O întărire şi un început
Acum
greutatea era că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul
acesta. Citisem şi alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau... cărţi.
Aşa că am început să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie
dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi
cercetarea Bibliei!" Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină
nouă. Şi versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru
aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi
cereri". „Doamne", am zis eu, „nu pot să spun că sunt un
necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu ştiu dacă sunt pe calea
cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în
acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe calea cea bună."
M-am
rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la
Şcoala Militară din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru
moarte. „Fiindcă", ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi
cine ştie dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de
moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit
pentru moarte",,Da", am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă
aţi fi venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare.
Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest
fapt şi vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în
această clipă. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă
să vă primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva
pentru el şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru
moarte". S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors
la cazarmă, spunând celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate.
Unii i-au luat în râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica
următoare, au mai venit cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii din ei
s-au hotărât pentru Domnul şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare
de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora
două până pe la nouă seara.
Aveam
mult timp la dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi
eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din
lume nu puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre
cărţile pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am
uitat prin ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în
altă limbă, nu în româneşte.
Acum
însă obişnuiam să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis:
„Mântuitorule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu
poţi să-mi dai putere să traduc câteva cântări". M-am rugat astfel mai
multă vreme, apoi am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi
apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus
că toate trebuie să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca
urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte
mult şi, la ultima strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră,
încât au învăţat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă şi au
cântat-o şi acolo. Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos,
aceştia se duc şi petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere".
Au venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost
începutul.
Câteva
fapte izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.
Una
dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr
cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l
facă şi pe el să vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care
s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce
miere, dar miere nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte
că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină
la mine şi să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea:
„Omul acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau să mă cert
cu el". Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el
nu începe". „A, dacă e aşa", a zis el în cele din urmă, „am să mă
duc".
A venit,
şi a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă" zicea el, „cine ştie, poate
că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi
doi, iar el unul". Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e
vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul
lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în
casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos.
Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem". Şi a
început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic". Fără îndoială,
m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie.
Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri
neplăcute.
Eu am
aşteptat până s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El
a ascultat foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun
astfel de lucruri la şcoală?" „Pentru că", am zis eu, „n-au trecut
prin ele şi nu le au". Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am
rugat să vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.
în
duminica viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a
plăcut foarte mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e
adevărat", i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre". „Am şi
luat-o", a răspuns el. „Ce hotărâre?" l-am întrebat eu nerăbdător.
„M-am hotărât pentru Domnul Hristos". Ce bucurie pe noi, mai ales că el
avea oarecare trecere printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin
pilda lui, a adus şi pe alţii.
Aveam şi
un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră şi
citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să
râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face
atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră
şi să mă duc la Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul". Muzicianul
şi-a zis: De ce n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava
lui". Apoi a zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini". Apoi s-a
retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească
mai departe.
Spre
marea mirare a celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat şi a zis: „L. e
liber şi are ordin să plece îndată la Iaşi". Ce răsunet a avut această
întâmplare în cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, şi mai mulţi
au venit să audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea