Întoarcerea unui preot
şi lucrarea sa
Cam pe
vremea aceea a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea.
Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moartea soţiei sale, îl frământa
mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise
despre întoarcerea mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am
scris câte ceva, dar n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut şi
am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot
cum se cade şi dintre cei mai buni, era un păcătos şi nu putea să creadă că el
trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă
vorbă şi supărare din partea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în
biserica lui şi că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să
vadă". După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să
predice şi el, despre „întoarcerea la Dumnezeu". ,Bun", i-am răspuns
eu, „dar trebuie să fii întâi tu întors la Domnul". „N-are a face", a
zis el, „am să predic altora". A început să predice.
Într-o
duminică, pe când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a
vedea grozăvia propriului său păcat şi s-a întors la Dumnezeu prin propria sa
predică, în timp ce căuta să întoarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început
să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile.
Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?" mă
întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni
nu se întoarce la Dumnezeu". Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascultători
sunt foarte atenţi la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi
seara să vorbim cu ei despre sufletul lor".
Pentru
prima dată ne-am adunat cinci persoane. După ce am vorbit mai mult asupra
Evangheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul.
Apoi au venit alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început
lucram numai pentru bărbaţi. Pe femei nu le lăsam să vină. Ele auzeau însă
acasă de la bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai
aştepte. Au aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai
ceară voie. Aşa că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând,
odaia devenise neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo
predicam amândoi, o dată pe săptămână, şi venea multă lume să asculte
Evanghelia. Mulţi s-au întors pe atunci la Dumnezeu.
În
acelaşi timp mi-am tipărit traducerea Bibliei, apoi mai multe tractate şi cărţi
pentru înaintarea în viaţa creştină, precum şi publicaţia „Adevărul
Creştin" pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară
întrebarea dacă sunt sau nu mântuiţi, şi unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu
prin citirea tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.
Se
înţelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată
în pace de marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi
nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire.
Domnul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.
Mulţi
dintre cei întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea
Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi
Noul Testament.
Iată
acum şi o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să
învăţăm pe cei întorşi la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos,
Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm
pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ţine de omul cel vechi", ziceam noi,
„Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist". O femeie întoarsă la
Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa şi voia
să pună nişte perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoarcerea ei, femeia
se supăra foc când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă
şi-a adus minte că „lucrurile vechi au trecut" şi că era „o făptură nouă
în Hristos". S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă
şi l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic
vorbe rele". Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut.
Atunci iar s-a întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce
ai vrea, nu zic!" Iar a încercat să pună perdele. Dar înainte de a
încerca, s-a uitat la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău!
El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu". Şi când a încercat din nou,
perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.
Şi câte
astfel de pilde s-ar putea înşira!