2. Câteva obiecţii
Dacă cele expuse anterior constituie
temelia, ar fi bine să mă opresc ca să consolidez temelia înainte de a trece
mai departe. Câteva dintre scrisorile pe care le-am primit arată că multor
oameni le este greu să înţeleagă ce este de fapt această Lege a Naturii Umane,
sau Lege Morală sau Regulă a Comportării Decente.
De exemplu, cineva mi-a scris: „Ceea ce
numiţi Lege Morală nu este oare pur şi simplu instinctul nostru de turmă, care
s-a dezvoltat la fel ca şi toate celelalte instincte ale noastre?" Eu nu
contest că noi avem un instinct de turmă, dar nu aceasta înţeleg eu prin Lege
Morală. Noi toţi ştim ce înseamnă să fii împins de instinct - de instinctul de
dragoste maternă, de instinctul sexual sau de instinctul de hrănire. Înseamnă
că simţi o nevoie sau o dorinţă puternică de a acţiona într-un anumit mod: Şi,
desigur, uneori noi simţim o asemenea dorinţă să ajutăm pe altcineva: nu încape
îndoială că dorinţa aceea este datorată instinctului de turmă. Dar a simţi
dorinţa de a ajuta este un lucru cu totul diferit de a avea sentimentul că ar
trebui să acorzi ajutor, fie că vrei, fie că nu vrei. Să presupunem că auzi un
strigăt după ajutor de la un om aflat în pericol. Probabil că vei simţi două
dorinţe - una este dorinţa de a da ajutor (datorită instinctului tău de turmă),
cealaltă este dorinţa de a te feri de pericol (datorită instinctului de
conservare). Dar vei descoperi în sinea ta, în afară de aceste două impulsuri,
un al treilea lucru care îţi spune că ar trebui să urmezi impulsul de a ajuta
şi că ar trebui să suprimi impulsul de a fugi. Acum, lucrul acesta care judecă
între cele două instincte şi decide care dintre ele să fie încurajat, nu poate
fi unul dintre ele. Este ca şi cum ai spune că partitura muzicală care îţi
spune, la un moment dat, să cânţi la pian o anumită notă şi nu alta, este ea
însăşi una dintre notele claviaturii. Legea Morală ne spune melodia pe care
trebuie să o cântăm: instinctele noastre sunt doar claviatura.
O altă modalitate de a vedea că Legea
Morală nu este doar unul dintre instinctele noastre este următoarea: Dacă două
instincte sunt în conflict, şi în gândirea creaturii nu există nimic altceva
decât cele două instincte, este evident că instinctul cel mai puternic trebuie
să învingă. Dar în acele momente când suntem foarte conştienţi de Legea Morală,
ea pare să ne spună de obicei să luăm partea celui mai slab dintre cele două
impulsuri. Probabil că vrei să fii în siguranţă mai mult decât vrei să ajuţi pe
un om care se îneacă: dar Legea Morală îţi spune să-l ajuţi cu toate acestea.
Deseori ea ne spune să încercăm să facem impulsul bun mai puternic decât este
el în mod natural. Vreau să spun că deseori noi considerăm că este de datoria
noastră să stimulăm instinctul de turmă, prin trezirea imaginaţiei, prin
stârnirea milei şi aşa mai departe, ca să adunăm energie suficientă pentru a
face lucrul potrivit. Dar este evident că noi nu acţionăm din instinct atunci
când ne propunem să întărim mai mult un anumit instinct. Lucrul care îţi spune:
„Instinctul tău de turmă este adormit. Trezeşte-l", nu poate fi însuşi
instinctul de turmă. Lucrul care îţi spune care notă de la pian trebuie să fie
cântată mai tare nu poate fi nota însăşi.
Iată un al treilea mod de a privi
problema. Dacă Legea Morală ar fi unul dintre instinctele noastre, ar trebui să
putem găsi înăuntrul nostru un instinct care să fi fost întotdeauna „bun",
în terminologia noastră, întotdeauna în armonie cu regula conduitei corecte.
Dar nu poţi găsi un asemenea impuls. Nu există nici un impuls pe care Legea
Morală să nu ne spună să-l suprimăm la un moment dat şi nici un impuls pe care
să nu ne spună uneori să-l încurajăm. Este greşit să credem că unele impulsuri
ale noastre - să zicem, dragostea maternă sau patriotismul - sunt bune, în timp
ce altele, cum sunt instinctul sexual sau instinctul de luptă, sunt rele. Ce
vrem să spunem este că ocaziile în care este nevoie ca instinctul de luptă şi
instinctul sexual să fie înfrânate sunt mai frecvente decât ocaziile care impun
înfrânarea dragostei materne sau a patriotismului. Dar există situaţii în care
este de datoria unui bărbat căsătorit să încurajeze impulsul său sexual şi
există situaţii când este de datoria soldatului să încurajeze instinctul său de
luptă. Există de asemenea ocazii în care dragostea mamei pentru copiii ei sau
dragostea cuiva pentru ţara lui trebuie să fie suprimate, pentru a nu duce la
nedreptate faţă de copiii altor oameni sau faţă de alte ţări. În sensul strict
al cuvântului, nu există impulsuri bune şi impulsuri rele. Gândiţi-vă din nou
la un pian. El nu are două feluri de note: note „corecte" şi note
„greşite". Fiecare notă este corectă la un moment dat şi este greşită la
un altul. Legea Morală nu este doar un instinct oarecare dintr-un set de
instincte: ea este ceva ce construieşte un fel de melodie (melodia pe care o
numim bunătate sau conduită corectă) prin direcţionarea instinctelor.
Pentru că veni vorba, ideea aceasta are
consecinţe practice importante. Cel mai periculos lucru pe care-l poţi face
este să iei unul dintre impulsurile firii tale şi să faci din el lucrul pe care
să-l urmezi cu orice preţ. Nu există nici un impuls care să nu ne transforme în
demoni dacă îl luăm ca ghid absolut. Ai putea crede că dragostea de oameni în
general ar face excepţie, dar nu face. Dacă laşi la o parte dreptatea, te vei
trezi că încâlci acorduri şi falsifici dovezile la judecată „de dragul
omenirii", şi că în cele din urmă devii un om crud şi viclean.
Alţii mi-au scris spunând: „Ceea ce
numiţi Lege Morală nu este oare doar o convenţie socială, ceva ce este pus în
noi prin educaţie?" Cred că lucrurile au fost înţelese greşit în privinţa
aceasta. Oamenii care pun această întrebare de obicei socotesc de la sine
înţeles că dacă noi am învăţat un lucru de la părinţi sau de la învăţători,
lucrul acela trebuie să fie doar o invenţie omenească. Bineînţeles că lucrurile
nu stau aşa. Noi toţi am învăţat la şcoală tabla înmulţirii. Un copil care a
crescut singur pe o insulă pustie nu ar şti-o. Dar oare rezultă din aceasta că
tabla înmulţirii este o simplă convenţie umană, ceva ce oamenii au născocit
pentru ei înşişi şi care ar fi putut fi altfel dacă ei ar fi vrut aşa? Eu sunt
cu totul de acord când spuneţi că noi învăţăm Regula Conduitei Decente de la
părinţi şi învăţători, de la prieteni şi din cărţi, la fel cum învăţăm orice
alt lucru. Unele lucruri pe care le învăţăm sunt simple convenţii care ar fi
putut fi diferite - [în Anglia] noi învăţăm să conducem pe partea stângă a
străzii, dar s-ar fi putut la fel de bine ca regula să fie să conducem pe
partea dreaptă - dar alte lucruri, cum este matematica, sunt adevăruri reale.
Problema care se pune este în care categorie se încadrează Legea Naturii Umane.
Există două motive ca să spunem că ea
aparţine aceleiaşi categorii cu matematica. Primul este că, aşa cum am spus în
primul capitol, deşi există diferenţe între ideile morale dintr-o ţară sau o
epocă şi cele din altă ţară sau altă epocă, diferenţele nu sunt de fapt foarte
mari - nu sunt aşa de mari cum îşi închipuie cei mai mulţi oameni - şi poţi
recunoaşte în toate aceeaşi lege, în timp ce în cazul unor simple convenţii,
cum este partea drumului pe care se circulă sau felul de îmbrăcăminte al
oamenilor, diferenţele pot fi oricât de mari. Celălalt motiv este următorul:
Când te gândeşti la diferenţele dintre moralitatea unui popor şi a altuia,
crezi că moralitatea unui popor este mai bună sau mai rea decât a altuia?
Schimbările făcute au fost oare îmbunătăţiri? Dacă nu au fost, atunci nu poate
exista progres moral. Progres nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în mai
bine. Dacă nici un set de idei morale nu ar fi mai adevărat sau mai bun decât
toate celelalte, nu ar avea nici un sens să preferăm moralitatea lumii
civilizate faţă de moralitatea lumii necivilizate, sau moralitatea creştină
faţă de moralitatea nazistă. În realitate însă noi toţi credem că anumite
învăţături morale sunt mai bune decât altele. Noi credem că unii oameni care au
încercat să schimbe ideile morale ale epocii lor au fost ceea ce noi numim
reformatori sau pionieri - oameni care au înţeles moralitatea mai bine decât
semenii lor.
Foarte bine. Momentul în care spui că un
set de idei morale poate fi mai bun decât altul, de fapt tu le evaluezi pe
amândouă prin prisma unui standard şi spui că unul dintre ele se conformează în
mai mare măsură standardului decât celălalt. Dar standardul care le măsoară şi
le compară pe amândouă este ceva diferit de oricare din aceste două seturi de
idei. De fapt, tu le compari pe amândouă cu o Moralitate Reală, admiţând că
există un Bine real, independent de ce cred oamenii, şi că ideile unor oameni
se apropie mai mult decât ale altora de Binele real. Putem spune lucrul acesta
şi în alt fel. Dacă ideile tale morale pot fi mai adevărate, iar cele ale
naziştilor pot fi mai puţin adevărate, trebuie să existe ceva - o Moralitate
Reală - prin raportare la care ele să fie adevărate. Motivul pentru care ideea
ta despre New York poate fi mai mult sau mai puţin adevărată decât a mea este
că New York-ul este un loc real, care există în mod independent de ce crede
vreunul dintre noi. Dacă atunci când fiecare dintre noi spune „New York",
fiecare se referă numai la „oraşul pe care mi-l imaginez în gândul meu",
cum s-ar putea ca ideile cuiva să fie mai adevărate decât ale altcuiva? Nu s-ar
putea lua în discuţie adevărul sau falsitatea lor. În acelaşi fel, dacă Regula
Conduitei Decente ar însemna doar „ceea ce se întâmplă să aprobe o naţiune
oarecare", nu ar avea nici un sens să spunem că o naţiune ar fi mai
corectă decât alta în lucrurile pe care le aprobă; nu ar avea nici un sens să
spunem că lumea ar putea să devină mai bună sau mai rea din punct de vedere
moral.
Concluzia pe care vreau să o trag aici
este că, deşi diferenţele între ideile popoarelor cu privire la Conduita
Decentă te fac deseori să suspectezi că nu există nici o Lege a Conduitei, lege
care să fie naturală şi reală, totuşi lucrurile la care ne gândim noi în
legătură cu aceste diferenţe dovedesc exact contrariul. Mai este un lucru pe
care vreau să-l spun înainte de a încheia. Am întâlnit oameni care exagerează
diferenţele, deoarece ei nu fac distincţie între diferenţele de crez cu privire
la faptele reale. De pildă, cineva mi-a spus: „În urmă cu trei sute de ani,
oamenii din Anglia omorau vrăjitoarele. Poţi tu spune că aceasta era Regula
Naturii Umane sau Legea Conduitei Corecte?" Trebuie remarcat că motivul
pentru care noi nu executăm vrăjitoarele este că noi nu credem că există
vrăjitoare. Dacă am crede - dacă am crede cu adevărat că există asemenea
oameni, care s-au vândut diavolului şi au primit în schimb puteri supranaturale
de la el, şi dacă ei ar folosi aceste puteri ca să-i omoare pe semenii lor, ca
să-i înnebunească sau ca să aducă vreme rea, este cert că toţi am fi de acord
că dacă merită cineva pedeapsa cu moartea, atunci aceia sunt tocmai aceşti
colaboraţionişti mizerabili. Nu este nici o diferenţă de principiu moral aici:
diferenţa este doar cu privire la realitate. Putem să considerăm că este un
mare avans în cunoaştere să nu mai credem în vrăjitoare; dar nu este nici un
avans moral dacă nu le executăm atunci când nu credem că există. Nu se spune
despre cineva că este omenos pentru că nu mai pune curse pentru şoareci, dacă
el face lucrul acesta pentru că el crede că nu mai sunt şoareci în casă.