CAPITOLUL
I
Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea!
Cenuşăreasa bisericii
de azi e ora de rugăciune. Această servă a Domnului e neiubită şi nedorită,
fiindcă nu e împodobită cu mărgăritarele intelectualismului, nu sclipeşte în
mătăsurile filosofiei, nici nu impresionează cu voalul psihologiei. E îmbrăcată
în pânza de casă a sincerităţii şi umilinţei, şi de aceea nu-i e ruşine să îngenuncheze!
Lucrul de care mulţi se
poticnesc când e vorba de rugăciune e faptul că în esenţă ea nu se lasă prinsă
în cursa deşteptăciunii omeneşti, a eficacităţii intelectuale. (Nu vreau să
spun prin aceasta că rugăciunea e tovarăşă cu lenevia mintală; în zilele
noastre însă se pune prea mare accent pe eficacitate). Rugăciunea e
condiţionată de un singur lucru, de spiritualitate. Dacă predică cineva nu înseamnă
că neapărat este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi
exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o
personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie
personală şi cu dor de succes, dragul meu, poţi avea aproape orice amvon în
zilele de azi. O predică de felul acesta îi atinge pe oameni. Rugăciunea însă îl atinge pe Dumnezeu. Predica
atinge timpul. Rugăciunea atinge veşnicia. Amvonul poate ajunge uşor o vitrină
de etalare a talentelor noastre, însă cămăruţa rugăciunii coboară în adâncul
lepădării de noi înşine.
Tragedia acestei ore târzii e
faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând
prea multe predici moarte prea multor oameni morţi. O! Grozăvia acestei
realităţi! Un lucru straniu am văzut „sub soare”, chiar şi în cele mai
fundamentaliste cercuri: predicarea fără ungere. Ce înseamnă ungerea? Nu pot
s-o explic. Dar ştiu ce nu e (sau cel puţin ştiu când n-o mai am asupra mea).
Predicarea fără ungere ucide în loc să dea viaţă. Predicatorul fără ungere
miroase a moarte nu a viaţă. Cuvântul nu trăieşte dacă predicatorul nu are
ungerea asupra lui. De aceea, dragul meu, cu orice preţ, caută ungerea!
Iubiţii mei, am putea s-o ducem
destul de bine dacă am fi chiar pe jumătate „intelectuali" de cât suntem
şi dacă, în schimb, am fi dublu de spirituali. Vestirea Cuvântului e o lucrare
spirituală. O predică născută în minte atinge mintea; o predică născută în
inimă atinge inima. Sub înrâurirea lui Dumnezeu, un predicator spiritual creşte
oameni cu o gândire spirituală. Ungerea nu e un porumbel blând care-şi fâlfâie
aripile la fereastra sufletului tău; trebuie s-o cauţi, să te lupţi pentru ea.
Ungerea nu poate fi învăţată: ea se câştigă prin rugăciune. Ungerea este învestitura
de cavaler pe care o primeşte predicatorul-luptător după ce s-a
rugat în rugăciune şi a ieşit biruitor. Biruinţa nu se câştigă la amvon aruncând
gloanţe savante şi ghiulele intelectuale, ci se câştigă în cămăruţa de
rugăciune; lupta e câştigată sau pierdută înainte ca predicatorul să ajungă la
amvon. Ungerea e o dinamită. Ea nu vine prin punerea mâinilor vreunui episcop,
şi nici nu mucegăieşte când predicatorul e aruncat la închisoare. Ungerea
pătrunde, străpunge şi cutremură; potoleşte şi înmoaie. Când ciocanul logicii,
când focul zelului, n-au reuşit să deschidă inima de piatră, ungerea o
deschide.
Ce febră aprinsă e acum după
clădiri fastuoase de biserici! Dar fără predicatori care să aibă ungerea,
altarele acestea nu vor vedea niciodată inimi care se pocăiesc. Gândiţi-vă că
aţi vedea lansate pe mare în fiecare lună vapoare pescăreşti, echipate cu
ultimele instalaţii de radar şi echipament de pescuit; dar le-aţi vedea că se reîntorc
din larg fără nici un peşte. Nu v-aţi întreba, care e motivul? Şi totuşi există
mii de biserici a căror altare sunt goale, sterpe, săptămână de săptămână, an
de an. Iar credincioşii se ascund în spatele unei scuze, interpretând greşit
cuvintele Scripturii: „Cuvântul Meu nu se va întoarce fără rod la Mine" (În
treacăt fie vorba, acest verset e unul din cele pe care dispensaţionaliştii au
uitat să ne spună că a fost scris pentru Israel).
Realitatea urâtă e că focul de
la altare ori s-a stins ori abia mai arde. Orele de rugăciune sunt moarte sau
pe moarte. Prin atitudinea noastră faţă de rugăciune noi vrem să-i spunem lui
Dumnezeu că ceea ce am început în Duhul putem sfârşi în firea pământească. Vă întreb,
care biserică în căutare de păstori îşi întreabă candidaţii azi cât timp stau în
rugăciune? Şi totuşi, predicatorii care nu petrec două ore în rugăciune în
fiecare zi nu valorează nici cât zece de-un ban, cu diplome sau fără diplome!
Biserica stă azi la marginea
trotuarelor şi priveşte neputincioasă cum pe mijlocul drumului geniile nefaste
ale ateismului nelegiuit îşi suflă ameninţarea împotriva a „ tot ce este
vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”! . În spatele acestei defilări demonice urmează hlămida
purpurie a religiei de paradă. Şi pe deasupra, diavolul a reuşit să înlocuiască
în învăţătura de azi: naşterea din nou prin reîncarnare, Duhul Sfânt prin
spiritul influenţei strămoşeşti, adevăratele vindecări divine printr-un
Creştinism Ştiinţific abstract; să schimbe pe adevăratul Cristos prin
Anticrist, şi adevărata biserică prin biserica Inchiziţiei.
Împotriva acestor rele, ce
oferă Biserica? Unde e supranaturalul? Şi la amvoane şi în presă, se pare că
somnolenţa a capturat în ultima vreme activitatea religioasă. Nici chiar Roma
nu ne mai numeşte Protestanţi acum. Curios, nu-i aşa? Atitudinea aceasta nu
prea seamănă cu furia de demult a Inchiziţiei împotriva sfinţilor. Dar unde sunt
sfinţii? Cine se mai luptă astăzi „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor
odată pentru totdeauna"? Unde sunt cruciaţii amvoanelor? Vai!
Predicatorii, care ar trebui să pescuiască oameni, azi pescuiesc complimente şi
felicitări. Cândva predicatorii semănau sămânţa, azi aruncă „bijuterii
intelectuale" (care ţăran aşteaptă recoltă dacă aruncă mărgăritare în
semănătură?).
La o parte cu aceast fel de
predici paralitice şi slăbănoage, care nu mişcă fiindcă s-au zămislit într-un
mormânt, s-au hrănit din suflete fără foc şi fără rugăciune! Putem să predicăm şi
să ne prăbuşim sufleteşte; însă nicidecum nu cădem atunci când ne rugăm! Dacă
Dumnezeu v-a chemat la slujba aceasta, atunci, iubiţii mei, afirm cât pot de
tare: Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea! Altfel, altarele noastre
sterpe vor ajunge insigna nefastă a intelectualismului nostru lipsit de
ungerea sfântă.
„În rugăciune trebuie să fim fără preget şi
plini de râvnă, cu o energie care nu osteneşte, o persistenţă care nu poate fi
refuzată, şi un curaj care nu se lasă niciodată înfrânt”.
E. M. Bounds
„Dar voi, prea iubiţilor,
zidiţi-vă sufleteşte, pe credinţa voastră preafântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt!”
Ap. Iuda
„O, dacă am fi mişcaţi de
starea în care lâncezeşte cauza lui Cristos azi pe pământ, dacă am fi revoltaţi
la vederea avansului pe care-l face duşmanul şi la groaznica pustiire pe care a
adus-o în Sion! Vai, ce spirit de indiferenţă, sau, cel mult, un stoicism
fatalistic, îngheaţă pe atâţia azi!”
A. W. Pink
„Rugăciunea a fost, prin
excelenţă, misiunea sa în viaţă!”
Biograful lui Edwin Payson
„Zile întregi, şi chiar săptămâni,
am petrecut prosternat la pământ în rugăciune”.
George Whitefield
„Semnele căderii apar atunci când
încetează rugăciunile din cămăruţa tainică; sufletul nu poate înainta fără
conversaţia în taină cu Dumnezeu, şi nimic altceva n-o poate înlocui”
Berridge
„Când se ruga, mi s-a părut că
mergea direct în Paradis, şi se contopea pe sine cu Însuşi Dumnezeu; dar de
multe ori, când termina rugăciunea era alb ca varul”.
Comentariul unui prieten după
întâlnirea cu Tersteegen la Kronenberg