Lucrul la o şcoala
normală
Când s-a
terminat războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre
duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi
finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi
acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să
vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare
încurcătură.
Puteau
însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se
roage. Au spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm
şi nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din
şcoala aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt
frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să
vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni". Aşa au şi făcut. După patru zile,
a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi
vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?" Cei doi
au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea".
„Ce anume?" a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi". „Tocmai de asta am
nevoie şi eu", a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să
vin şi eu cu voi?" „Cu siguranţă!" a fost răspunsul celorlalţi. Ce
bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de
curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme,
erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent şi se rugau.
Mulţi
dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune.
Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora
le-a plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa
că a început, ca de obicei, o mică prigonire.
Câţiva
colegi neântorşi la Domnul s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la
adunarea de rugăciune şi să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar
au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început
să se roage. Apoi au venit cei neântorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce
se ruga i-a văzut venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum,
Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le
inima". Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele
jos, şi a îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise.
Toţi ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au avut o foarte
bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi
a trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de
rugăciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de
venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.
Iată
încă o întâmplare din viaţa lor. Unul dintre aceştia, necredinciosul de care am
vorbit la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că
războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre
prietenii lui i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe
care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere.
Proprietarul cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la
aceste cămăşi a pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau
să se mai gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are
să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la
cămăşi era gata să ia locul Mântuitorului. Atunci a luat o hotărâre
bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea
frumoase şi a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să
arunce în apă toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav
care pusese stăpânire pe el. „Şi astfel", zicea el, „am fost slobod. Mi-am
căpătat iar pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu
Mântuitorul decât cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a
fost plină de bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în
locul celor pe care le pierdusem pentru El".