlineşte (pedeapsa) penitenţa, prin rugăciuni sau fapte bune, pe
care o primeşte de la preot.
Pedeapsa
poate fi făcută mai uşoară în viaţa aceasta şi în purgatoriu, prin indulgenţe.
Aceasta este o putere deţinută de biserică. Indulgenţele pot fi obţinute în
multe feluri. Exemple de indulgenţe: rostirea Rosariilor (Mătănii) - o serie de
rugăciuni a căror evidenţă se ţine prin mişcarea mărgelelor într-un şirag - sau
prin ocolirea bisericii cu rostirea a şapte rugăciuni, sau prin vizitarea
locurilor sfinte de pelerinaj, de exemplu, la Patima, în Portugalia. În Evul
Mediu indulgenţele erau vîndute în stradă. Un anume Tetzel, vînzător de
indulgenţe, l-a înfuriat pe Luther, care a scris cele 95 de teze împotriva
indulgenţelor şi a altor practici. Acum nu se mai practică vînzarea
indulgenţelor, dar ele sînt considerate importante.
5. Ungerea celui bolnav; (Iacov 5:14-15)
este sacramentul pentru cei bolnavi. Este gîndit ca o îndepărtare a păcatelor
de moarte şi scuzabile, chiar pentru persoanele care sînt în comă, pe punctul
de a muri.
6. Sfînta Ordinare (1 Corinteni
11:23-24). Acest sacrament "parafează" spiritual sufletul persoanei
care l-a primit şi îi permite să îndeplinească acte rituale în Biserică, de
pildă botezul şi împărtăşania. Ordinarea nu se poate pierde, ceea ce înseamnă
că şi în cazul cînd preotul duce o viaţă păcătoasă, el rămîne tot preot, adică
poate îndeplini în continuare actele rituale, poate administra sacramente şi
ierta păcatele.
7. Căsătoria (Matei 19:6). Catolicii
cred că prin acest sacrament al căsătoriei, cei doi sînt uniţi pînă la moarte.
Biserica Romano-Catolică nu admite divorţul, cu toate acestea anumite căsătorii
pot fi declarate nevalabile dacă se constată că unul din cei doi nu avea
capacitatea mintală pentru a lua decizia de a se căsători.
Acestea
sînt cele şapte sacramente care ajută pe catolici să-şi realizeze mîntuirea.
Acum să vedem ce spune Biblia despre subiectul mîntuirii.
Concepţia
Biblică despre mîntuire
"Voi
eraţi morţi în păcatele şi în greşelile voastre, în care trăiaţi odinioară,
după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării, între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd
trăiam în poftele firii noastre pămînteşti, cînd făceam voia firii noastre
pămînteşti şi ale gîndurilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi
ceilalţi.
Dar
Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a
iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu
Cristos (prin har sînteţi mîntuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să
şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile
viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în
Cristos Isus.
Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.
Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am
fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care Le-a pregătit Dumnezeu
mai dinainte, ca să umblăm în ele" (Efeseni 2:1-10).
Este cea
mai clară expunere din Noul Testament despre mîntuirea prin credinţa în Isus
Cristos. Acum să vedem cum se pun de acord cu Biblia cele două concepţii despre
mîntuire: catolică şi protestantă.
Păcat. Catolicii şi protestanţii sînt de acord cu Pavel că
oamenii se nasc în păcat şi sînt separaţi în mod natural de Dumnezeu. Pavel
scrie în Efeseni că oamenii sînt morţi spiritual.
Har. Aici este o mare diferenţă între catolici şi protestanţi.
Catolicii vorbesc despre "harul sfinţitor", care este singurul mijloc
de a ajunge în cer. Pavel, scriind sub inspiraţia Duhului Sfînt, nu zice aşa
ceva. Nicăieri, în Biblie, nu găsim astfel de calificative aplicate harului lui
Dumnezeu.
Scriptura
spune că poţi fi mîntuit prin har nu prin performanţele proprii. Harul nu se dă
după merite: "Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta
nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude
nimeni (Efes. 2:8-9).
Mai mult
decît atît, acest har minunat nu poate fi pierdut de credincios. Isus ne învaţă
că: "Voia celui ce M-a trimes, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat
El, ci să-L înviez în ziua de apoi" (Ioan 6:39). Mai departe Isus spune:
"Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge
din mîna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat este mai mare decît toţi; şi nimeni
nu le poate smulge din mîna Tatălui meu" (Ioan 10:28-29).
Petru
adaugă că noi sîntem "păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru
mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi" (1 Petru 1:5).
Credinţa.
Harul este darul nemeritat de la Dumnezeu,
iar credinţa este canalul prin care primim acest har. În epistola către Evrei
la capitolul 11 se vorbeşte despre eroii credinţei, arătînd cum lucrează
Dumnezeu prin oamenii care se încred în El.
Fapte
bune. Catolicii cred că faptele bune sînt necesare
pentru mîntuire. Dar spune Biblia că noi sîntem mîntuiţi prin fapte bune? Nu.
"Mîntuirea este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni" (Efeseni 2:8-9). Biblia ne învaţă că faptele bune sînt
consecinţele mîntuirii noastre - ele vin după mîntuire, nu înaintea ei.
"Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru
faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în
ele" (Efeseni 2:10).
Iată că
miezul controversei, între catolici şi protestanţi, asupra problemei mîntuirii,
este dezacordul lor asupra interpretării pasajelor scripturale cheie. Catolicii
au trăit secole sub o povară similară cu povara Legii de care Pavel scrie în
Romani 7 şi 8. Atunci cînd Martin Luther s-a luptat cu problema sufletului său,
el şi-a îndreptat atenţia către scrierile unui om care s-a luptat şi el foarte
mult cu problema mîntuirii: apostolul Pavel, în cuvintele inspirate ale
apostolului Pavel, Luther a găsit răspunsul, pe care l-a proclamat apoi toată
viaţa, răspuns care a transformat viaţa a milioane de oameni: "Cel
neprihănit va trăi prin credinţa" în Isus Cristos şi numai în El.
Care este diferenţa?
|
Ce cred "Protestanţii"
|
Ce cred "Catolicii"
|
|
MÎNTUIREA
|
|
|
1.
Dumnezeu dă viaţa veşnică celui care crede că Isus Cristos este Mîntuitorul
(Romani 3:24; Efeseni 2:8, 9; Romani 10:9, 10), prin jertfa Sa de la Golgota,
prin sîngele Său vărsat pe cruce.
|
1. Mîntuirea
este asigurată de credinţă împreună cu faptele bune şi este dată prin
intermediul sacramentelor Bisericii Romano-Catolice.
|
|
2.
Siguranţa mîntuirii se bazează pe jertfa lui Cristos şi pe promisiunile lui
Dumnezeu (Ioan 3:16; 5:24; Romani 5:18; Fapte 2:21). (Faptele bune, sau
altfel zis, viaţa creştină, este dovada mîntuirii primite prin credinţă.
Faptele bune nu ne pot mîntui, nici nu contribuie la mîntuire; ele demonstrează
sau dovedesc mîntuirea primită numai prin credinţă, n.tr.)
|
2.
Nimeni nu poate şti dacă a făcut destule fapte bune pentru a-L satisface pe
Dumnezeu şi a intra în cer. Ne putem considera norocoşi dacă vom intra în
purgatoriu, unde după o pedeapsă purificatoare s-ar putea intra în cer.
|