3. Realitatea legii
Revin acum la ceea ce am spus la
sfârşitul primului capitol, când am afirmat că sunt două lucruri ciudate cu
privire la rasa umană. Primul, că oamenii sunt obsedaţi de ideea unui anumit
fel de comportare pe care ar trebui să o practice, ceva ce am putea numi
purtare corectă sau decenţă sau moralitate sau Legea Naturii. Al doilea lucru
este că în realitate ei nu practică acest fel de comportament. Unii v-aţi putea
întreba de ce spun că lucrul acesta este ciudat. Poate că vi se pare că este
lucrul cel mai firesc din lume. În particular, poate că vă gândiţi că sunt
puţin prea aspru cu rasa umană. La urma urmei, aţi putea spune, ceea ce eu
numesc încălcarea Legii Binelui şi Răului sau Legea Naturii, nu înseamnă decât
că oamenii nu sunt perfecţi. Şi, în fond, de ce să aştept eu ca ei să fie
perfecţi? Răspunsul acesta ar fi corect dacă ceea ce aş face eu ar fi să
stabilesc exact câtă vină avem în faptul că nu ne purtăm aşa cum aşteptăm de la
alţii să se poarte. Dar slujba mea nu este nicidecum aceasta. În momentul de
faţă, eu nu mă ocup de vinovăţie; eu încerc să descopăr adevărul. Din punctul
acesta de vedere, însăşi ideea că ceva este imperfect, că nu este ce ar trebui
să fie, are anumite consecinţe.
Dacă iei o piatră sau un pom, ele sunt
ceea ce sunt şi se pare că nu are nici un sens să spui că ar fi trebuit să fie
altfel. Desigur, ai putea spune că piatra are „o formă nepotrivită", dacă
vrei să o foloseşti pentru o grădină alpină, sau poţi spune că pomul este un
pom rău pentru că nu îţi dă atâta umbră cât ai aşteptat. Dar singurul lucru pe
care-l spui prin aceste afirmaţii este că piatra sau pomul se întâmplă să nu
fie potrivite pentru un scop oarecare al tău. Tu nu acuzi piatra sau pomul,
decât poate în glumă, pentru că sunt aşa cum sunt. Tu ştii în realitate că,
dată fiind vremea şi pământul, pomul nu putea fi altfel. Ceea ce noi numim, din
punctul nostru de vedere, un pom „rău", este un pom care respectă legile
naturii sale în aceeaşi măsură ca şi un pom „bun".
Aţi observat ce rezultă din aceasta?
Rezultă că ceea ce noi numim în mod obişnuit legile naturii - modul în care
vremea acţionează asupra unui copac, de exemplu - se poate să nu fie cu
adevărat legi în sensul strict al cuvântului, ci numai o figură de stil.
Când spui că pietrele care cad se supun întotdeauna legii gravitaţiei, oare nu
este acelaşi lucru ca şi cum ai spune că legea nu înseamnă decât „ceea ce fac
pietrele întotdeauna"? Tu nu crezi de fapt că atunci când îi dai drumul
unei pietre, aceasta îşi aminteşte dintr-o dată că se află sub porunca de a
cădea la pământ. Tu nu spui, de fapt, decât că piatra cade. Cu alte cuvinte, nu
poţi şti cu certitudine dacă există ceva mai presus şi în afară de lucrurile
însele, vreo lege cu privire la ce ar trebui să se întâmple, o lege care este
distinctă de ceea ce se întâmplă de fapt. Legile naturii, aşa cum sunt aplicate
pietrelor şi copacilor, s-ar putea să însemne doar „ceea ce face în realitate
Natura".
Dar dacă ne îndreptăm atenţia spre Legea
Naturii Umane, Legea Conduitei Decente, problema este cu totul diferită. Este
clar că legea nu înseamnă „ceea ce fac de fapt oamenii"; aşa cum am spus
anterior, mulţi oameni nu respectă deloc această lege, şi nici un om nu o
respectă în totalitate. Legea gravitaţiei îţi spune ce fac pietrele dacă le
laşi să cadă, dar Legea Naturii Umane îţi spune ce ar trebui să facă oamenii şi
nu fac. Cu alte cuvinte, când ai de-a face cu oamenii, intervine ceva ce este
mai presus şi dincolo de faptele propriu-zise. Pe de-o parte ai faptele (modul
în care se comportă oamenii) şi mai ai altceva (modul în care ar trebui să se
comporte ei). În restul universului, nu este nevoie de nimic altceva decât de
fapte. Electronii şi moleculele se comportă într-un anumit fel, şi din acţiunea
lor decurg anumite rezultate, şi aceasta poate fi întreaga poveste. (Eu nu cred
că aceasta este întreaga poveste, aşa cum veţi vedea mai târziu. Intenţia mea a
fost să spun că, pentru stadiul la care se găseşte prezentarea mea până acum,
aceasta poate să fie întreaga poveste.) Dar oamenii se comportă într-un anumit
fel, şi aceasta nu este întreaga poveste, pentru că noi ştim tot timpul că ei
ar trebui să se comporte într-un mod diferit.
Faptul acesta este atât de neobişnuit,
încât suntem tentaţi să încercăm să-l justificăm prin explicaţii. De exemplu,
am putea încerca să spunem că atunci când afirmăm despre un om că nu ar trebui
să se comporte aşa cum o face, afirmaţia noastră are de fapt acelaşi înţeles ca
şi afirmaţia că piatra are o formă nepotrivită; adică, ceea ce face el se
întâmplă să nu ne convină nouă. Lucrul acesta însă nu este adevărat. Un om care
a ocupat locul de la geam în tren pentru că el a fost primul acolo şi un om
care s-a strecurat în timp ce eu eram întors cu spatele şi mi-a luat geanta,
sunt amândoi la fel de jenanţi pentru mine. Dar eu îl acuz pe al doilea [pentru
fapta lui] şi nu îl acuz pe primul. Eu nu mă înfurii - poate cu excepţia unui
moment, până când îmi vin în fire - pe un om care îmi pune piedică din
greşeală; în schimb, mă înfurii pe un om care încearcă să-mi pună piedică,
chiar şi dacă nu reuşeşte. Cu toate acestea, primul mi-a provocat o durere, în
timp ce al doilea nu mi-a făcut nimic. Uneori comportarea pe care eu o numesc
rea nu îmi este deloc neconvenabilă, ci dimpotrivă. În timp de război, fiecare
parte poate găsi că este foarte folositor să aibă un trădător de partea
cealaltă. Dar deşi ei îl folosesc şi îl plătesc, îl socotesc o lepădătură de
om.
Prin urmare, nu poţi spune că noi
socotim comportarea altora decentă, pentru simplul motiv că este comportarea
care se întâmplă să ne fie folositoare. Cât priveşte comportarea decentă a
noastră înşine, cred că este foarte clar că nu înseamnă o comportare care ne
aduce neapărat folos. Asemenea comportare înseamnă să te mulţumeşti cu treizeci
de lei când ai fi putut să primeşti trei sute, să-ţi faci cinstit temele de
casă când ţi-ar fi fost mai uşor să copiezi; să o laşi în pace pe o fată când
ţi-ar fi plăcut să faci dragoste cu ea, să stai într-un loc periculos când ai
fi putut să mergi într-un loc mai ferit, să-ţi respecţi promisiunile pe care ai
prefera să nu le respecţi şi să spui adevărul chiar dacă te face să arăţi ca un
neghiob.
Unii spun că conduita decentă nu este
ceea ce foloseşte fiecărei persoane individuale la un moment dat, ci ceea ce
foloseşte rasei umane în ansamblul ei; şi că, în consecinţă, nu este vorba de
nici un mister. La urma urmei, oamenii au oarecare simţ; ei îşi dau seama că nu
poţi avea siguranţă sau fericire adevărată decât într-o societate în care
fiecare este cinstit, şi tocmai pentru că înţeleg lucrul acesta ei încearcă să
se comporte decent. Acum, este perfect adevărat că siguranţa şi fericirea pot
veni numai de la persoane, clase şi naţiuni care sunt cinstite, corecte şi bune
unele faţă de altele. Acesta este unul dintre adevărurile cele mai importante
din lume. Dar el este inadecvat atunci când este vorba să explice de ce avem
sentimente de un anumit fel cu privire la Bine şi Rău. Dacă ne punem
întrebarea: „De ce ar trebui să fiu eu altruist?" şi răspundem: „Pentru că
este bine pentru societate", am putea întreba din nou: „De ce să-mi pese
mie de ce este bine pentru societate, cu excepţia cazului când se întâmplă
să-mi fie mie de folos?" şi atunci ar trebui să spui: „Pentru că trebuie
să fii altruist" - răspuns care ne aduce din nou de unde am plecat. Ceea
ce spui este adevărat, dar nu înaintezi nici un pas.
Dacă ar întreba cineva ce rost are să
joci fotbal, nu ar fi de mare folos să răspunzi: „Ca să înscrii goluri",
pentru că încercarea de a înscrie goluri este jocul însuşi, nu motivul jocului,
şi în felul acesta nu ai face decât să spui că fotbalul este fotbal - lucru
care este adevărat, dar care nu are nici o valoare. De asemenea, dacă te
întreabă cineva ce rost are să te comporţi decent, nu are rost să răspunzi:
„Pentru a fi de folos societăţii", pentru că încercarea de a fi de folos
societăţii, cu alte cuvinte, încercarea de a fi altruist (pentru că
„societate" nu înseamnă de fapt altceva decât „alţi oameni"), este
unul dintre lucrurile din care constă comportarea decentă; ceea ce spui de fapt
este că o comportare decentă este o comportare decentă. Ai spune la fel de mult
ca şi dacă te-ai fi oprit la afirmaţia: „Oamenii ar trebui să fie
altruişti".
Vreau să mă opresc aici. Oamenii ar
trebui să fie altruişti, ar trebui să fie corecţi. Nu că oamenii sunt
altruişti, nici că lor le place să fie altruişti, ci că ei ar trebui să fie
aşa. Legea Morală sau Legea Naturii Umane nu este o simplă constatare cu
privire la comportarea umană, după cum Legea gravitaţiei este, sau poate fi, o
simplă constatare despre modul în care se comportă obiectele grele. Pe de altă
parte, nu este o simplă născocire, pentru că noi nu ne putem debarasa de ea, şi
majoritatea lucrurilor pe care le spunem şi pe care le gândim despre oameni
s-ar reduce la nonsens dacă am face aşa. Nu este o simplă afirmaţie despre modul
în care ar trebui să se comporte oamenii aşa încât să ne convină nouă, deoarece
comportarea pe care o numim rea sau incorectă nu este exact aceeaşi cu
comportarea pe care o găsim neconvenabilă, ba poate fi chiar contrariul ei.
În consecinţă, această Regulă a Binelui
şi Răului sau Legea Naturii Umane, sau oricum am numi-o, trebuie să fie într-un
fel oarecare o realitate - un lucru care există cu adevărat, nu unul născocit
de noi înşine. Cu toate acestea, nu este un fapt în sensul obişnuit al
cuvântului, în acelaşi sens în care comportarea noastră reală este un fapt. Se
pare că va trebui să recunoaştem că există mai multe feluri de realităţi, că,
în cazul acesta particular, există ceva mai presus şi dincolo de faptele
obişnuite din comportarea oamenilor, ceva ce este totuşi foarte real - o lege
reală, pe care nu a elaborat-o nici unul dintre noi, dar care descoperim că ne
este impusă.