CAPITOLUL
VIII
Credincioşii necredincioşi
Într-una din zile
un suflet simplu va lua Cartea lui Dumnezeu, o va citi, şi o va crede; şi
atunci noi toţi ceilalţi ne vom simţi ruşinaţi. Am adoptat o teorie convenabilă
că Biblia e o Carte care trebuie explicată, în timp ce întâi şi întâi de toate
ea e o Carte care trebuie crezută şi trăită.
Faptul acesta bate mereu la uşa
gândirii mele în ultimele zile: e o mare diferenţă între a cunoaşte Cuvântul
lui Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu care a scris Cuvântul. Nu vi se pare
că la toate cursurile biblice auzim mereu aceleaşi lucruri repetate, şi plecăm
de la ele fără să ni se fi îmbogăţit credinţa? Probabil Dumnezeu n-a mai avut
niciodată un set de aşa „credincioşi necredincioşi" ca şi generaţia
aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!
Mai tânjim noi azi după bogăţii
spirituale? Un marinar fără nici un ban poate să fie frământat de gândul că
traversează Atlanticul, ştiind că sub apele lui zace în adânc vasul Lusitania
cu zece milioane de dolari, şi ar putea să le aibă el. Doar o singură piedică:
câţiva kilometri de apă între ei! Tot aşa, Biblia, carnetul de cecuri al
creştinului din partea Domnului slavei, spune: „TOATE lucrurile sunt ale
voastre... şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui
Dumnezeu." Simt o indignare în ultima vreme în legătură cu sărăcia
noastră, a credincioşilor.
Rareori avem ore de rugăciune
fără să auzim fraza: „Doamne, Tu poţi face aşa ceva!" (în legătură
cu anumite cereri specifice). Dar e aceasta credinţă? Nu. E doar recunoaşterea
atributului omnipotenţei lui Dumnezeu. Eu cred că Domnul slavei, neschimbat şi
atotputernic, poate să schimbe în aur masa aceasta (destul de mare) la care bat
acum la maşină. E în puterea Lui să schimbe apa în vin, lemnul în aur. Dar apa
a schimbat-o în vin fiindcă a fost nevoie de minunea aceea. În momentul de faţă aş putea folosi
un milion întreg de dolari (şi nici un bănuţ n-aş folosi pentru folosul meu
personal) într-un mod care nu m-ar face să roşesc în „ziua aceea"; şi cred
că există o nevoie adevărată. Dar a spune că El poate schimba lemnul în aur, nu
înseamnă că lemnul se schimbă. Dar atunci când mă ridic şi spun: „Dumnezeu va face
minunea, va schimba masa aceasta în aur!", problema e rezolvată.
Cu toţii ştim că „cea mai mare
dintre ele" (dintre credinţă, nădejde şi dragoste) nu e credinţa.
Dar de ce s-o trecem cu vederea? Se mai găseşte azi credinţă curată? Câtă
travestire de credinţă e în interpretarea unora! Un strigăt familiar azi: „Cred
că Dumnezeu vrea să transmitem prin încă zece staţii de radio; aşteptăm ca El
să ne asigure nevoile financiare; vă rugăm trimiteţi plicurile cu bani până săptămâna
viitoare." Aici e credinţă şi insinuare, dar nu e fereastra
deschisă numai înspre cer. Noi creştinii repetăm papagaliceşte: „Dumnezeul meu
să îngrijească de toate trebuinţele voastre"; dar, realmente, credem noi
asta?
Fără a-i micşora valoarea, capitolul
11 de la Evrei ar putea avea o urmare; ar putea include pe Hudson Taylor
(fondatorul Misiunii Interne din China), George Müller, Rees Howells, şi alţii,
care „prin credinţă" au înfăptuit lucrări mari. Nu e oare ruşine că spunem
vorbe mari despre bogăţiile Domnului nostru, în timp ce umblăm bolnăvicioşi în
zdrenţe? Dumnezeu onorează, nu înţelepciunea, nici personalitatea, ci
credinţa. Credinţa Îl onorează pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu onorează credinţa.
Dumnezeu e acolo unde credinţa Îl caută. Într-un anumit
sens, pe care sper să-l înţelegeţi, credinţa Îl localizează pe Dumnezeu.
Credinţa e conecţia între neputinţa noastră şi atotputernicia Sa.
Lumea ştiinţei a depăşit
bariera sunetului; lumea din jurul nostru, cu desfrâul şi poftele din ea, ne
strigă că a depăşit bariera păcatului. Acum, Dumnezeule mare, oare nu e timpul şi
pentru noi ca, printr-o credinţă simplă şi hotărâtă, să depăşim bariera îndoielilor?
Îndoiala slăbeşte, distruge
credinţa. Credinţa distruge îndoiala. Scriptura nu spune: „Dacă poţi explica
Scripturile, toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce le explică."
Dumnezeu, fiindcă este Cel ce este, nu va fi niciodată explicat în timp; şi
cred că nici chiar în veşnicie nu va încerca să Se explice pe Sine sau căile
Sale. Scriptura, care e imutabilă ca şi Autorul ei, spune: Dacă crezi, TOATE
(iarăşi acest cuvânt care ne urmăreşte) lucrurile sunt cu putinţă celui ce
crede."
Am auzit adeseori pe unii spunând
(când erau respinşi de la o slujbă pentru care se credeau calificaţi): „Azi nu
contează ce cunoşti, ci pe cine cunoşti." Nu ştiu exact cât de reală e
expresia aceasta în lumea de afaceri, dar sunt absolut sigur că e adevărată în
domeniul spiritual. Cu ce ştim despre Dumnezeu am umplut bibliotecile. (Nu
vestejesc nici studiul, nici înţelepciunea de sus). Dar, ce cunoaştem e ceva;
pe Cine cunoaştem e cu totul altceva. Apostolul Pavel n-avea nimic, şi totuşi
spunea: „Am de toate!" Ce sublim paradox! Binecuvântată sărăcie! Pavel era
bogat spiritual. Meritele sale, zidind Împărăţia şi punând în scris graiul
Domnului, nu l-au ameţit. În ciuda înfăptuirilor sale fără egal, îl găsim că
vrea ceva mai mult: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia
suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui." În mare parte, obstacolul pe care îl
întâmpină credincioşii în trăirea promisiunilor lui Dumnezeu în faţa
celorlalţi oameni este şi ceea ce numim noi
„eul personal ." Pavel îşi aminteşte de clipa când vechiul rege
„EU" a fost detronat şi - chiar mai mult - răstignit pe cruce! (Galateni
2:20). Atunci a fost întronat ca Domn Isus Cristos. Înainte ca să fim călăuziţi
de El, în viaţa noastră trebuie să moară dorinţa de mărire, egoismul. Cine e
omul, nu e important. Ce cunoaşte omul nu contează. Dar ce este el în ochii lui
Dumnezeu, iată ce contează. Dacă-L supărăm pe Dumnezeu, contează oare cui îi
place de noi? Şi, dacă lui Dumnezeu Îi suntem plăcuţi, contează oare cui nu-i
place de noi? Cine suntem e ceva, dar ceea ce suntem prin unirea cu Domnul e
cu totul altceva. Personal, sunt nemulţumit de ceea ce sunt acum. Dacă „ai
ajuns" la desăvârşire, ai milă de fratele tău mai slab şi roagă-te pentru
mine.
Există un fel de credinţă
firească, intelectuală, logică. Şi există un alt fel de credinţă, spirituală.
La ce bun e să predicăm Cuvântul, dacă, atunci când îl prezentăm, nu există
flacăra credinţei care să-i dea viaţă. „Căci slova omoară!" Să
adăugăm moarte la moarte? Cel mai mare bine pe care-l poate face cineva pentru
creştinism e să-l pună în legătură cu puterea fără margini a lui Dumnezeu.
Făgăduinţa Lui rămâne valabilă:
„Acei ce vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămânea tari şi vor face mari
isprăvi!" O, dacă e unul, unul singur dintre noi, care Îl cunoaşte cu
adevărat pe Dumnezeu, atunci, păzea, Lucifere!
„Până ce nu se vor întoarce la
conducerea poporului oameni care ştiu să stea smeriţi în umbră, vom vedea mai
departe o deteriorare a calităţii traiului creştin an de an până vom atinge
punctul în care Duhul Sfânt întristat se va retrage, ca fi strălucirea slavei
din templu”.
Dr.A. W. Tozer
„Nimeni nu e pe deplin acceptat
până ce n-a fost mai întâi pe deplin respins”.
Autor necunoscut
„În ce mă priveşte, departe de
mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos,
prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!”
Galateni 6:14
„Dacă aş avea o mie de capete,
mai bine să le pierd pe toate, decât să-mi reneg credinţa”.
Luther, la Dieta din Worms
„Nu mi-e teamă de tirania
oamenilor, şi nici de invenţiile diavolului împotriva mea”.
John Knox
„Nu trebuie să renunţăm la
adevăr nici cu preţul vieţii noastre, căci nu trăim pentru veacul acesta, nici
pentru prinţii de azi, ci pentru Domnul!”
Zwingli