<<< Cuprins
5. Avem motive să fim
neliniştiţi
Am încheiat ultimul capitol cu ideea că
prin Legea Morală cineva sau ceva din afara universului material acţionează
asupra noastră. M-am aşteptat ca atunci când am ajuns la punctul acela unii
dintre cititori să fi simţit o oarecare iritare. Poate că aţi crezut că v-am
trişat - că am ambalat cu grijă o „trăncăneală religioasă" ca să arate ca
o filozofie. Poate că aţi avut sentimentul că eraţi gata să mă ascultaţi câtă
vreme aţi considerat că aveam de spus ceva nou; dar dacă se dovedeşte a fi doar
religie, ei bine, lumea a încercat soluţia aceasta şi tu nu mai poţi întoarce
ceasul înapoi. Dacă cineva simte astfel, aş vrea să-i spun trei lucruri.
Mai întâi, cu privire la întoarcerea
ceasului înapoi. Credeţi că aş glumi dacă v-aş spune că puteţi da ceasul
înapoi, şi dacă ceasul arată ora greşită adeseori acesta este tocmai lucrul
normal pe care trebuie să-l faceţi? Aş vrea însă să mă îndepărtez de ideea
ceasurilor. Noi toţi dorim progresul, dar progres înseamnă să ajungi cât mai
aproape de locul unde vrei să fii. Dacă ai făcut o cotitură greşită, a continua
să mergi înainte pe acelaşi drum nu te duce mai aproape de ţintă. Dacă eşti pe drumul
greşit, progres înseamnă să te întorci şi să mergi până la drumul bun; în cazul
acesta, omul care se întoarce cel mai curând la drumul bun este omul cel mai
progresist. Noi toţi am observat lucrul acesta atunci când am făcut socoteli de
aritmetică. Când am început greşit o adunare, cu cât îmi dau seama mai repede
că am greşit şi o iau de la început, cu atât mai repede voi reuşi. Nu există
nimic progresist în a fi încăpăţânat şi a refuza să admiţi că ai greşit. Eu
cred că dacă vă uitaţi la starea prezentă a lumii, este foarte clar că omenirea
a făcut o greşeală enormă. Noi suntem pe drumul greşit. Şi dacă este aşa,
trebuie să ne întoarcem. A ne întoarce din cale este cel mai rapid mod de a
înainta.
În a doilea rând, gândurile mele nu s-au
transformat încă într-o „trăncăneală religioasă". Până în prezent, nu am
ajuns la Dumnezeul vreunei religii, cu atât mai puţin la Dumnezeul unei anumite
religii numită creştinism. Până acum am arătat doar că în spatele Legii Morale
se află Cineva sau Ceva. Nu luăm nimic din Biblie sau din învăţăturile
bisericilor; noi încercăm să vedem ce putem descoperi prin resursele noastre
proprii cu privire la acest Cineva. Şi vreau să spun clar că ceea ce descoperim
prin resursele noastre este un lucru şocant. Avem două dovezi cu privire la
acel Cineva. Prima dovadă este universul pe care El l-a creat. Dacă am folosi
numai această dovadă ca ghid, cred că am putea trage concluzia că El a fost un
mare artist (pentru că universul este un loc minunat), şi în acelaşi timp
neîndurător şi neprietenos faţă de om (pentru că universul este un loc foarte
periculos şi înfricoşător). Cealaltă dovadă este Legea Morală pe care a pus-o
El în minţile noastre. Aceasta este o dovadă mai bună decât cealaltă, deoarece
este o informaţie din surse interne. Descoperi mai multe despre Dumnezeu din
Legea Morală decât din univers în general, la fel cum descoperi mai multe
despre un om dacă asculţi conversaţiile lui, decât dacă priveşti o casă pe care
a construit-o.
Acum, din această a doua dovadă noi
conchidem că Fiinţa care controlează universul este intens interesată de
comportarea corectă - de corectitudine, altruism, curaj, bună credinţă, cinste
şi credibilitate. În sensul acesta, ar trebui să fim de acord cu descrierea
făcută de creştinism şi de alte câteva religii, că Dumnezeu este „bun".
Dar să nu ne grăbim în privinţa aceasta. Legea Morală nu ne dă nici un temei să
credem că Dumnezeu este „bun" în sensul că ar fi indulgent sau maleabil
sau înţelegător. Nu există nimic indulgent în Legea Morală. Ea este inflexibilă.
Ea îţi spune să faci lucrul care este corect şi nu pare să-i pese cât de
dureros, cât de periculos sau cât de dificil este lucrul acela. Dacă Dumnezeu
este ca şi Legea Morală, El nu este îngăduitor. Nu are rost, în stadiul acesta
să spunem că printr-un Dumnezeu „bun" înţelegem un Dumnezeu care poate
ierta. Să nu ne grăbim. Numai o Persoană poate ierta. Nu am ajuns încă să
vorbim despre un Dumnezeu personal - L-am văzut doar ca pe o forţă, acţionând
în spatele Legii Morale, şi care se aseamănă cu gândirea mai mult decât cu
orice altceva. Cu toate acestea, se poate ca El să se deosebească foarte mult
de o Persoană. Dacă este o gândire pur impersonală, s-ar putea să nu aibă nici
un sens să-i ceri să fie tolerantă cu tine sau să treacă ceva cu vederea, după
cum nu are nici un sens să ceri tablei înmulţirii să fie tolerantă atunci când
ai făcut greşit adunările. Rezultatul inevitabil este un răspuns greşit.
De asemenea, nu are rost să spui că dacă
există un Dumnezeu de felul acesta - o bunătate impersonală absolută - atunci
nu-ţi place de El şi nu intenţionezi să-ţi baţi capul cu privire la El.
Problema este că o parte din tine este de partea Lui şi este de acord cu El în
condamnarea lăcomiei umane, a înşelătoriei şi a exploatării. Poate vrei ca El să
facă o excepţie în cazul tău, să te treacă cu vederea numai de data aceasta;
dar în adâncul tău ştii că dacă Forţa care conduce lumea nu detestă în mod real
şi invariabil acel gen de comportare, ea nu poate fi bună. Pe de altă parte,
noi ştim că dacă există o bunătate absolută, aceasta trebuie să deteste
majoritatea lucrurilor pe care le facem noi. Aceasta este dilema teribilă în
care ne aflăm. Dacă universul nu este guvernat de o bunătate absolută, atunci
toate eforturile noastre sunt zadarnice când le privim în perspectivă. Dar dacă
universul este guvernat de o bunătate absolută, atunci noi înşine ne facem în
fiecare zi duşmani ai acelei bunătăţi şi nu există nici cea mai mică şansă să
fim mai buni mâine, şi de aceea situaţia noastră este tot fără nădejde. Nu ne
putem lipsi de ea [de bunătatea absolută] şi nu putem convieţui cu ea. Dumnezeu
este singura mângâiere, dar El este şi teroarea supremă: lucrul de care avem
cea mai mare nevoie şi lucrul de care vrem cel mai mult să ne ascundem. El este
singurul nostru aliat posibil, dar noi ne-am făcut duşmanii Lui. Unii oameni
vorbesc de parcă ar fi amuzant să întâlnească privirea bunătăţii absolute. Ei
trebuie să se gândească bine. Ei încă se mai joacă cu religia. Bunătatea este
fie cea mai mare siguranţă, fie cel mai mare pericol - în funcţie de modul în
care reacţionezi faţă de ea. Şi noi am reacţionat în mod greşit.
În al treilea rând: Când eu am ales să
ajung la subiectul meu real pe calea aceasta ocolită, nu am încercat să vă
trişez în vreun fel. Am avut un motiv cu totul diferit. Motivul meu este că
creştinismul nu are nici un sens până când nu eşti confruntat cu realităţile pe
care le-am descris. Creştinismul le spune oamenilor să se căiască şi le promite
iertare. Prin urmare, el nu are să le spună nimic (din câte ştiu eu) oamenilor
care nu ştiu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt că
au nevoie de iertare. Abia după ce ţi-ai dat seama că există o Lege Morală
reală, că există o Forţă în spatele legii şi că tu ai călcat acea lege şi te-ai
făcut duşmanul acelei Forţe - abia atunci, nici măcar o clipă mai devreme,
începe creştinismul să aibă sens. Când ştii că eşti bolnav, vei asculta de
doctor. Când îţi dai seama că poziţia noastră este aproape disperată, abia
atunci începi să înţelegi despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a
modului în care am ajuns în starea actuală de a urî bunătatea şi, în acelaşi
timp, de a o iubi. Ei oferă o explicaţie despre modul în care Dumnezeu poate să
fie această gândire impersonală îndărătul Legii Morale, şi cu toate acestea să
fie o Persoană. Ei îţi spun cum cerinţele acestei legi, pe care tu şi eu nu le
putem împlini, au fost împlinite în contul nostru, cum Dumnezeu Însuşi a
devenit om ca să-l mântuiască pe om de dezaprobarea lui Dumnezeu.
Este o poveste veche, şi dacă vreţi să o
cunoaşteţi sunt sigur că veţi consulta persoane care au mai multă autoritate
decât mine să vorbească despre ea. Eu nu fac decât să le cer oamenilor să se
confrunte cu faptele reale - să înţeleagă întrebările la care creştinismul
pretinde că are un răspuns. Sunt nişte realităţi înfricoşătoare. Aş vrea să pot
spune ceva mai plăcut, dar trebuie să spun ceea ce cred că este adevărat.
Desigur, sunt de acord că religia creştină, privită în perspectivă, este un
lucru care aduce o mângâiere negrăită. Dar ea nu începe cu mângâierea; ea
începe cu spaima pe care am descris-o şi nu are nici un rost să încercăm să
trecem la acea mângâiere fără să trecem mai întâi prin spaimă. În religie, ca
şi în război şi în orice altceva, mângâierea este lucrul pe care nu-l poţi
obţine căutându-l. Dacă cauţi adevărul, s-ar putea să găseşti mângâiere în
final; dacă urmăreşti mângâierea, nu vei găsi nici mângâiere şi nici adevăr –
la început vei avea numai vorbe goale şi iluzii, iar la sfârşit disperare. Cei
mai mulţi dintre noi au trecut de faza plină de iluzii în care ne aflam înainte
de război cu privire la politica internaţională. Este vremea să facem acelaşi
lucru cu religia.