Prefaţă
Conţinutul acestei cărţi a fost mai
întâi radiodifuzat şi apoi publicat în trei părţi separate, sub titlul The
Case for Christianity [Pledoarie pentru creştinism] (1943; publicată în
Anglia sub titlul Broadcast Talks - Discuţii radiodifuzate), Christian
Behaviour [Conduita creştină] (1943) şi Beyond Personality [Dincolo
de personalitate] (1945). În versiunile tipărite, eu am făcut câteva adăugiri
faţă de ceea ce am spus la microfon, dar în general am lăsat textul în mare
măsură nealterat. O „discuţie" la radio ar trebui, după părerea mea, să
fie cât mai apropiată de o discuţie reală, şi nu ar trebui să sune ca un eseu
citit cu voce tare. De aceea, în prezentările mele eu am folosit toate
prescurtările şi expresiile colocviale pe care le folosesc în mod obişnuit în
conversaţie. În versiunea tipărită le-am redat folosind n-am în loc de nu
am şi altele. Ori de câte ori, în prezentările de la radio, am accentuat
importanţa unui cuvânt prin modularea vocii, am tipărit cuvântul acela cu
caractere italice. Acum sunt înclinat să cred că aceasta a fost o greşeală - un
hibrid nedorit între arta vorbirii şi arta scrisului. Un vorbitor trebuie să
folosească inflexiunile vocii pentru a face sublinieri, deoarece mediul său de
comunicare se pretează la această metodă; dar un scriitor nu ar trebui să
folosească italicele pentru acelaşi scop. El are mijloacele sale proprii de a
scoate în relief cuvintele cheie şi ar trebui să le folosească pe acestea. În
această ediţie am renunţat la formele prescurtate şi am înlocuit majoritatea
italicelor prin reformularea propoziţiilor în care erau folosite, dar fără să
alterez, sper, tonul „popular" sau „familiar" pe care l-am avut totdeauna
în gând. Am făcut adăugiri sau corecturi acolo unde am considerat că înţeleg
subiectul mai bine acum decât în urmă cu zece ani sau unde am ştiut că
versiunea originală a fost răstălmăcită de alţii.
Cititorul ar trebui să fie avertizat de
la bun început că eu nu ofer nici un fel de ajutor cuiva care oscilează între
două culte creştine. Nu veţi afla de la mine dacă ar trebui să deveniţi
anglican, metodist, prezbiterian sau romano-catolic. Omisiunea este
intenţionată (chiar şi în lista pe care am dat-o ordinea este cea alfabetică).
Nu fac un secret din poziţia mea. Eu sunt un credincios laic de rând în
Biserica Angliei, fără să fiu deosebit de „sus", sau deosebit de
„jos", sau deosebit în vreun alt fel. În cartea aceasta eu nu încerc să
convertesc pe nimeni la propria mea poziţie. Chiar de când am devenit
credincios, am considerat că cel mai bun serviciu, poate singurul, pe care l-aş
putea face semenilor mei necredincioşi este să explic şi să apăr credinţa care
a fost comună aproape tuturor creştinilor în toate epocile. Am avut mai multe
motive să cred acest lucru.
În primul rând, problemele care îi
despart pe creştini unii de alţii implică adeseori chestiuni de teologie
sofisticată sau chiar de istorie ecleziastică, care nu ar trebui să fie tratate
decât de experţi în materie. Aş fi intrat în ape prea adânci dacă m-aş fi
aventurat să tratez aceste subiecte: mai mult aş fi avut eu însumi nevoie de
ajutor, decât aş fi fost în stare să-i ajut pe alţii. În al doilea rând, cred
că trebuie să recunoaştem că discutarea acestor puncte controversate nu are
nicidecum tendinţa să-i aducă pe cei din afară în tabăra creştină. Câtă vreme
scriem sau vorbim despre ele, este foarte probabil că îi vom împiedica [pe cei
din afară] să se alăture vreunui grup de creştini şi nu-i vom atrage nicidecum
în grupul nostru. Divergenţele noastre nu trebuie să fie discutate decât în
prezenţa celor care au ajuns deja să creadă că există un singur Dumnezeu şi că
Isus Cristos este singurul Lui Fiu. În fine, am avut impresia că prea mulţi
autori, mai talentaţi decât mine, s-au angajat deja în asemenea probleme
controversate mai mult decât în apărarea a ceea ce Baxter numeşte creştinism
redus la esenţe. Am crezut întotdeauna că pot sluji cel mai bine acolo unde
firul este cel mai subţire. Şi de aceea, în mod firesc, am mers într-acolo.
Din câte ştiu eu, acestea au fost
singurele mele motive şi m-aş bucura foarte mult dacă oamenii nu ar face
deducţii fanteziste pe baza tăcerii mele cu privire la anumite probleme
controversate.
De exemplu, o asemenea tăcere nu
înseamnă că eu sunt nedecis. Uneori sunt. Există probleme disputate între
creştini, probleme la care eu nu cred că deţin răspunsul. Sunt unele la care
s-ar putea să nu aflu niciodată răspunsul: dacă aş pune aceste întrebări, chiar
într-o lume mai bună, s-ar putea (din câte ştiu eu) să primesc acelaşi răspuns
pe care l-a primit un interlocutor mult mai însemnat decât mine: „Ce-ţi pasă
ţie? Tu vino după Mine!" Sunt alte probleme în care eu mă situez pe o
poziţie clară şi totuşi nu spun nimic cu privire la ele, pentru că eu nu am
scris ca să expun ceva ce aş putea numi „religia mea", ci am scris ca să
expun creştinismul redus la esenţe, care este ceea ce este şi ce a fost cu mult
înainte să mă fi născut eu şi care este ceea ce este indiferent dacă mie îmi
place sau nu.
Unii trag concluzii neîntemeiate din
faptul că eu nu vorbesc niciodată mai mult despre Sfânta Fecioară Maria decât
ceea ce se cuprinde în afirmaţia că Isus S-a născut dintr-o fecioară. Dar
bineînţeles că motivele pentru care nu o fac sunt evidente. Dacă aş spune mai
multe, aş intra imediat într-un domeniu foarte controversat. Între creştini nu
există nici o controversă care să trebuiască să fie abordată cu mai multă
delicateţe. Crezul romano-catolic în privinţa acestui subiect este susţinut nu
numai cu fervoarea care însoţeşte orice crez religios sincer, ci (foarte
firesc) cu sensibilitatea aceea cavalerească aparte pe care o simte un bărbat
atunci când este în discuţie onoarea mamei sau a iubitei sale. Este foarte greu
să ai o părere deosebită de a lor fără să fii considerat de ei mojic sau chiar
eretic. La polul opus, crezul protestant cu totul diferit în această privinţă
stârneşte sentimente profunde, atât de profunde încât merg până la rădăcinile
monoteismului. Protestanţilor radicali li se pare că este periclitată însăşi
distincţia dintre Creator şi creatură (oricât de sfântă ar fi creatura), şi că
astfel politeismul a renăscut. Şi în cazul acesta este greu să ai o părere
deosebită de a lor fără ca să le apari mai rău decât un eretic - un idolatru,
un păgân. Dacă există vreun subiect care să ruineze cu certitudine o carte
despre creştinismul redus la esenţe - dacă există vreun subiect care să
constituie o lectură cu totul nefolositoare pentru aceia care nu cred încă în
Fiul lui Dumnezeu născut din Fecioară - acesta este acel subiect.
Oricât ar părea de ciudat, din tăcerea
mea cu privire la lucrurile controversate nu poţi trage nici măcar concluzia că
eu le socotesc importante sau lipsite de importanţă. Însuşi lucrul acesta este
unul dintre punctele controversate. Unul dintre lucrurile cu privire la care
creştinii nu pot cădea de acord este importanţa dezacordurilor lor. Când doi
creştini din culte diferite încep să dezbată o problemă, de obicei nu trece
mult până când unul dintre ei întreabă dacă un punct oarecare „este cu adevărat
important", iar celălalt răspunde: „Important? Ei bine, este absolut
esenţial!"
Am spus toate aceste lucruri doar pentru
a arăta clar ce fel de carte am încercat să scriu; nu am încercat nicidecum să
ascund crezul meu sau să evit să-mi asum răspunderea pentru el. Cât priveşte
lucrurile legate de crezul meu, cum am mai spus, nu este nici un secret. Pot
cita cuvintele unchiului Toby: „Ele sunt scrise în cartea de rugăciuni a
Bisericii Angliei".
Pericolul cu care am fost confruntat era
acela de a expune drept creştinism comun ceva ce este specific Bisericii
Angliei sau (chiar mai rău) ceva ce este specific crezului meu. Am încercat să
mă feresc de aceasta trimiţând manuscrisul original al secţiunii care se numeşte
acum „Cartea a II-a" la patru clerici (anglican, metodist, prezbiterian,
romano-catolic) pentru a fi supusă criticii lor. Metodistul a considerat că nu
am vorbit suficient de mult despre credinţă, iar romano-catolicul a socotit că
am mers prea departe când am vorbit despre relativa lipsă de importanţă a
teoriilor care explică ispăşirea. În celelalte privinţe, toţi cinci am fost de
acord. Celelalte cărţi nu le-am „verificat" în acest fel, deoarece în
acestea, deşi pot apare diferenţe între creştini, diferenţele ar fi între
persoane individuale sau şcoli de gândire, şi nu între culte.
În măsura în care pot judeca pe baza
recenziilor şi a numeroaselor scrisori care mi-au fost scrise, cartea, oricât
de deficitară ar fi în alte privinţe, a reuşit cel puţin să prezinte un
creştinism redus la esenţe sau comun sau central, în privinţa căruia toţi sunt
de acord. În felul acesta, s-ar putea să fie de folos pentru liniştirea
îngrijorării unora că, dacă omitem punctele controversate, nu ne mai rămâne
decât un numitor comun vag şi inofensiv. Numitorul comun se dovedeşte a fi nu
numai pozitiv, ci şi bine conturat, fiind separat de toate crezurile necreştine
printr-o prăpastie incomparabil mai mare decât cele mai grave diviziuni din
cadrul creştinismului.
Dacă eu nu am sprijinit în mod direct
cauza reunirii, poate că am arătat limpede că ar trebui să ne reunim.
Bineînţeles că am fost întâmpinat cu proverbialul odium teologicum de
unii membri convinşi ai unor grupări diferite de a mea. Ostilitatea a venit din
partea unor extremişti din Biserica Angliei sau din afara ei: oameni care nu
acceptă crezul nici unei grupări. Oricât ar părea de ciudat, faptul acesta este
o consolare pentru mine. Centrul fiecărei grupări, unde se află cei mai fideli
membri ai ei, este punctul cel mai apropiat de celelalte grupări în spirit,
dacă nu şi în doctrină. Lucrul acesta sugerează că în centrul fiecărei grupări
există ceva, sau Cineva, care, în ciuda tuturor divergenţelor de crez, a
tuturor diferenţelor de temperament, a tuturor amintirilor de persecuţie
reciprocă, vorbeşte cu acelaşi glas.
Cred că am vorbit suficient despre
omisiunile doctrinare. În „Cartea a III-a", care se ocupă cu probleme
morale, am trecut de asemenea sub tăcere câteva lucruri, dar pentru un motiv
diferit. Încă din vremea când am fost infanterist în primul război mondial, am
avut o mare repulsie faţă de oamenii care, în timp ce ei se află la adăpost şi
în confort, dau comenzi celor de pe linia frontului. În consecinţă, am reţineri
când este vorba să spun ceva despre ispite cu care eu însumi nu sunt
confruntat. Eu cred că nici un om nu este ispitit de orice păcat posibil. Aşa
s-a întâmplat că din structura mea lipseşte impulsul care îi face pe oameni să
ia parte la jocuri de noroc; şi, fără îndoială, plătesc un preţ pentru aceasta,
prin faptul că îmi lipseşte impulsul bun care prin exces sau pervertire devine
impulsul care îi împinge pe oameni spre jocurile de noroc. Din această pricină,
eu nu m-am considerat competent să dau sfaturi cu privire la jocuri de noroc
permise şi neper mise, dacă există vreun joc de noroc permis, pentru că eu nu
cred că ştiu nici măcar aceasta. Nu am spus nimic nici despre mijloacele
anticoncepţionale. Eu nu sunt femeie; nu sunt nici măcar căsătorit şi nici nu
sunt preot. Am socotit că nu este potrivit să iau o poziţie fermă cu privire la
dureri, pericole şi cheltuieli de care sunt scutit; nu am nici o slujbă
pastorală care să mă oblige să iau o anumită poziţie.
S-ar putea să fie ridicate obiecţii mai
profunde - unele au şi fost exprimate deja - cu privire la faptul că eu am
folosit cuvântul creştin ca însemnând o persoană care acceptă doctrinele
universale ale creştinismului. Unii spun: „Cine eşti tu ca să categoriseşti
cine este şi cine nu este creştin?" sau „Oare nu se poate ca mulţi oameni care
nu pot crede aceste doctrine să fie mai creştini, mai apropiaţi de spiritul lui
Cristos, decât unii care le cred?" Într-un anume sens, această obiecţie
este foarte justificată, foarte caritabilă, foarte spirituală, foarte plină de
sensibilitate. Are orice calitate agreabilă cu excepţia celei de a fi utilă.
Noi pur şi simplu nu putem folosi limbajul aşa cum ar vrea aceşti oponenţi,
fără să provocăm un dezastru. Voi încerca să clarific acest lucru prin
prezentarea istoriei unui alt cuvânt, mult mai puţin important.
Cuvântul gentleman a însemnat la
început ceva concret: un om care avea blazon şi o proprietate funciară. Când
spuneai că cineva este „un gentleman", nu îi făceai un compliment, ci doar
afirmai un fapt. Dacă spuneai despre cineva că nu este un „gentleman", nu
era o insultă, ci o informaţie. Nu era nici o contradicţie în a spune că Ioan
este mincinos şi gentleman, la fel cum nici acum nu este o contradicţie dacă
spui că Petru este nătâng şi licenţiat în litere.
Au venit apoi unii care au spus - foarte
justificat, caritabil, spiritual, cu simţ şi în orice alt fel numai cu folos nu
- „Aha, desigur ceea ce este important la un gentleman nu este blazonul şi
moşia, ci purtarea. Oare nu este cu adevărat gentleman acela care se poartă aşa
cum ar trebui să se poarte un gentleman? În sensul acesta, Eduard este în mai
mare măsură gentleman decât Ion."
Oamenii au fost bine intenţionaţi. A fi
respectabil şi curtenitor şi curajos este desigur mult mai important decât să
ai un blazon. Dar nu este acelaşi lucru. Ba mai rău, nu este nici măcar un
lucru cu privire la care toţi să fie de acord. A numi pe cineva
„gentleman", în acest sens nou şi rafinat al cuvântului, devine, de fapt,
nu o modalitate de a da informaţii despre el, ci o modalitate de a-l lăuda; a
contesta faptul că cineva este un „gentleman" devine pur şi simplu o
modalitate de a-l insulta. Când un cuvânt încetează să mai fie un termen
descriptiv şi devine un simplu termen laudativ, el nu mai comunică un fapt
despre obiect: el comunică doar atitudinea vorbitorului faţă de acel obiect. (O
cină „bună" nu înseamnă decât că este o cină care îi place vorbitorului.)
Cuvântul gentleman, după ce a fost spiritualizat şi rafinat în
comparaţie cu sensul său vechi brut şi obiectiv, nu mai înseamnă decât că
persoana numită astfel este agreată de vorbitor. În consecinţă, cuvântul gentleman
a devenit în vremea noastră un cuvânt nefolositor. Noi aveam deja o mulţime de
cuvinte care să exprime aprobarea noastră faţă de cineva, aşa încât nu mai era
nevoie de încă unul; pe de altă parte, dacă cineva vrea să-l folosească în
sensul vechi (într-o lucrare istorică, de pildă), nu o poate face decât dacă dă
nişte explicaţii. Cuvântul şi-a pierdut sensul pentru scopul acela.
Acum, dacă noi le permitem oamenilor să
înceapă să spiritualizeze şi să rafineze sau să „aprofundeze" (cum spun
ei) sensul cuvântului creştin, şi acesta va deveni foarte curând un
cuvânt nefolositor. În primul rând, creştinii înşişi nu-l vor aplica vreunei
persoane. Noi nu suntem în măsură să spunem cine, în sensul cel mai adânc al
cuvântului, este aproape sau nu este aproape de spiritul lui Cristos. Noi nu
putem vedea în inimile oamenilor. Noi nu putem judeca, ba chiar ni se interzice
să-i judecăm pe alţii. Ar fi o aroganţă nemaipomenită din partea noastră să
spunem despre cineva că este sau nu este creştin, în sensul acesta rafinat al
cuvântului. Este evident că un cuvânt care nu poate fi aplicat niciodată nu va
fi un cuvânt prea folositor. În ceea ce-i priveşte pe necredincioşi, nu încape
îndoială că ei vor folosi cu plăcere cuvântul în sensul rafinat. În gurile lor
el va deveni un simplu termen de laudă. Când vor spune despre cineva că este
creştin, ei vor înţelege prin aceasta că îl consideră un om bun. Dar
modalitatea aceasta de folosire a cuvântului nu va îmbogăţi limba vorbită,
pentru că noi avem deja cuvântul bun. Între timp, cuvântul creştin
va fi golit de sens pentru orice scop util pe care l-ar fi putut servi.
Prin urmare, noi trebuie să rămânem la
sensul originar evident. Numele de creştini a fost dat pentru prima oară în
Antiohia „ucenicilor" (Faptele apostolilor 11:26), celor care au acceptat
învăţătura apostolilor. Nu încape îndoială că aplicarea lui a fost limitată la
cei care au beneficiat de pe urma acelei învăţături atât cât a trebuit. Nu s-a
luat în considerare nicidecum aplicarea lui numai la aceia care, într-un mod
spiritual, lăuntric, superior erau „mult mai aproape de spiritul lui
Cristos". Nu este o problemă teologică sau morală. Este vorba doar de
folosirea cuvintelor în aşa fel încât să putem înţelege toţi ce se spune. Când
un om care acceptă doctrina creştină trăieşte nedemn de ea, este mult mai clar
dacă spui că el este un creştin nedemn decât dacă spui că nu este creştin.
Sper că nici un cititor nu va presupune
că acest creştinism redus la esenţe este prezentat aici ca o alternativă la
crezurile grupărilor existente - ca şi cum cineva l-ar putea adopta în loc de
congregaţionalism, ortodoxie sau orice altceva. El se aseamănă mai mult cu un
hol din care se deschid uşi spre mai multe camere. Dacă voi reuşi să aduc pe
cineva în holul acela, voi realiza ce am încercat. Dar căminele şi scaunele şi
mesele sunt în camere, şi nu în hol. Holul este un loc de aşteptare, un loc din
care poţi să încerci să intri pe diferite uşi, nu un loc în care să locuieşti.
Dacă avem în vedere lucrul acesta, eu cred că este preferabil să intri chiar şi
în cea mai neconfortabilă dintre camere (oricare ar fi aceea). Este adevărat că
unii oameni descoperă că trebuie să aştepte în hol vreme îndelungată, în timp
ce alţii sunt siguri aproape imediat la care uşă trebuie să bată. Eu nu ştiu de
ce există această diferenţă, dar sunt convins că Dumnezeu nu lasă pe nimeni să
aştepte decât dacă El găseşte că este potrivit ca persoana aceea să aştepte.
Când vei intra în camera ta, vei descoperi că aşteptarea a produs în tine un
lucru bun, pe care altfel nu l-ai fi avut. Dar trebuie să socoteşti vremea
aceasta ca o perioadă de aşteptare, nu de aşezare a taberei. Trebuie să
continui să te rogi pentru lumină şi, desigur, chiar şi în hol, trebuie să
începi să respecţi regulile care sunt comune pentru întreaga casă.
Mai presus de toate, trebuie să te
întrebi care uşă este cea adevărată; nu care ţi se pare mai agreabilă datorită
culorii sau lemnăriei. Cu alte cuvinte, întrebarea nu ar trebui să fie: „Îmi
place genul acesta de serviciu religios?", ci: „Sunt adevărate aceste
doctrine? Există sfinţenie aici? Mă îmboldeşte conştiinţa în direcţia aceasta?
Ezitarea mea de a bate la uşă este datorată mândriei mele, gusturilor mele sau
repulsiei pe care o am faţă de un portar oarecare?"
Când ai ajuns în camera ta, poartă-te cu
bunătate faţă de cei care au ales alte uşi şi faţă de cei care sunt încă în
hol. Dacă au greşit, ei au cu atât mai mare nevoie de rugăciunile tale; dacă
îţi sunt duşmani, ţi se porunceşte să te rogi pentru ei. Aceasta este una
dintre regulile universale pentru întreaga casă.