4. Ce se ascunde în spatele legii
Să rezumăm cele spuse până acum. În
cazul pietrelor, pomilor şi lucrurilor de felul acesta, ceea ce noi numim
Legile Naturii ar putea să nu fie decât o figură de stil. Când spui că natura
este guvernată de anumite legi, aceasta poate să însemne doar că, în realitate,
natura se comportă într-un anumit mod. S-ar putea ca aşa-numitele legi să nu
fie ceva real - ceva mai presus şi dincolo de faptele reale pe care le
observăm. Dar în cazul Omului, am văzut că lucrurile nu stau aşa. Legea Naturii
Umane, sau Legea Binelui şi Răului, trebuie să fie ceva mai presus şi dincolo
de faptele reale ale comportării umane. În cazul acesta, în afară de faptele
reale mai există ceva - o lege reală pe care noi nu am inventat-o şi de care ar
trebui să ascultăm.
Aş vrea să ne gândim la ce ne spune
aceasta cu privire la universul în care trăim. De când au fost oamenii în stare
să gândească, ei s-au întrebat ce este de fapt universul acesta şi cum a ajuns
el să existe. Şi, în linii foarte mari, au fost susţinute două concepţii. Mai
întâi, este aşa-numita concepţie materialistă. Oamenii care aderă la această
concepţie cred că materia şi spaţiul există prin sine, că au existat
întotdeauna şi nimeni nu ştie de ce există. Ei cred că materia, comportându-se
în anumite moduri fixe, s-a întâmplat, dintr-un capriciu, să producă făpturi
cum suntem noi, făpturi care sunt în stare să gândească. Cu o şansă de una
într-o mie, ceva a lovit soarele nostru şi l-a făcut să producă planetele; şi
printr-o altă şansă dintr-o mie, substanţele chimice necesare vieţii şi
temperatura potrivită s-a întâmplat să existe pe una dintre aceste planete, şi
o parte a materiei de pe acest pământ a devenit vie; apoi, printr-o foarte
lungă serie de întâmplări, făpturile vii s-au dezvoltat şi au dat naştere la
făpturi cum suntem noi.
Cealaltă concepţie este cea religioasă.
(Vezi nota de la sfârşitul capitolului.) Potrivit acesteia, ceea ce se află în
spatele acestui univers se aseamănă mai mult cu gândirea decât cu orice alt
lucru pe care-l cunoaştem noi. Cu alte cuvinte, este ceva conştient, ceva ce
are nişte scopuri şi care preferă un lucru faţă de altul. Şi potrivit acestei
concepţii, acel Ceva a creat universul, în parte pentru scopuri pe care nu le
cunoaştem, dar în parte - cel puţin într-o oarecare măsură - pentru a produce
făpturi ca şi sine - vreau să spun prin aceasta că asemănarea stă în principal
în faptul că făpturile create sunt înzestrate cu gândire.
Să nu credeţi că una dintre aceste
concepţii a fost susţinută în urmă cu multă vreme şi că cealaltă a înlocuit-o
treptat. Pretutindeni unde au existat oameni care au gândit, au apărut amândouă
concepţiile. Mai observaţi încă un lucru. Pe baza ştiinţei, în sensul obişnuit
al cuvântului, nu puteţi afla care dintre concepţii este corectă. Ştiinţa
operează prin experimente. Ea urmăreşte modul în care se comportă lucrurile.
Privită în perspectivă, orice afirmaţie ştiinţifică, oricât ar părea de
complicată, se reduce la ceva de genul: „Am orientat telescopul spre o anumită
parte a cerului la ora 2:20 a.m., în ziua de 15 ianuarie, şi am observat
următoarele lucruri..."; sau: „Am pus o anumită cantitate din substanţa
cutare într-un vas şi am încălzit-o la temperatura cutare şi a reacţionat în
felul următor". Să nu credeţi că spun ceva împotriva ştiinţei: Eu nu spun
decât care este rolul ştiinţei. Cu cât este cineva mai înaintat în ştiinţă, cu
atât mai mult (cred eu) va fi de acord cu mine că acesta este rolul ştiinţei -
şi este un rol foarte folositor şi necesar.
Dar motivul pentru care ceva a ajuns să
existe şi dacă există ceva în spatele lucrurilor pe care le observă ştiinţa -
ceva de o natură diferită - aceasta nu este o întrebare ştiinţifică. Dacă
există „Ceva în spatele lucrurilor", acest Ceva va trebui să rămână cu
totul necunoscut oamenilor sau va trebui să se facă pe sine cunoscut într-un
mod oarecare. Afirmaţia că există un asemenea lucru şi orice afirmaţie care
contestă existenţa lui nu sunt afirmaţii pe care să le poată face ştiinţa. Cei
care fac asemenea afirmaţii sunt de obicei ziariştii şi romancierii care au
prins câteva adevăruri răzleţe necoapte ale ştiinţei, din vreo carte. La urma
urmei, aceasta este o problemă de bun simţ. Să presupunem că ştiinţa ar deveni
cândva atât de completă încât să cunoască fiecare lucru din întregul univers.
Nu este oare limpede că întrebări de felul: „De ce există universul?", „De
ce funcţionează în acest fel?", „Are universul vreun sens?" ar rămâne
tot fără răspuns?
Ei bine, situaţia ar fi disperată dacă
n-ar mai fi un lucru. Există un singur lucru şi numai unul în întregul univers
despre care ştim mai mult decât am putut afla prin observaţii exterioare. Acel
lucru unic este Omul. Noi nu numai că-i observăm pe oameni, noi suntem oameni.
În cazul acesta noi avem, ca să zicem aşa, informaţii din interior; noi suntem
în centrul cunoaşterii. Din pricina acestui fapt, noi ştim că oamenii se află
sub o lege morală, pe care nu ei au făcut-o, pe care nu o pot uita nici chiar
atunci când încearcă şi de care ei ştiu că trebuie să asculte. Remarcaţi ideea
următoare. Oricine care studiază Omul din afară, aşa cum studiem electricitatea
sau verzele, fără să cunoască limbajul nostru şi, în consecinţă, fără să fie în
stare să obţină informaţii de la noi, ci doar să observe ce am făcut, nu va
găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Cum ar putea să
găsească vreo dovadă? Căci observaţiile lui i-ar arăta numai ceea ce am făcut
noi, iar legea morală este cu privire la ce ar trebui să facem. Pe baza
aceluiaşi raţionament, dacă ar exista ceva mai presus şi dincolo de faptele
observate în cazul pietrelor sau al fenomenelor naturale, noi, studiindu-le din
exterior, nu am putea spera să descoperim vreodată acel ceva.
Problema, în cazul acestei întrebări,
este următoarea: Noi vrem să ştim dacă universul este din întâmplare ceea ce
este sau dacă există în spatele lui o putere care îl face să fie ceea ce este.
Întrucât acea putere, dacă există, nu ar fi unul dintre faptele observate, ci o
realitate care le cauzează, ea nu poate fi descoperită printr-o simplă
observare a faptelor. Există numai un singur caz în care noi putem afla dacă
există ceva mai mult decât ceea ce observăm: cazul nostru. În cazul nostru, noi
descoperim că acel „ceva" există. Am putea formula lucrul acesta în alt
fel. Dacă există o putere guvernantă în afara universului, ea nu ni se poate
arăta ca unul dintre faptele din interiorul universului - după cum nici
arhitectul unei case nu poate fi un perete, o scară sau un şemineu din casa
aceea. Singurul mod în care ne-am putea aştepta ca acel „ceva" să ni se
arate ar fi înăuntrul nostru, ca o influenţă sau ca o comandă care încearcă să
ne facă să ne comportăm într-un anumit fel. Şi tocmai acesta este lucrul pe
care-l descoperim în noi înşine. Oare nu ar trebui să ne ridice întrebări
faptul acesta? În singurul caz în care poţi aştepta să primeşti un răspuns,
răspunsul se dovedeşte a fi „Da". În celelalte cazuri, în care nu primeşti
un răspuns, îţi poţi da seama de ce nu-l primeşti.
Să presupunem că cineva m-ar întreba,
atunci când văd un om în uniformă albastră mergând pe stradă şi lăsând mici
pacheţele de hârtie la fiecare casă, de ce cred eu că ele conţin scrisori. Ar
trebui să-i răspund: „Pentru că ori de câte ori el lasă un asemenea pacheţel
pentru mine, eu descopăr că pacheţelul conţine o scrisoare". Dacă
interlocutorul meu ar obiecta: „Dar tu nu ai văzut niciodată toate acele
scrisori pe care crezi că le primesc ceilalţi oameni", ar trebui să-i
spun: „Bineînţeles că nu le-am văzut şi nici nu mă aştept să le văd, pentru că
ele nu îmi sunt adresate mie. Eu pot deduce conţinutul pachetelor pe care nu-mi
este permis să le deschid prin conţinutul celor pe care mi se permite să le
deschid".
Lucrurile stau la fel şi cu problema
noastră. Singurul pachet pe care mi se permite să-l deschid este Omul. Când îl
deschid, în special când deschid pachetul acelui om care sunt Eu însumi,
descopăr că eu nu exist de capul meu, ci că sunt sub o lege; descopăr că cineva
sau ceva vrea ca eu să mă comport într-un anumit fel. Bineînţeles, eu nu cred
că dacă aş putea intra în interiorul unei pietre sau al unui pom aş descoperi
exact acelaşi lucru, după cum nu cred că toţi oamenii de pe stradă primesc
aceleaşi scrisori pe care le primesc eu. Ar trebui să mă aştept să descopăr, de
exemplu, că piatra trebuie să se supună legii gravitaţiei - că în timp ce
expeditorul scrisorii mie îmi spune doar să ascult de legea naturii mele umane,
El obligă piatra să asculte de legile naturii ei de piatră. Dar ar trebui să mă
aştept să descopăr că în ambele cazuri a existat, ca să zic aşa, un expeditor,
o Forţă care este în spatele faptelor, un Regizor, un Ghid.
Să nu credeţi că merg mai repede decât
merg în realitate. Încă nu am ajuns la o sută de kilometri de Dumnezeul
teologiei creştine. Singurul lucru pe care-l am până în prezent este Ceva care
conduce universul şi care apare în mine ca o lege care mă îndeamnă să fac
binele şi care mă face să mă simt răspunzător şi stingherit atunci când fac
răul. Cred că trebuie să presupunem că dintre toate lucrurile pe care le
cunoaştem, acest „Ceva" se aseamănă cel mai bine cu gândirea - pentru că,
la urma urmei, singurul lucru pe care-l cunoaştem, în afara gândirii, este
materia, şi este greu să-ţi imaginezi că o fărâmă de materie dă instrucţiuni.
Desigur, nu este necesar să fie ca şi gândirea, şi cu atât mai puţin ca o
persoană. În capitolul care urmează vom vedea dacă putem descoperi şi alte
lucruri despre acest Ceva. Dar trebuie să vă spun un cuvânt de avertizare. În
ultima sută de ani s-au spus multe cuvinte fără esenţă despre Dumnezeu.
Intenţia mea nu este să ofer aşa ceva. Puteţi da la o parte orice de felul
acela.
NOTĂ. Pentru a limita lungimea acestei
secţiuni atunci când a fost radiodifuzată, am menţionat numai concepţia
materialistă şi concepţia religioasă. Pentru a da o imagine completă ar trebui
să menţionez concepţia intermediară numită filozofia Elanului Vital, sau
Evoluţionism Creator sau Evoluţionism Emergent. Cea mai inteligentă expunere a
ei o avem în lucrările lui Bernard Shaw, dar cea mai profundă este în lucrările
lui Bergson. Oamenii care au îmbrăţişat această concepţie susţin că micile
variaţii prin care viaţa de pe această planetă a „evoluat" de la formele
cele mai simple până la Om nu au avut loc la întâmplare, ci datorită
„năzuinţei" sau „scopurilor" date de Elanul Vital. Când oamenii spun
aceasta, noi ar trebui să-i întrebăm dacă prin Elanul Vital ei înţeleg ceva ce
gândeşte. Dacă ei cred că este ceva ce gândeşte, atunci „gândirea care aduce
viaţa în fiinţă şi care o duce la perfecţiune" este în realitate un
Dumnezeu, şi concepţia lor este identică cu cea religioasă. Dacă nu cred aşa,
atunci ce sens are să spună că ceva fără gândire „năzuieşte" sau are
„scopuri"? Acesta mi se pare mie că este elementul fatal în concepţia lor.
Un motiv pentru care mulţi oameni găsesc
că evoluţionismul creator este atât de atrăgător este că le dă în mare măsură
mângâierea emoţională de a crede în Dumnezeu, dar fără vreuna dintre
consecinţele mai puţin plăcute. Când ţi se pare potrivit, când soarele
străluceşte şi când nu vrei să crezi că întregul univers este doar un dans
mecanic al atomilor, este convenabil să poţi să te gândeşti la această mare
Forţă misterioasă care înaintează prin secole şi care te poartă pe tine pe
creasta valului. Dacă, pe de altă parte, vrei să faci ceva dubios, Elanul
Vital, fiind numai o forţă oarbă, fără o morală sau o gândire proprie, nu se va
amesteca în viaţa ta aşa cum o face acel Dumnezeu stingheritor despre care am
învăţat când eram copii. Elanul Vital este un fel de Dumnezeu îmblânzit. Poţi
să-l pui în acţiune când vrei, dar el nu te va deranja. Obţii astfel toate
emoţiile plăcute ale religiei, fără nici un preţ de plătit. Este oare Elanul
Vital cea mai mare realizare a fanteziei umane pe care a văzut-o lumea până
acum?