CARTEA
A II-A
Ce cred creştinii
1. Concepţii rivale despre Dumnezeu
Mi s-a cerut să vă spun ce cred
creştinii şi am să încep prin a vă spune un lucru pe care creştinii nu trebuie
să-l creadă. Dacă eşti creştin, nu trebuie să crezi că toate celelalte religii
sunt pur şi simplu greşite în totalitate. Dacă eşti ateu, trebuie să crezi că
ideea centrală din toate religiile lumii este pur şi simplu o imensă greşeală.
Dacă eşti creştin, ai libertatea să crezi că toate aceste religii, chiar şi
cele mai bizare, conţin cel puţin un sâmbure de adevăr. Când eu am fost ateu, a
trebuit să încerc să mă conving pe mine însumi că majoritatea oamenilor au
greşit întotdeauna cu privire la problema cea mai importantă pentru ei; când am
devenit creştin, am putut adopta o concepţie mai liberală. Desigur, a fi
creştin înseamnă să crezi că acolo unde creştinii se deosebesc de celelalte
religii, creştinismul are dreptate şi ceilalţi greşesc. La fel ca şi în
aritmetică - nu există decât un singur răspuns corect la o adunare, şi toate
celelalte răspunsuri sunt greşite, dar unele dintre răspunsurile greşite sunt
mai aproape de adevăr decât altele.
Prima mare împărţire a omenirii este
într-o „majoritate", cei care cred într-un Dumnezeu oarecare sau în zei,
şi o „minoritate", cei care nu cred. În privinţa aceasta, creştinismul
face parte din rândurile majorităţii - situându-se pe aceeaşi linie cu grecii
şi romanii antici, cu sălbaticii moderni, cu stoicii, platonicii, hinduşii,
mahomedanii etc, şi se opune materialismului vest-european modern.
Trec acum la următoarea mare împărţire.
Oamenii care cred în Dumnezeu pot fi împărţiţi potrivit cu felul de Dumnezeu în
care cred. Există două idei diferite cu privire la acest subiect. Una dintre
ele este ideea că El este mai presus de bine şi rău. Noi, oamenii, spunem că un
lucru este bun şi altul este rău. Dar după părerea unora, acesta este doar un
punct de vedere uman. Oamenii aceştia spun că pe măsură ce devii mai înţelept,
eşti mai puţin înclinat să spui că ceva este bun sau rău şi vei înţelege cu
atât mai limpede că orice lucru este bun într-o privinţă şi rău în alta şi că
nimic nu ar fi putut fi altfel. În consecinţă, oamenii aceştia cred că mult
înainte de a ajunge la punctul de vedere divin, această distincţie trebuie să
dispară cu totul. Cancerul îl categorisim drept rău, spun ei, deoarece îl ucide
pe om; dar ai putea să spui şi că un chirurg de succes este rău, deoarece el
ucide cancerul. Totul depinde de punctul de vedere din care priveşti lucrurile.
Cealaltă idee, opusă primei, este că Dumnezeu este cu desâvârşire „bun"
sau „drept", un Dumnezeu care se situează pe o anumită poziţie, care
iubeşte dragostea şi urăşte ura, care vrea ca noi să ne comportăm într-un
anumit fel şi nu în altul. Prima dintre aceste concepţii - care-L consideră pe
Dumnezeu mai presus de bine şi rău - este numită panteism. A fost o idee
susţinută de marele filozof german Hegel şi, din câte înţeleg eu, a fost
susţinută şi de hinduşi. Cealaltă concepţie este susţinută de evrei, mahomedani
şi creştini.
Alături de această diferenţă majoră
între panteism şi ideea creştină despre Dumnezeu, mai este de obicei încă una.
Panteiştii cred de obicei că, într-un fel, Dumnezeu însufleţeşte universul la
fel cum tu însufleţeşti propriul tău trup, că universul aproape că este
Dumnezeu, aşa încât dacă nu ar exista universul, nu ar exista nici Dumnezeu şi că
tot ce există în univers este o parte din Dumnezeu. Ideea creştină este complet
diferită. Creştinii cred că Dumnezeu a inventat şi a creat universul, la fel
cum un om creează un tablou sau cum compune o melodie. Pictorul nu este o
pictură şi el nu moare atunci când pictura lui este distrusă. Aţi putea spune:
„El a pus o mare parte din sine în acel tablou", dar aceasta nu înseamnă
decât că toată frumuseţea şi atractivitatea tabloului s-a născut în capul
pictorului. Arta lui nu este în tablou în acelaşi fel în care este în gândirea
sau în mâinile lui. Aş vrea să înţelegeţi cum această diferenţă între panteişti
şi creştini este legată de cealaltă. Dacă nu iei în serios distincţia dintre
bine şi rău, atunci este uşor să spui că tot ce se află în lumea aceasta este o
parte din Dumnezeu. Bineînţeles însă că dacă socoteşti că unele lucruri sunt cu
adevărat rele şi că Dumnezeu este cu adevărat bun, nu poţi face afirmaţii de
felul celor de mai sus. Trebuie să crezi că Dumnezeu este separat de lume şi că
anumite lucruri pe care le vedem în lume sunt contrare voinţei Lui.
Când este confruntat cu cancerul sau cu
o mocirlă, panteistul poate spune: „Dacă ai putea vedea lucrul acesta din
perspectiva divină, ţi-ai da seama că şi lucrul acesta este Dumnezeu".
Creştinul răspunde: „Nu spune asemenea absurdităţi". Creştinismul este o
religie luptătoare. Creştinismul crede că Dumnezeu a făcut lumea - că spaţiul
şi timpul, căldura şi frigul, toate culorile şi gusturile, toate animalele şi
plantele, sunt lucruri pe care Dumnezeu „le-a născocit în gândirea Sa",
aşa cum un om născoceşte o poveste. Dar creştinismul crede de asemenea că o
mulţime de lucruri s-au stricat în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu şi crede că
Dumnezeu insistă, şi insistă cu multă energie, ca noi să îndreptăm acele
lucruri.
Desigur, aceasta ridică o întrebare
foarte dificilă. Dacă lumea a fost făcută de un Dumnezeu bun, de ce s-a stricat
lumea atât de mult? Multă vreme eu am refuzat să ascult răspunsurile
creştinilor la această întrebare, deoarece am avut sentimentul că „orice aţi
spune şi oricât de ingenioase ar fi răspunsurile voastre, oare nu este mult mai
simplu şi mai uşor să spui că lumea nu a fost creată de o forţă inteligentă?
Oare nu sunt toate argumentele voastre o încercare complicată de a evita răspunsul
evident?" Dar aceasta mi-a pus o altă problemă dificilă.
Argumentul meu împotriva existenţei lui
Dumnezeu a fost că universul părea crud şi nedrept. Dar de unde am eu ideea
aceasta de drept şi nedrept? Un om nu spune că o linie este strâmbă decât dacă
are o idee oarecare ce înseamnă o linie dreaptă. Cu ce am comparat eu universul
atunci când am spus că este nedrept? Dacă toate lucrurile sunt rele şi fără
sens, de la A la Z, de ce eu, care ar trebui să fac parte din ele, descopăr că
am o reacţie atât de violentă împotriva lor? Omul se simte ud atunci când cade
în apă, pentru că omul nu este un animal acvatic: peştele nu s-ar simţi ud.
Desigur, aş fi putut renunţa la ideea mea de dreptate spunând că nu era decât o
idee personală. Dar dacă am făcut aşa, întregul meu argument împotriva lui
Dumnezeu s-a prăbuşit - pentru că argumentul se baza pe afirmaţia că lumea este
cu adevărat nedreaptă, nu doar că lumea se întâmplă să nu fie pe placul
capriciilor mele personale. Astfel, în însăşi încercarea de a dovedi că
Dumnezeu nu există - cu alte cuvinte, în încercarea de a dovedi că întreaga
realitate este lipsită de sens - m-am văzut forţat să presupun că o parte a
realităţii - şi anume, ideea mea de dreptate - are sens. În consecinţă,
ateismul se dovedeşte a fi prea simplu. Dacă întregul univers ar fi lipsit de
sens, noi n-ar fi trebuit să descoperim niciodată că nu are sens, la fel cum,
dacă nu ar exista lumină în univers şi, prin urmare, nu ar exista făpturi cu
ochi, noi nu ne-am da seama niciodată că este întuneric. Întunericul ar fi
lipsit de sens.