CARTEA
I
Binele
şi răul ca indicii cu privire la semnificaţia universului
1. Legea Naturii Umane
Oricine a auzit oameni certându-se.
Uneori cearta lor pare nostimă, iar alteori pare de-a dreptul neplăcută; dar
oricum ar părea, eu cred că putem învăţa un lucru foarte important dacă
ascultăm la lucrurile pe care le spun ei. Ei spun ceva de genul: „Cum ţi-ar
place dacă ţi-ar face ţie cineva lucrul acesta?" - „E locul meu; eu am
fost primul aici" - „Dă-i pace; nu-ţi face nici un rău" - „De ce să
începi tocmai tu?" - „Dă-mi o felie din portocala ta. Eu ţi-am dat dintr-a
mea" - „Haide, doar mi-ai promis". Oamenii spun lucruri de felul acesta
în fiecare zi, oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, copii sau oameni mari.
Ceea ce mă interesează pe mine în toate
aceste remarci este că omul care le face nu spune doar că întâmplător purtarea
celeilalte persoane nu-i este pe plac. El face apel la un standard de conduită
care se aşteaptă să fie cunoscut de cealaltă persoană. Foarte rareori se
întâmplă ca persoana cealaltă să răspundă: „Ia mai lasă-mă-n pace cu standardul
tău!" Aproape întotdeauna ea încearcă să arate că ceea ce a făcut nu
încalcă de fapt standardul sau că, dacă o face, există o scuză specială. Ea
pretinde că în cazul acesta aparte există un motiv special pentru care persoana
care a ocupat cea dintâi locul ar trebui să-l cedeze, sau că lucrurile au fost
diferite atunci când a primit o felie de portocală, sau că s-a întâmplat ceva
care o împiedică să-şi respecte promisiunea.
S-ar părea, de fapt, că amândouă părţile
au avut în gând o Lege sau o Regulă oarecare cu privire la corectitudine, la
conduita decentă, la moralitate sau la orice altceva ai vrea să spui, o Lege cu
privire la care ei sunt de acord. Şi într-adevăr, ei sunt de acord cu privire
la ea. Dacă nu ar fi aşa, ar putea, desigur, să se lupte ca animalele, dar nu
s-ar putea certa, în sensul uman al cuvântului. Cearta este o încercare de a
arăta că persoana cealaltă greşeşte. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci
acest lucru, dacă cele două părţi nu ar avea o oarecare înţelegere cu privire
la ce este Binele şi Răul; tot aşa, nu ar avea sens să spui că un jucător de
fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înţelegere oarecare cu privire la
regulile jocului de fotbal.
Această Lege sau Regulă despre Bine şi
Rău a fost numită mai demult Legea Naturii. În zilele noastre, când vorbim
despre „legile naturii", ne referim de obicei la legi cum sunt gravitaţia,
ereditatea sau legile chimiei.
Dar când gânditorii din vechime au numit
Legea Binelui şi Răului „Legea Naturii", ei au înţeles prin aceasta „Legea
Naturii Umane". Ideea era că, după cum toate corpurile sunt guvernate de
legea gravitaţiei şi după cum toate organismele sunt guvernate de legi
biologice, tot aşa creatura numită om îşi are legea ei - cu deosebirea că un
corp [fizic] nu poate alege dacă să asculte sau nu de legea gravitaţiei, în
timp ce omul poate alege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.
Putem formula ideea aceasta într-un alt
mod. Orice om este supus în orice clipă la acţiunea câtorva seturi de legi, dar
există numai o singură lege pe care are libertatea să nu o respecte. Ca şi corp
[fizic], el este supus gravitaţiei şi nu o poate încălca; dacă îi dai drumul în
aer, fără să-l susţii într-un fel oarecare, el nu are mai multă libertate decât
o piatră în ceea ce priveşte căderea. Ca organism, el este supus diferitelor
legi biologice pe care nu le poate încălca, întocmai cum nici animalele nu le
pot încălca. Cu alte cuvinte, el nu poate încălca acele legi care îi sunt
comune lui şi altor lucruri; dar legea care este specifică naturii sale umane,
legea pe care nu o are în comun cu animalele, cu plantele sau cu lucrurile
neînsufleţite, este cea pe care o poate încălca dacă alege să o facă.
Legea aceasta a fost numită Legea
Naturii, deoarece oamenii au crezut că fiecare o cunoaşte prin însăşi natura sa
şi că nu are nevoie să fie învăţat. Desigur, ei nu au vrut să spună prin
aceasta că nu s-ar putea să găseşti ici şi colo câte un individ bizar care să
nu o cunoască, la fel cum găseşti câţiva oameni care nu pot distinge culorile
sau care nu au ureche muzicală. Dar luând rasa umană în întregime, ei credeau
că ideea umană de comportare decentă era de la sine înţeleasă de oricine. Şi eu
cred că ei aveau dreptate. Dacă nu ar fi avut dreptate, atunci toate lucrurile
pe care le-am spus noi despre război ar fi absurde. Ce sens ar fi avut să
spunem că duşmanul greşeşte, dacă Binele nu este un lucru real pe care, în
adâncul fiinţei lor, naziştii îl cunoşteau la fel de bine ca şi noi şi ar fi
trebuit să-l pună în aplicare? Dacă ei nu ar fi avut idee despre ce înţelegem
noi prin bine, atunci, puteam să ne luptăm, dar nu puteam să-i învinovăţim
pentru aceasta, la fel cum nu-i puteam învinovăţi pentru culoarea părului lor.
Cunosc câţiva oameni care susţin că
ideea Legii Naturii sau a comportării decente, cunoscută de toţi oamenii, este
nefondată, deoarece diferite civilizaţii şi diferite epoci au avut principii morale
diferite.
Dar afirmaţia aceasta nu este adevărată.
Au existat diferenţe între principiile lor morale, dar acestea nu au fost
niciodată diferenţe totale. Dacă cineva va face efortul să compare învăţăturile
morale ale, să zicem, egiptenilor, babilonienilor, hinduşilor, chinezilor,
grecilor şi romanilor din antichitate, ceea ce-l va izbi va fi asemănarea
dintre ele şi asemănarea tuturor cu învăţătura noastră morală. Câteva dovezi în
sensul acesta le-am adunat într-o anexă la o altă carte intitulată The Abolition
of Man (Abolirea omului); dar pentru scopul nostru prezent este suficient
să-l întreb pe cititor ce crede el că înseamnă o moralitate totalmente
diferită. Imaginaţi-vă o ţară în care oamenii ar fi admiraţi pentru că fug de
pe câmpul de luptă, sau în care cineva s-ar simţi mândru dacă i-ar înşela pe
toţi oamenii care au fost buni cu el. Aţi putea la fel de uşor să vă imaginaţi
o ţară în care doi şi cu doi fac cinci. Oamenii s-au deosebit întotdeauna în
concepţia lor cu privire la persoanele faţă de care trebuie să fii altruist -
dacă numai faţă de familia ta, sau faţă de compatrioţii tăi, sau faţă de toţi
oamenii. Dar oamenii au fost întotdeauna de acord că omul nu trebuie să fie
egoist. Egoismul nu a fost admirat niciodată. Oamenii au avut păreri diferite
cu privire la numărul de neveste pe care trebuie să le aibă, dacă să fie una
sau patru. Dar ei au fost de acord întotdeauna că nu trebuie să fie permis ca
să iei pur şi simplu pe orice femeie care îţi place.
Dar lucrul cel mai remarcabil este următorul.
Ori de câte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine şi Rău
real, vei descoperi că-şi va retrage afirmaţia o clipă mai târziu. El poate
să-şi încalce promisiunea pe care ţi-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încalci
o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poţi spune tu un cuvânt, el va
protesta: „Nu e bine ce faci". O naţiune poate spune că tratatele sunt
lipsite de valoare; dar apoi, în clipa următoare, îşi va dezminţi afirmaţia
spunând că un anumit tratat pe care a vrut să-l încalce a fost nedrept. Dacă
tratatele nu au nici o valoare şi dacă nu există Bine şi Rău - cu alte cuvinte,
dacă nu există o Lege a Naturii - care este diferenţa între un tratat drept şi
un tratat nedrept? Oare nu s-au dat ei singuri de gol şi nu au arătat că, orice
ar spune, ei au cunoştinţă de Legea Naturii, la fel ca toţi ceilalţi oameni?
S-ar părea deci că suntem obligaţi să
credem într-un Bine şi un Rău real. Oamenii pot greşi uneori cu privire la Bine
şi Rău, la fel cum uneori îşi greşesc socotelile; dar Binele şi Răul nu sunt o
chestiune de gust sau de opinie mai mult decât este tabla înmulţirii. Dacă
suntem cu toţii de acord în privinţa aceasta, voi trece la punctul următor,
care este acesta: Nici unul dintre noi nu respectă în totul Legea Naturii. Dacă
sunt excepţii printre cititori, îmi cer scuze. În cazul acesta, ar face mai
bine să citească altceva, deoarece pe ei nu-i priveşte nimic din ceea ce voi
spune. Şi acum, revenind la fiinţele umane de rând care au rămas:
Sper că nu veţi înţelege greşit ceea ce
urmează să spun. Eu nu predic, şi Dumnezeu ştie că eu nu pretind că sunt mai
bun decât alţii. Eu încerc doar să atrag atenţia asupra unui fapt; faptul că în
anul acesta sau în luna aceasta sau, mai probabil, chiar în ziua aceasta, noi
înşine nu am pus în practică felul de comportare pe care îl aşteptăm de la
alţii. Se poate să găsim tot felul de scuze. Împrejurarea aceea în care ai fost
foarte nedrept cu copiii a fost când erai foarte obosit. Afacerea aceea
bănească puţin dubioasă - cea pe care aproape ai uitat-o - a venit atunci când
erai la strâmtoare. Şi ce ai promis că vei face pentru X.Y. şi nu ai făcut - ei
bine, nici măcar nu ai fi promis dacă ai fi ştiut cât de îngrozitor de ocupat
aveai să fii. În ceea ce priveşte purtarea ta faţă de soţia ta (sau soţul tău)
sau sora ta (sau fratele tău), dacă aş şti cât de enervanţi pot fi, nu m-aş
mira - şi, în fond, cine sunt eu? Şi eu sunt la fel.
Cu alte cuvinte, eu nu reuşesc să
respect în totul Legea Naturii, şi în momentul când cineva îmi spune că nu o
respect, începe să se nască în mintea mea un şirag de scuze mai lung decât mâna
ta. Problema care se pune în momentul acela nu este dacă acelea sunt nişte
scuze bune. Adevărul este că ele nu sunt decât o dovadă în plus cât de profund
credem noi în Legea Naturii, fie că ne place, fie că nu ne place. Dacă noi nu
credem în comportarea decentă, de ce suntem atât de nerăbdători să ne scuzăm
când nu ne-am comportat decent? Adevărul este că noi credem în decenţă atât de
mult - avem sentimentul că Stăpânirea Legii ne apasă - încât nu putem suporta
faptul că o încălcăm şi, în consecinţă, încercăm să dăm vina pe altceva.
Observaţi că numai pentru purtările noastre rele găsim toate aceste explicaţii.
Numai stările de nervozitate le punem pe seama oboselii, a îngrijorării sau a
foamei; pentru stările pozitive ne asumăm noi înşine meritul.
Acestea deci sunt cele două lucruri pe
care am vrut să le spun. Mai întâi, că fiinţele umane, de pretutindeni de pe
pământ, au această idee ciudată că trebuie să se comporte într-un anumit fel şi
nu se pot debarasa de ea. În al doilea rând, ei nu se comportă aşa cum ar
trebui. Ei cunosc Legea Naturii, dar o încalcă. Aceste două fapte sunt de
importanţă fundamentală pentru orice sistem de gândire clar cu privire la noi
înşine şi la universul în care trăim.