Capitolul 1
CREŞTINISMUL BIBLIC
"Firul cu
plumb" pentru compararea credinţelor
„Creştinism
"biblic"? Ce înseamnă aceasta? Există şi tipuri de creştinism
"nebiblic"? Ce vrea să ne spună "firul cu plumb"? Acesta
era, şi uneori mai este încă, o unealtă folosită de zidari pentru a construi
pereţi drepţi, verticali. Ce înseamnă a avea un "fir cu plumb" pentru
compararea credinţelor? Avem nevoie de definirea unor termeni.
Încă din
secolul doi şi chiar de la sfîrşitul primului secol, creştinii au constatat că
este nevoie să separe credinţa creştină corectă, (adevărată, dreaptă) de
diversele feluri de erezii subtile ce începuseră să se infiltreze. Altădată,
"erezie" sau "eretic" erau cuvinte care declanşau în minte
imaginea unui ticălos cu ochi sălbatici, pîndind în umbră.
Webster
defineşte "erezia" ca o "opinie, în opoziţie cu doctrina
acceptată în mod curent şi care tinde să producă neînţelegeri şi diviziune".
Creştinismul a avut întotdeauna inamicii săi, dar nici unul nu a fost mai
periculos decît "inamicul dinlăuntru". E vorba de cei care au păreri
opuse faţă de adevărurile de bază care stau la temelia creştinismului.
De la
gnosticii din sec. II şi pînă la afirmaţia că "Dumnezeu este mort"
din zilele noastre, creştinismul biblic a rezistat provocărilor, datorită
învăţăturilor simple şi clare ale Bibliei. "Cristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după
Scripturi (l Cor. 15:3-4).
În ceea
ce ne priveşte, creştinismul biblic este construit pe idei şi învăţături
conţinute în aceste cîteva versete ale Scripturii: l Cor. 15:1-11. Există în
adevăr şi alte învăţături importante în creştinism, dar în 1 Corinteni 15
există un "fir cu plumb" pentru măsurarea diferenţei între credinţa
creştină şi alte credinţe.
"Firul
cu plumb" era celălalt termen ce necesită o definiţie, în una din cărţile
mai mici ale Vechiului Testament, Dumnezeu spune: "Iată, Eu pun un fir cu
plumb (1) în mijlocul poporului Meu" (Amos 7:8).
Un fir
cu plumb este o unealtă folosită încă şi astăzi de zidari, pentru a fi siguri
că zidul de cărămidă este vertical. Scriind sub inspiraţia lui Dumnezeu, Amos
s-a referit la această unealtă obişnuită, pentru a explica faptul că Dumnezeu
va măsura pe oameni şi devoţiunea lor pentru El, după standardele Lui, nu după
cele ale omului.
În
acelaşi fel Cuvîntul lui Dumnezeu va fi firul cu plumb folosit în această
carte, pentru a defini ceea ce este "corect" şi ceea ce nu este.
Pentru a găsi diferenţele între adevărurile de bază pe care se întemeiază
creştinismul şi ceea ce susţin alte religii, această carte va explora
învăţăturile Bibliei despre trei puncte cheie. Aceste puncte - toate conţinute
în formă condensată în l Cor. 15:3-4, sînt:
1.
persoana şi lucrarea lui Cristos (cine este El, ce a făcut El pentru om).
2.
natura umană (omul este un păcătos revoltat împotriva lui Dumnezeu şi are
nevoie de un Mîntuitor).
3.
adevărul şi infailibilitatea Bibliei (Biblia a fost scrisă prin inspiraţia
divină)
Cristos
a murit...
Prin
definiţie, coloana vertebrală a creştinismului este Cristos. Întrebările cheie
privitoare la Cristos sînt: Persoana Sa - cine este El? Lucrarea Sa - ce a
făcut El? Dintre toate religiile mari ale lumii, doar romano-catolicii (2) sînt
de acord cu protestanţii biblici în ceea ce priveşte divinitatea lui Cristos.
Toate celelalte religii fac din Cristos doar un om; un mare învăţător, un mare
exemplu de viaţă prin sacrificiul Său – totuşi doar un om. În continuare, dăm
cîteva dintre întrebările cheie care se pun referitoare la Isus Cristos.
A fost Isus într-adevăr Dumnezeu, sau doar un mare
învăţător şi nimic mai mult?
Dacă
Cristos a fost "doar un om" şi nimic mai mult, creştinismul este o
farsă şi nici nu e demn de a fi pus alături de marile religii ale lumii.
Scrierile biblice afirmă clar, direct şi frecvent că Isus a fost Dumnezeu. De
exemplu Ioan 1:1 se referă la Cristos ca Logosul, Cuvîntul, şi ne spune că
"La început a fost Cuvîntul... şi Cuvîntul era Dumnezeu". Ioan 1:14
mărturiseşte "Cuvîntul (Dumnezeu) S-a făcut trup şi a locuit printre
noi". De importanţă majoră este ceea ce Isus spune despre Sine. De cîteva
ori El pretinde că este egal cu Dumnezeu. Vezi, de exemplu, Ioan 10:30: "Eu
şi Tatăl una sîntem". Cu altă ocazie Isus îi spunea lui Filip şi altor
ucenici că, întrucît L-au văzut pe El, L-au văzut şi pe Tatăl (vezi Ioan 14:9).
În Matei
11:27 Cristos pretinde egalitate unică cu Dumnezeu, spunînd că "nimeni nu
cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin
pe Tatăl afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere".
În toate
relatările Evangheliei, Isus pretinde a fi Mesia. Iudeii care L-au auzit zicînd
asta, au înţeles foarte bine greutatea acestei revendicări. Pentru ei Mesia era
Unsul lui Dumnezeu. Isus i-a spus femeii cu care sta de vorbă la o fîntînă din
Samaria că El este Mesia (vezi Ioan 4:25-26).
În timp
ce era judecat de conciliul Iudeu în noaptea dinaintea crucificării Sale, Isus a
fost întrebat direct: "Eşti Cristosul (Mesia)"? El a răspuns:
"Eu sînt". Pentru iudei asta era o blasfemie şi au cerut ca Isus să
fie condamnat la moarte (vezi Marcu 14:61-64).
În
rezumat, dacă Cristos nu a fost ceea ce El pretindea că este - Dumnezeu -
atunci El a fost un mincinos sau un nebun. Aşa cum a spus C.S. Lewis, El nu
lasă altă alternativă.
Este naşterea lui Isus, din fecioară, un mit păgîn?
Anumite
denominaţii religioase resping doctrina naşterii din fecioară, afirmîndu-se că
aceasta este o legendă, ca şi poveştile păgîne despre eroi, jumătate zei,
jumătate oameni.
Dar în
toate poveştile păgîne de acest gen, este vorba de un concubinaj între un zeu
şi o fiinţă umană. În relatarea Scripturii, Maria este doar informată că
"Duhul Sfînt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt te va
umbri. De aceea Sfîntul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui
Dumnezeu "(Luca 1:35).
A nega
naşterea din fecioară înseamnă a respinge Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu, şi
a exclude posibilitatea ca Isus să fie Mîntuitorul nostru. Pentru ca să fie un
Mîntuitor desăvîrşit, Cristos trebuie să fie Dumnezeu. Orice altceva mai puţin
decît atît nu ar fi suficient. Dacă Cristos S-ar fi născut dintr-un cuplu uman,
cum ar fi putut El să fie etern şi preexistent? Cînd o fiinţă umană, obişnuită,
este concepută de părinţi umani, o nouă "persoană" îşi începe
existenţa. Ori, Scriptura ne învaţă că Cristos a existat de la început (vezi
Ioan 1:1).
Trinitatea
înseamnă "trei Dumnezei"?
Anumite
religii resping Trinitatea pe motivul că ar însemna închinarea la trei
dumnezei, nu la unul singur. Dar motivul principal al respingerii este probabil
faptul că doctrina Trinităţii îl face pe Cristos egal cu Dumnezeu Tatăl.
Trinitatea este ţinta principală a atacurilor altor religii şi a multor secte;
este vorba în special de Iudaism, Islamism, Unitarianism, Martorii lui Iehova
şi Scientism (3) (Ştiinţa Creştină).
Răspunsul
creştin, la negarea Trinităţii, se bazează pe dovezile Scripturii. Este
adevărat că, în Vechiul Testament, la Deuteronom 6:4 este scris: "Domnul,
Dumnezeul nostru, este singurul Domn". Totuşi Genesa 1:26 foloseşte forma
la plural, Elohim, pentru
cuvîntul "Dumnezeu", aşa cum face şi Genesa 11:7. Şi în apariţia
divină din Genesa 18, înaintea lui Avraam, este folosit din nou pluralul.
Noul
Testament, de asemenea, proclamă clar că Dumnezeu este Unul (vezi Galateni
3:20), şi totuşi există şi aici dovezi din plin că unitatea lui Dumnezeu,
unicitatea Sa, implică trei "persoane". Vezi, de exemplu, Matei 3:16;
28:19, 2 Corinteni 13:14. În plus se observă că Isus se referă la Sine, în mod frecvent, ca la Dumnezeu (de exemplu Ioan
8:58) iar Ioan în capitolele 14 -16 ale eangheliei Sale arată că Duhul Sfînt Se
bucură de aceeaşi relaţie cu Tatăl ca şi Isus. Fiul, Isus Cristos, este
Dumnezeul-Om, de o umanitate perfectă şi o divinitate perfectă. El a fost o
persoană avînd două naturi distincte (vezi Ioan 1:1,14; Galateni 4:4-5;
Filipeni 2:6-7).
Motivul
pentru care anumite persoane nu acceptă Trinitatea este că inconştient sau
conştient, Dumnezeu este redus la o unitate matematică, familiară raţiunii
umane. Ei interpretează Creatorul în termenii creaţiei; adică îl văd pe
Dumnezeu ca un fel de "om mare".
Cum pot
fi trei persoane o singură fiinţă? Trinitatea este o enigmă pentru logica
normală, întrebarea este totuşi: "Dacă Dumnezeu este supranatural -
dincolo de natură - de ce trebuie El înţeles doar în termeni umani?".
Creştinul
biblic acceptă taina măreţiei lui Dumnezeu şi a Trinităţii. Dicţionarul de
teologie a lui Baker rezumă poziţia creştină astfel: "Creştinul învaţă
să-L cunoască pe Dumnezeu din chiar faptele lui Dumnezeu şi din confirmarea
acestora în Sfînta Scriptură. El nu este surprins dacă rămîne un element de
mister care sfidează analiza şi înţelegerea cea mai pătrunzătoare, deoarece el
ştie că nu este decît un om, pe cînd Dumnezeu este Dumnezeu. Dar în lucrarea
divină, aşa cum este ea descrisă în Biblie, Dumnezeul unic se revelează pe Sine
ca Tată, Fiu şi Duh Sfînt, prin urmare, creştinul trebuie să venereze, în
credinţa adevărată, gloria Trinităţii eterne". A înviat Cristos din morţi cu adevărat? Creştinii biblici spun
că El a înviat, şi că învierea este una din dovezile cele mai puternice că
Cristos este Dumnezeu. El a învins moartea şi garantează viaţa veşnică pentru
toţi care cred în El. Pentru relatări asupra învierii vezi Matei 28:1-10; Marcu
16:1-8; Luca 24:1-42; Ioan 20 şi 21.
Doctrina
învierii este temelia pe care stă creştinismul. Aşa cum scrie Pavel: "Şi
dacă Cristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, şi voi sînteţi încă
în păcatele voastre" (1 Corinteni 15:17). Dr. Wilbur M. Smith, celebrul
teolog american, comentează într-un articol din "Dicţionarul de
Teologie" a lui Baker: "Doctrina învierii ne învaţă despre caracterul
supranatural al persoanei lui Isus Cristos şi nădejdea specială pe care El a
adus-o oamenilor. Nici o altă religie a lumii nu a formulat o mărturisire de
credinţă care să cuprindă afirmaţii ca acestea".
Şi în
alt loc, în acelaşi articol, Smith scrie: "Scoateţi adevărul despre
înviere din Noul Testament şi toată structura sa doctrinară se va prăbuşi iar
nădejdea va dispare".
Deoarece
Cristos a înviat din morţi, creştinul are nădejdea şi siguranţa că şi el va
învia.
Nădejdea
creştină a învierii este subiectul pasajului înflăcărat din 1 Corinteni 15. Iar
în 2 Corinteni 4:14 Pavel scrie: "Şi ştim că cel ce a înviat pe Domnul
Isus, ne va învia şi pe noi împreună cu Isus". Dacă nădejdea creştinului
ar fi într-un Cristos mort, care a murit ca martir pentru că a iritat "status-quo-ul"
iudeu, atunci creştinul ar fi în aceaşi barcă cu mahomedanul, budistul şi cu
discipolul lui Confucius. Mahomed este mort, Buda este mort, Confucius este
mort. Biblia afirmă că Cristos este viu, şi deoarece El trăieşte veşnic,
creştinul va trăi de asemenea veşnic.
Există
multe alte învăţături cu privire la Cristos. Iată cîteva din ele: înălţarea Sa
(vezi Fapte 1:10), lucrarea Sa de mijlocire în cer pentru credincioşi (vezi
Evrei 7:25), a doua venire a Sa. La 1 Tes. 4:16-17, găsim una din cele trei
sute de afirmaţii ale Noului Testament, despre a doua Sa venire. Dar cartea pe
care o citiţi acum se concentrează asupra doctrinelor creştine biblice de bază
care vor fi comparate cu părerile altor confesiuni religioase ce vor fi
discutate în continuare. Moartea lui Cristos se justifică raţional de orice
minte sănătoasă. Dragostea lui Dumnezeu şi păcatele lumii şi-au dat întîlnire
în moartea pe cruce a lui Isus Cristos.
Cristos a murit pentru păcatele noastre
Oamenii
nu întreabă doar "Cine este Cristos?" ci şi "Cine este
omul?" sau, mai precis "Ce este omul?". Vom arăta răspunsurile
creştinismului biblic la întrebările tipice despre om.
Este omul în
totalitate bun, în totalitate rău sau "şi bun şi rău"?
Majoritatea
oamenilor n-ar putea să spună că omul este în totalitate bun. Există prea multe
dovezi în presa zilnică ce contrazic această părere. Dar ei nu vor să admită că
omul este în totalitate rău. Ei preferă opinia: "Cîte puţin din
fiecare".
De fapt,
majoritatea dintre noi gîndim încîntaţi că sîntem "suficient de răi"
pentru a avea şarm (adică nu sîntem de tipul comun, nişte încuiaţi, sau nişte
"sfinţişori"). Dar, desigur, sîntem şi "suficient de buni"
pentru a face o faptă bună atunci cînd "contează".
Foarte
elocvent în acest sens, este elogiul tipic adus, deseori, la mormîntul cuiva:
"A fost o persoană deosebită, minunată," cînd de fapt el şi-a urît
soacra, a nutrit o ranchiună împotriva vecinului său timp de 20 de ani, nu şi-a
plătit corect impozitul pe venit, şi-a păcălit şeful, a "cucerit"
cîteva femei în afară de soţia sa şi L-a necinstit zilnic pe Dumnezeu prin
vorbele şi faptele sale.
Creştinismul
biblic susţine opinia nepopulară că omul este în totalitate rău. Aceasta pare
nerezonabil atîta timp cît nu examinezi ceea ce spune Scriptura despre
"păcat". Scriptura arată că oamenii, care la nivel social, uman,
etalează capacitatea de a face bine, se nasc cu o "infirmitate" - şi
această infirmitate este păcatul originar. Biblia ne învaţă că orice om se
naşte mort spiritual (vezi Efeseni 2:1) şi aceasta se datorează păcatului
primului om, Adam. Conform textului din Genesa 1:26, Adam a fost creat după
chipul lui Dumnezeu, avînd libertatea opţiunii morale. El a ales să nu se
supună lui Dumnezeu; prin aceasta a păcătuit şi întreaga rasă umană a fost
infestată de păcat (vezi Genesa 3 pentru relatarea despre căderea omului).
Deoarece
Adam a acţionat în postura de "cap" al rasei umane, păcatul său
iniţial a avut consecinţe asupra tuturor oamenilor din toate timpurile. Pavel a
scris că "printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a
intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din
pricină că toţi au păcătuit..." (Romani 5:12).
Natura
tuturor oamenilor certifică corectitudinea celor spuse de Pavel. Noi toţi ştim,
din propria experienţă, că nu facem tot ceea ce ar trebui să facem în relaţia
cu Dumnezeu şi cu semenii. Biblia, de asemenea, ne spune lucruri şi ne arată că
rădăcinile păcatului sînt împlîntate în om, în inima sa, adică în profunzimea
fiinţei sale lăuntrice. "Inima," - scrie Ieremia -"este nespus
de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?" (Ieremia
17:9).
În Noul
Testament, citim că Isus, care "ştia ce este în om" (Ioan 2:25) nu
Şi-a propus să le dovedească oamenilor că ei sînt păcătoşi. Pur şi simplu, El
le-a spus că ei sînt păcătoşi şi că El a venit să-i ajute. Cea mai severă
mustrare a Lui a fost pentru "auto-neprihăniţii" farisei, care
gîndeau că ei nu sînt păcătoşi.
În Matei
9:13 Isus afirmă cu ironie: "N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi,
ci pe cei păcătoşi". El demască făţărnicia şi masca ceremonială
religioasă, dezvăluind privirii sursa păcatului - inima rebelă a omului (vezi
Matei 15:1-20).
Biblia
ne învaţă, şi antropologia modernă confirmă, că noi toţi facem parte din aceiaşi
rasă umană. Scriptura arată că noi toţi sîntem descendenţi ai lui Adam. Toţi
facem parte din familia lui Adam; întreaga rasă umană are natura lui Adam -
"o inimă păcătoasă".
Întreaga
omenire se află sub osînda divină, din cauza păcatului. În Romani 1:18 - 3:23,
Pavel face o descriere magistrală a condamnării universale a omului păcătos şi
arată că păcatul, în esenţă, nu este doar o anumită faptă. Păcatul este
atitudinea de trufie şi de rebeliune a oamenilor, indiferent că este vorba de
iudeu sau grec, de păgînul idolatru sau religiosul bisericos, sau de micul
burghez "moral". Acestea ne conduc la întrebarea tipică:
"De fapt ce
este păcat?" Cine decide ce este şi ce nu este păcat?
Răspunsul
este că Dumnezeu decide. Există multe definiţii pentru păcat: călcarea legilor
lui Dumnezeu, împotrivirea faţă de voia lui Dumnezeu, etc.... Aceste definiţii
se pot rezuma astfel: "Păcatul este rebeliunea trufaşă, independenţa faţă
de Dumnezeu în formă activă sau pasivă". Exemple de păcat activ sînt crima,
furtul şi înşelăciunea.
Păcatul
pasiv este mai subtil: a nu ajuta pe cineva atunci cînd depinde de tine să-l
ajuţi, sau atitudinea de "neimplicare" prin care spunem:
"Doamne, sînt prea ocupat; n-am timp pentru Tine".
Toţi
păcătuim şi activ şi pasiv. Ioan ne spune: "Dacă zicem că n-avem păcat, ne
înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi" (l Ioan 1:8). Isaia pune
punctul pe "i": "Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi
vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră
a tuturor" (Isaia 53:6).
Transferul
nelegiuirii noastre (al păcatului nostru) asupra lui Cristos este o altă
"enigmă" pentru mulţi oameni. Ei se întreabă:
Cum a fost posibil ca Isus Cristos să moară pentru
păcatele tuturor? Nu este fiecare răspunzător pentru păcatele lui?
Multe
religii şi secte acceptă realitatea păcatului, dar soluţia lor diferă
întotdeauna de cea a creştinismului. În timp ce creştinismul spune că singura
mîntuire de păcat este prin credinţa în Isus Cristos şi în moartea Sa
ispăşitoare pe cruce, alte religii caută mîntuirea prin fapte bune sau prin
respectarea unor reguli sau legi. Creştinii biblici denumesc moartea lui
Cristos "ispăşire". Dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu sînt
implicate în ea. Cînd Cristos - Dumnezeu întrupat - a murit pe cruce, El a dat
satisfacţie standardelor sfinte ale lui Dumnezeu şi a primit pedeapsa pentru
păcatele tuturor oamenilor.
Tot atît
de important este şi faptul că moartea lui Cristos demonstrează dragostea şi
grija lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, chiar şi pentru aceia care-L urăsc pe
Dumnezeu şi nu doresc să-L cunoască. Romani 5:6-8 spune limpede: "Căci, pe
cînd eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei
nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul
lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă
de noi prin faptul că, pe cînd eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru
noi".
În
Vechiul Testament se poate găsi o ilustrare a conceptului de ispăşire în
relatarea despre Pastele iudaic (vezi Exod 12:1-14). Israeliţii au jertfit
miei, fără cusur, şi au uns cu sîngele lor stîlpii şi pragul de sus al uşii.
Îngerul morţii, care a trecut prin Egipt în noaptea aceea, a omorît pe întîii
născuţi din orice casă care nu avea sîngele de miel pe uşă. În 1 Corinteni 5:7
Pavel se referă la acest eveniment, descris în cartea Exod, spunînd:
"Cristos, Paştele noastre, a fost jertfit". Pavel spune aici că aşa
cum israeliţii au fost salvaţi de la moartea fizică, prin sîngele mielului, tot
aşa toţi creştinii sînt salvaţi de la moartea spirituală, veşnică, prin sîngele
Mielului lui Dumnezeu - Isus Cristos - care a venit ca să ridice păcatele lumii
(vezi Ioan 1:29).
Scriptura
ne învaţă că Isus a murit "prin delegare" adică El a fost Substitutul
nostru, înlocuitorul nostru. Apostolul Petru ne spune că: "Cristos, de
asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, cel neprihănit pentru cei
nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu" (l Petru 3:18).
Scriptura
arată că Cristos a murit o singură dată pentru toţi oamenii. Sacrificiul Său nu
trebuie repetat: "La sfîrşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca
să şteargă păcatul prin jertfa Sa" (Evrei 9:26).
De ce
spune Scriptura că moartea lui Cristos este plata potrivită pentru păcatele
întregii umanităţi? Este potrivită pentru că Cristos este Dumnezeu. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate
plăti pentru păcatele tuturor oamenilor. Dumnezeu este acela care fixează
standardul sfînt. Cine-l poate împlini în afară de Dumnezeu însuşi?
Scriptura
ne învaţă că Cristos a murit din cauza păcatelor noastre, plătind prin
sacrificiul Său preţul răscumpărării. Prin aceasta, omul este justificat. A fi
justificat înaintea lui Dumnezeu, înseamnă că dreptatea Lui a fost satisfăcută
prin moartea înlocuitoare a Fiului Său Isus Cristos. El a suportat pedeapsa
pentru păcatele noastre şi de asemenea a înlăturat vinovăţia noastră,
îndepărtarea vinovăţiei este un lucru important, trecut cu vederea de mulţi
creştini.
De
exemplu să presupunem că eşti chemat în judecată pentru depăşirea vitezei
legale. Afli că nu e nevoie să plăteşti amenda, deoarece a fost plătită deja de
altcineva - probabil de blajinul şi îngăduitorul tău tată sau de unchiul tău
bogat. Plătirea amenzii proprii de către altcineva ilustrează parţial justificarea,
dar Dumnezeu face mai departe un pas important.
Vinovăţia
ta rămîne chiar dacă altcineva a plătit amenda în locul tău, dar atunci cînd
păcătosul se întoarce la Dumnezeu prin Isus Cristos, El îi şterge orice
vinovăţie adusă de păcat.
Pavel
explică acest lucru în Romani 5:1: "Deci, fiindcă sîntem socotiţi
neprihăniţi (4), prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Isus Cristos" (vezi de asemenea Galateni 3:6 şi Filipeni 3:9).
În ochii
lui Dumnezeu creştinul este pe deplin iertat pentru toate păcatele. Noi
"sîntem socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin
răscumpărarea care este în Cristos Isus" (Romani 3:24).
În plus,
Dumnezeu ne înfiază, devenim o parte a familiei Sale - copii spirituali şi
moştenitori (vezi Ioan 1:12; Romani 8:16). Creştinul nu poate înţelege complet
lucrul acesta, dar el poate spune: "Dumnezeu Se uită la mine prin Cristos
şi mă vede ca şi cînd n-aşi fi păcătuit deloc". "Justificat"
înseamnă că sînt iertat de Dumnezeu pentru păcatele mele şi sînt acceptat de
El, avînd dreptul la toate binecuvîntările pe care El le rezervă pentru ai Săi.
Eu sînt
eliberat chiar şi de sentimentul de vinovăţia păcatului, deoarece Dumnezeu,
prin Cristos, Se uită la mine ca la unul care nu a păcătuit niciodată. Biblia
arată de asemenea că omul nu poate face nimic pentru a-şi cîştiga justificarea.
Creştinul este mîntuit prin "har" - favoarea, mila şi dragostea
nemeritată din partea lui Dumnezeu. "Căci prin har aţi fost mîntuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efeseni 2:8,9).
Ideea că
"nimeni nu trebuie pedepsit pentru greşelile mele" este foarte
răspîndită şi sună foarte frumos. Apare ca ceva cinstit, nobil şi smerit. Dar
de fapt această opinie izvorăşte din mîndrie, din faptul că nu vreau să admit
că nici un om nu se poate ridica la standardul sfinţeniei lui Dumnezeu.
"Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Romani
3:23). "Căci nu este om care să nu păcătuiască" (l Regi 8:26).
Biblia
afirmă că nu există un om perfect, chiar dacă el ar respecta toate regulile şi
legile. Nu importă cît de multe fapte bune ar face, el tot păcătos este. El
încă este lipsit de sfinţenia perfectă a lui Dumnezeu. Dacă admit că un om îşi
poate cîştiga singur mîntuirea, asta înseamnă că Dumnezeu este ceva mai puţin
decît perfecţiunea, adică Dumnezeu este mai puţin decît Dumnezeu.
Cristos a murit pentru păcatele noastre după
Scripturi
Fiecare
confesiune religioasă are părerile sale despre ceea ce înseamnă
"Scriptură". Hinduşii au multe scrieri sfinte numite Vedas. Budiştii au scrierile sfinte
numite Tripitaka (trei coşuri).
Islamul are Coranul său dictat de Mahomed. Unele confesiuni religioase adaugă
Bibliei alte scrieri pentru a-şi justifica opinia specifică în opoziţie cu
creştinismul biblic. De exemplu, mormonii recunosc inspiraţia Bibliei, dar
pretind că sînt inspirate şi alte cărţi (Cartea
lui Mormon, Perla de Mare Preţ, Doctrină şi Legăminte). Scientismul
spune că Biblia este inspirată, dar tot aşa de inspirată este şi cartea scrisă
de Mary Baker Eddy "Ştiinţă şi
Sănătate cu Explicaţia Scripturilor".
Inspiraţia
divină a Bibliei este principala deosebire între creştinism şi alte religii.
Dacă Biblia nu poate fi considerată drept Cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu,
atunci revendicările privind divinitatea lui Cristos, starea de păcat a omului
şi nevoia sa de mîntuire, prin credinţa în moartea şi învierea lui Cristos,
toate aceste revendicări nu au credibilitate.
În
continuare, sînt date răspunsurile creştine biblice la întrebările tipice
despre Biblie.
Este Biblia, de fapt "inspirată de
Dumnezeu"? De ce este Biblia considerată superioară altor cărţi?
Versiunea
NIV (5) traduce 2 Timotei 3:16 în felul următor: "Toată
Scriptura este inspirată de Dumnezeu" adică, Dumnezeu, Duhul Sfînt, a
acţionat în mintea autorilor Scripturii, revelîndu-le ceea ce dorea să fie
scris.
Dr.
William Evans rezumă astfel poziţia creştină asupra inspiraţiei Scripturii:
"Oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, autorizaţi de infuzia de inspiraţie
divină, au scris în ascultare de porunca divină, şi au fost păziţi de orice
eroare atît în revelarea adevărurilor necunoscute cît şi în relatarea celor
deja familiare" (vezi 2 Petru 1:21).
Ce dovezi au
creştinii pentru inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei?
În
primul rînd, propria revendicare a Bibliei, de a fi Cuvîntul lui Dumnezeu. Asta
s-ar putea să nu fie suficient pentru "sceptici", dar scriitorii
Bibliei afirmă în mod constant că ei înregistrează cuvintele lui Dumnezeu
pentru oameni. Scriitorii Vechiului Testament revendică inspiraţia divină
folosind expresia: "Aşa vorbeşte Domnul" sau echivalentele ei, de
peste 2000 de ori (de exemplu, vezi 2 Samuel 23:1-3; Ieremia 1:9; Habacuc 2:2).
De
asemenea apostolii au pretins că sînt inspiraţi de Dumnezeu; ei au afirmat că
transmit poruncile lui Dumnezeu, în 1 Corinteni 14:37 Pavel spune că el a scris
"poruncile Domnului". Iar Petru ne aduce aminte "de lucrurile
vestite mai dinainte de sfinţii prooroci, şi de porunca Domnului şi Mîntuitorului
nostru, dată prin apostolii voştri" (2 Petru 3:2).
Paternitatea
apostolică a fost un criteriu principal pentru a decide ce cărţi pot face parte
din Noul Testament. Apostolii au fost oameni care au trăit şi slujit împreună
cu Cristos. Ei L-au cunoscut în fapt, sau L-au experimentat într-un mod
deosebit, aşa cum este cazul apostolului Pavel, convertit pe drumul Damascului.
Apostolii au îndurat persecuţii incredibile şi au fost martirizaţi pentru cauza
creştină. Singura explicaţie validă pentru zelul lor este că ei L-au văzut, au
vorbit, şi au mîncat cu Domnul Isus Cristos cel înviat.
Dacă El
nu ar fi înviat şi nu ar fi apărut în faţa apostolilor, ar fi murit ei toţi
pentru o minciună? Mărturia lui Isus Cristos însuşi, este o dovadă vitală
pentru inspiraţia şi autoritatea Bibliei.
Creştinii
cred că Isus Cristos a fost Dumnezeu în trup omenesc. Isus a reafirmat în mod
constant inspiraţia divină a Vechiului Testament, deoarece Noul Testament nu
fusese încă scris.
Dr.
Vernon Grounds scrie în revista Christianity Today: "Cristos a cunoscut, a
crezut, a studiat, a expus, a venerat, a respectat, S-a supus şi a împlinit
Scripturile". Pe scurt, spune Grounds, Cristos a afirmat şi a întărit
autoritatea şi infailibilitatea Cuvîntului lui Dumnezeu.
Cristos
a criticat adesea interpretarea fariseică a Scripturii, dar niciodată Scriptura
însăşi. Cristos Şi-a fundamentat învăţătura şi viaţa pe Scriptură. Pentru
părerea Lui despre Scriptură vezi Matei 5:17-18; 22:29; Ioan 5:39, 40, 46,47.
A
pretinde ceva mai puţin decît inspiraţia Scripturii, înseamnă a pretinde că
Isus S-a înşelat sau a minţit, dar asta ar însemna că El este mai puţin decît
Dumnezeu. Dacă El este mai prejos decît Dumnezeu, lucrarea Sa de ispăşire pe
cruce, pentru păcatele noastre este insuficientă.
O altă
dovadă pentru inspiraţia Bibliei este unitatea sa. Biblia a fost scrisă de 40
de autori de-a lungul a 1600 ani. Majoritatea acestor autori nu se cunoşteau
între ei. Cînd J.B. Philips a început să traducă Noul Testament în limba
engleză modernă, el nu credea în inspiraţia literală a Bibliei (adică nu
recunoştea că şi cuvintele folosite erau insuflate de Dumnezeu).
Dar, pe
măsură ce progresa în traducere, Phillips era din ce în ce mai copleşit de
unitatea ce există între cărţile Bibliei. El a spus: "Aceşti autori
vorbesc fiecare despre acelaşi lucru, privit din unghiuri diferite şi descris
pe căi diferite, dar toţi vorbesc cu o asemenea siguranţă încît trezesc
admiraţie în inima omului modern".
Inspiraţia
Scripturii este elementul vital care ridică Biblia deasupra întregii
literaturi. A spune că piesele lui Shakespeare, de exemplu, sînt la fel de
inspirate ca şi Biblia, înseamnă a reduce Scriptura la nivelul scrierilor
umane. În felul acesta se încearcă a se da o lovitură de graţie autorităţii şi
puterii credinţei crestine. Biblia reprezintă revelaţia lui Dumnezeu pentru om.
Nu poţi judeca revelaţia; o poţi doar primi. A discuta veridicitatea Bibliei în
raport cu cunoaşterea umană, înseamnă a-l face pe om prea mare şi pe Dumnezeu
prea mic.
De-a
lungul istoriei, inspiraţia şi infailibilitatea Bibliei au fost atacate
conţinu, dar Biblia a rezistat. Oamenii o pot critica sau respinge, dar ei nu
pot demonstra că Biblia nu este ce ea pretinde: Cuvîntul inspirat al lui
Dumnezeu pentru oameni. "Cuvîntul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în
ceruri" (Psalmul 119:89).
Este
creştinismul biblic corect?
Credinţa
creştină are multe alte doctrine în afară de doctrinele despre persoana şi
lucrarea lui Cristos, natura umană şi inspiraţia Scripturii. Studiind alte
concepţii religioase, totuşi, se observă că aceste trei probleme cheie apar în
mod continuu. Creştinul biblic crede că Cristos este Dumnezeu şi că El a murit
pentru păcatele omului. El crede, de asemenea, că omul este păcătos în natura
Sa, este mort spiritual şi singura nădejde pentru mîntuirea de păcat este
credinţa în moartea şi învierea lui Cristos.
Creştinul
biblic crede şi faptul că Biblia este inspirată de Dumnezeul cel Viu, şi că ea
reprezintă singura călăuză infailibilă pentru credinţă şi pentru viaţă.
Pentru a
avea un dialog inteligent cu alte credinţe, creştinul trebuie să-şi cunoască
bine propria credinţă, să cunoască ce învaţă Biblia.
Unii
afirmă că ceea ce spune Biblia nu reprezintă dovada suficientă pentru a
demonstra valabilitatea creştinismului. Scopul acestei cărţi nu este să
dovedească validitatea creştinismului ci să compare, cu claritate şi
obiectivitate, creştinismul biblic cu diferite confesiuni religioase.
Creştinismul biblic este adevăratul creştinism, de aceea el nu poate fi diluat,
rearanjat (amplificat n.tr.). Creştinismul biblic se bazează pe credinţa
"care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3). E
adevărat că numai Dumnezeu poate convinge o persoană, căci "nimeni nu
poate zice: 'Isus este Domnul' decît prin Duhul Sfînt" (1 Corinteni 12:3).
Nimeni
nu poate fi convins de validitatea creştinismului biblic decît prin Duhul
Sfînt.