CAPITOLUL 1
RUŞINEA
„Scandal: viciu pe
seama căruia alţii se distrează” (*)
Elbert Hubbard
(*) Din
Dictionary of Quotable Definitions, ed. Eugene E. Brassell (Englewood Cliffs,
N.J.: Prentice-Hall, 1970), p. 509
Dacă
v-aş cere să descrieţi într-un singur cuvânt situaţia actuală a Bisericii, ce
cuvânt aţi alege?
Renaştere? Mă îndoiesc, deşi aş dori să fie
adevărat. În zilele acestea, se face o lucrare de evanghelizare deosebită şi
suntem recunoscători, dar vântul Duhului pare foarte liniştit, iar atmosfera
este mai degrabă îmbâcsită.
Reînnoire? Probabil în unele aspecte, dar pentru majoritatea
lor răspunsul este „Nimic deosebit". Trebuie ceva mai mult ca să mişti o
Biserică decât să reorganizezi serviciile de închinăciune şi să atârni câteva
motto-uri noi.
Reevaluare? Da, se desfăşoară multe studii şi sperăm
că vor fi folositoare. Dar mă tem că trupului Bisericii i se face un fel de
autopsie, pe când în realitate ar avea nevoie de înviere.
Ruinare? Nu, atâta timp cât Dumnezeu stă pe tron
şi există oameni doritori să asculte şi să acţioneze. N-are importanţă cât de
întunecoasă este noaptea, stelele încă strălucesc, trebuie doar să privim ca să
le vedem. Sunt realist, dar nu sunt pesimist.
După ce
am stat şi m-am gândit mult, am ajuns la concluzia că un cuvânt care să descrie
cel mai bine starea actuală a Bisericii evanghelice este ruşinea şi cred că
mulţi vor fi de acord cu mine. De fapt, acest cuvânt poate să descrie, pe lângă
Biserică, şi alte sectoare ale societăţii: arena sporturilor, ambasadele, holul
academiei, Casa Albă, Pentagonul, Wall-Street-ul, Capitol Hill-ul şi chiar
grădiniţa. Scandal pare să fie cuvântul de ordine în zilele noastre. Am avut
Watergate*, Koreagate**, Irangate***; ultimul scandal acum este Pearlygate****.
Nu este de mirare că revista Time, în editorialul din 25 mai 1987 se întreba:
„Ce s-a întâmplat cu etica?"
*
Watergate: Scandal politic din timpul fostului preşedinte al SUA, Richard
Nixon, care în final a determinat demisia acestuia din funcţia de preşedinte.
**
Koreagate: Scandal politic determinat de războiul din Coreea.
***
Irangate: Scandal politic provocat de folosirea necinstită a fondurilor
obţinute din vânzarea de armament SUA, în Iran, pentru a obţine eliberarea
ostatecilor americani din Orientul Mijlociu.
****
Pearlygate: Vezi nota explicativă de la Prefaţa autorului (N.tr.).
Ce s-a
întâmplat cu etica? Probabil că nu s-a întâmplat nimic. Probabil că societatea
este încă destul de cinstită şi că aceste situaţii neplăcute nu sunt în
realitate scandaluri, ci doar rezultatele unor reportaje bune şi ale unei largi
publicităţi. În definitiv, întotdeauna au fost scandaluri - în guvern, în
lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în Biserică - aşa că ce este atât de
extraordinar? Biserica şi-a avut partea ei de ipocriţi şi afacerişti religioşi,
aproape de la început; neghina şi grâul vor creşte împreună până când Domnul
Isus va reveni. Atunci de ce se agită toţi? Şi această situaţie va trece.
Explicaţia
nu este chiar aşa de simplă. Dacă ar fi, n-am avea decât să aşteptăm momentul
când un nou scandal va fi cap de afiş iar publicul îşi va pierde interesul
pentru rufele murdare ale Bisericii. Problema nu este chiar atât de simplă şi
soluţia nu este aşa de uşoară. De ce? Deoarece criza pe care o întâmpină
Biserica astăzi operează chiar în inima autorităţii şi lucrării ei.
Problema
noastră nu este că, spre ruşinea creştinilor, publicul a descoperit deodată
păcătoşi în Biserică. Nu, publicul avea cunoştinţă de foarte mult timp despre
păcatul din Biserică; şi totuşi Biserica a supravieţuit. Creştinii evanghelici
de astăzi nu sunt un grup de şcolari care roşesc fiindcă au fost prinşi
încălcând regulile. Semănăm mai mult cu o armată învinsă, dezbrăcată în faţa
duşmanilor, incapabilă să contraatace din cauză că a făcut o descoperire
înfricoşătoare: Biserica este lipsită de integritate.
Dacă
această descoperire ar arăta numai că Biserica este infectată cu ipocriţi, tot
ce am avea de făcut ar fi să ne scoatem măştile, să ne cerem iertare şi să
începem din nou să fim cinstiţi. Problema este mult mai profundă decât vor să
recunoască cei mai mulţi dintre noi, deoarece integritatea implică însăşi
natura noastră ca Biserică în lumea de astăzi. Diagnosticul este dureros şi
remediul costisitor, dar Biserica trebuie să aibă curajul să acţioneze cinstit
şi să facă ce trebuie făcut.
Suntem
puşi faţă în faţă cu o criză de integritate. Nu este pusă în discuţie numai
conduita Bisericii, dar însuşi caracterul Bisericii. Lumea întreabă: „Poate fi
crezută Biserica?" Cum răspundem este la fel de important ca şi ce
răspundem.
De
nouăsprezece secole Biserica i-a cerut lumii să-şi recunoască păcatele, să se
pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Astăzi, în amurgul secolului al 20-lea,
lumea îi spune Bisericii să stea faţă în faţă cu păcatele sale, să se pocăiască
şi să înceapă să fie adevărata Biserică a acestei Evanghelii. Noi, creştinii,
susţinem sus şi tare că nu ne este ruşine de Evanghelia lui Cristos, dar
probabil că Evanghelia lui Cristos se ruşinează de noi. Pe undeva, lucrarea
noastră nu se potriveşte cu mesajul nostru. Ceva nu este în regulă referitor la
integritatea Bisericii.
Biserica
s-a obişnuit să audă oamenii chestionând mesajul Evangheliei, deoarece acest
mesaj este o nebunie pentru cei pierduţi. Astăzi însă situaţia s-a schimbat,
pentru că acum mesagerul este suspect. Atât lucrarea cât şi mesajul Bisericii
şi-au pierdut credibilitatea în faţa lumii, şi lumea se pare că se amuză de
spectacol. “De ce ar trebui să ascultăm de Biserică?" întreabă lumea pe
un ton critic. „Pe ce autoritate vă bazaţi voi, creştinii, ca să ne predicaţi
despre păcat şi salvare? Puneţi-vă în ordine casa voastră proprie şi atunci,
poate că vom dori să vă ascultăm”.
Desigur
şi noi avem gata răspunsul: “De ce nu vă puneţi şi voi casa voastră în ordine?
Scandalurile din lumea fotbalului nu vă opresc să mergeţi pe stadioane sau să
închideţi televizoarele în timpul emisiunilor sportive. Scandalurile din lumea
afacerilor nu vă dezgustă aşa de mult încât să vă retrageţi banii de la bancă
sau să vă lichidaţi investiţiile. Nu veţi mai vota fiindcă peste o sută de
oficiali din administraţie au fost acuzaţi de afaceri necinstite şi au trebuit
să-şi dea demisia? Nu! Atunci de ce respingeţi Biserica din cauza câtorva
oameni care n-au practicat ce au predicat? Aşa că...!"
Apărarea
aceasta sună logic, exceptând faptul că este bazată pe două interpretări
periculoase cu privire la adevărata natură a crizei pe care o întâmpină
Biserica astăzi.
Încep cu
aceea că această criză de integritate implică mai mulţi oameni decât cei câţiva
acuzaţi de acţiuni morale şi financiare improprii. Criza integrităţii implică
întreaga Biserică. Nu spun că oamenii n-au păcătuit, nici nu predic vina
colectivă, indiferent care este. Vreau doar să subliniez că în Trupul lui
Cristos ne aparţinem unul altuia, ne influenţăm unul pe celălalt şi nu putem
scăpa unul de altul. Nu presa a creat criza ci Biserica; şi Biserica trebuie
s-o rezolve. „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el"
a scris apostolul Pavel, „dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură
împreună cu el" (1 Corinteni 12:26). Ne place sau nu, toţi suntem
implicaţi.
Subiectul
acestei cărţi arată că Pearlygate este simptomul problemelor critice din lumea
evanghelică, probleme atât de adânci şi serioase, că nu vor fi rezolvate prin
mijloace rapide. Predicând despre integritate, numind noi conducători şi
stabilind standarde financiare mai stricte, toate acestea pot ajuta, dar vor
acţiona doar la suprafaţă. Biserica n-are nevoie de un cosmetician ci de un
chirurg.
Există
un al doilea motiv pentru care această apărare este greşită: slăbiciunea
Bisericii a contribuit la cauza acestor scandaluri. Biserica este sarea
pământului, dar se pare că noi nu sărăm îndeajuns ca să împiedicăm corupţia în
guvern, în lumea marilor afaceri, în sport şi chiar în lumea religioasă.
Biserica este lumina lumii, dar se pare că este prea slabă ca să aibă
suficientă influenţă asupra celor ce se mişcă şi respiră.
Şi ceea
ce este mai ciudat, aceste scandaluri au avut loc într-un timp când mulţi
creştini proclamă puterea şi popularitatea creştinismului fundamentalist. În
definitiv, avem Biserici arhipline, emisiuni la radio şi televizor, congrese
mari, scriitori şi muzicieni creştini respectaţi, librării creştine, clase
biblice şi capele în colegii, universităţi, guvern, birouri şi chiar la
garderobe. Unii dintre conducătorii de bază ai Bisericii sunt intervievaţi la
programele de radio şi televiziune, alţii influenţează viaţa politică. Dar, în
ciuda tuturor acestor realizări, scandalurile sunt la modă. Ceva trebuie să fie
greşit.
Nu
critic oamenii şi organizaţiile care promovează aceste lucrări; de fapt sunt
implicat în unele şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru mărturia pe care o depune
poporul Său în aceste locuri. Dar trebuie să arăt că ceva este radical greşit
când lucrarea evanghelistică este atât de populară şi în acelaşi timp atât de
slabă. Probabil că popularitatea este slăbiciunea sa; în definitiv, reputaţia
şi caracterul sunt două lucruri diferite. Probabil mâna noastră dreaptă nu ştie
ce face stânga şi, drept rezultat, mesajul şi lucrarea noastră sunt divizate.
Este o
problemă de integritate şi de aici trebuie să începem.