2. Invazia
Aşadar, ateismul este prea simplu. Vă
voi mai spune încă o concepţie care este prea simplă. Este concepţia pe care eu
o numesc „creştinism diluat", concepţia care afirmă pur şi simplu că
există un Dumnezeu în cer şi că totul este în ordine - lăsând afară toate
doctrinele dificile şi înfricoşătoare despre păcat, despre iad, despre diavol
şi despre mântuire. Amândouă acestea sunt filozofii copilăreşti.
Nu foloseşte la nimic să vrei o religie
simplă. La urma urmei, lucrurile reale nu sunt simple. Ele par simple, dar nu
sunt. Masa la care stau pare simplă: dar cere-i unui savant să-ţi spună din ce
este făcută ea de fapt - să-ţi spună totul despre atomi şi despre modul în care
undele luminoase sunt reflectate de ei şi ajung la ochii mei, despre ce se
întâmplă în nervul optic şi în creier - şi, desigur, vei descoperi că ceea ce
numim noi „a vedea o masă" te duce într-o lume de mistere şi de
complicaţii, cărora cu greu le poţi da de capăt. Când un copil rosteşte o
rugăciune copilărească, pare simplu. Şi dacă te mulţumeşti să te opreşti aici,
e bine. Dar dacă nu eşti mulţumit - şi de obicei lumea modernă nu este
mulţumită - dacă vrei să continui şi să afli ce se întâmplă cu adevărat -
atunci trebuie să fii pregătit pentru ceva dificil. Dacă cerem ceva mai mult
decât simplitate, este absurd să ne plângem că lucrul acela nu este simplu.
Foarte adesea însă această procedură
stupidă este adoptată de oameni care nu sunt stupizi, dar care, în mod
conştient sau inconştient, vor să distrugă creştinismul. Asemenea oameni
elaborează o versiune de creştinism potrivită pentru un copil de şase ani şi
fac din ea obiectul atacului lor. Când încerci să le explici doctrina creştină
aşa cum este ea susţinută de un adult educat, ei se plâng că le încurci
gândurile, că totul este prea complicat şi că dacă ar exista cu adevărat un
Dumnezeu, este sigur că El ar fi făcut religia „simplă", deoarece
simplitatea este frumoasă etc. Trebuie să fii cu ochii în patru cu asemenea
oameni, deoarece ei îşi schimbă poziţia în fiecare clipă şi nu fac decât să-ţi
irosească timpul. Observaţi, de asemenea, ideea lor că Dumnezeu ar fi trebuit
„să facă religia simplă": ca şi cum „religia" ar fi ceva inventat de
Dumnezeu, şi nu o expunere a anumitor realităţi nealterabile cu privire la
natura Lui.
În afară de faptul că este complicată,
potrivit cu experienţa mea, realitatea este neobişnuit de ciudată. Nu este
simplă, nu este evidentă, nu este ceea ce te aştepţi. De exemplu, când ai
înţeles că pământul şi celelalte planete se învârt în jurul soarelui, te-ai
aştepta ca toate celelalte planele să fie făcute aşa încât să se potrivească -
să zicem, toate la distanţe egale una de alta, sau la distanţe care să crească
succesiv, sau toate planetele să fie de aceeaşi mărime, sau să fie mai mici sau
mai mari pe măsură ce te îndepărtezi de soare. În realitate însă observi că nu
este nici o regularitate şi nici o logică (pe care să o putem percepe) cu
privire la mărimile lor sau la distanţele dintre ele; unele au un satelit
natural, una are patru, una are doi, unele nu au nici unul şi una are un inel.
Realitatea, de fapt, este de obicei ceva
ce nu ai fi putut născoci. Acesta este unul dintre motivele pentru care eu cred
în creştinism. Este o religie pe care nu ai fi putut-o născoci. Dacă el ne-ar
fi oferit genul de univers la care ne-am aşteptat dântotdeauna, ar trebui să am
sentimentul că am născocit-o noi. În realitate însă nu este genul de lucru pe
care cineva să-l poată născoci. Are tocmai acea întorsătură ciudată pe care o
au lucrurile reale. De aceea, să dăm la o parte toate aceste filozofii
copilăreşti - aceste răspunsuri suprasimplificate. Problema nu este simplă şi
nici răspunsul nu va fi simplu.
Care este problema? Un univers care
conţine multe lucruri care sunt evident rele şi aparent fără sens, dar care
conţine şi creaturi cum suntem noi, creaturi care ştiu ce este rău şi ce nu are
sens. Există numai două concepţii care iau în considerare toate faptele reale.
Una este concepţia creştină că aceasta este o lume bună care s-a stricat, dar
mai reţine în memorie ce ar fi trebuit să fie. Cealaltă concepţie este numită
dualism. Dualismul este credinţa că îndărătul oricărui lucru există două forţe
egale şi independente, una dintre ele bună şi cealaltă rea, şi că universul acesta
este câmpul de bătaie în care ele duc această luptă nesfârşită. Personal eu
cred că, după creştinism, dualismul este cel mai omenesc şi mai inteligent crez
în circulaţie. El are însă o deficienţă.
Cele două forţe sau spirite sau zei -
forţa bună şi cea rea - se presupune că sunt independente. Amândouă există din
eternitate. Nici una dintre ele nu a creat-o pe cealaltă, nici una dintre ele
nu are un drept mai mare decât cealaltă să se numească pe sine Dumnezeu. Se
presupune că fiecare se consideră pe sine bună şi crede că cealaltă forţă este
rea. Uneia dintre ele îi place ura şi cruzimea, celeilalte îi place dragostea
şi mila, şi fiecare îşi apără concepţia sa. La ce ne referim noi când spunem că
una dintre ele este Forţa Bună şi cealaltă este Forţa Rea? Fie că noi spunem
doar că se întâmplă să o preferăm pe una dintre ele - aşa cum preferi berea
faţă de vin - fie că afirmăm că, indiferent ce cred cele două forţe despre ele
însele şi indiferent ce se întâmplă să ne placă nouă oamenilor la un moment dat,
una dintre aceste Forţe greşeşte de fapt când se consideră pe sine bună. Acum,
dacă noi spunem doar că se întâmplă să o preferăm pe prima, trebuie să încetăm
să mai vorbim despre bine şi rău, pentru că binele este ceea ce ar trebui să
preferi, indiferent dacă îţi convine sau nu la un moment dat. Dacă „a fi
bun" ar însemna doar a fi de partea care se întâmplă să-ţi convină, fără
vreun motiv real, binele nu ar merita să fie numit bine. De aceea, trebuie să
spunem că una dintre cele două forţe este de fapt rea şi că cealaltă este de
fapt bună.
Dar în momentul în care spui aceasta, tu
pui în univers un al treilea lucru în afară de cele două Forţe: o lege sau un
standard sau o regulă cu privire la bine, la care una dintre forţe se
conformează, în timp ce cealaltă nu se conformează. Dar întrucât cele două
forţe sunt judecate prin prisma acestui standard, acest standard, sau Fiinţa
care l-a creat, este mai vechi decât cele două şi le este superioară, şi
această Fiinţă va fi adevăratul Dumnezeu. De fapt, ceea ce am spus când am
afirmat că una dintre ele este bună, iar cealaltă rea, înseamnă că una dintre
ele este într-o relaţie corectă cu Dumnezeul real şi suprem, iar cealaltă este
într-o relaţie greşită cu El.
Aceeaşi idee poate fi exprimată într-un
mod diferit. Dacă dualismul este corect, atunci Forţa rea trebuie să fie o
fiinţă căreia îi place răul de dragul răului. Dar în realitate noi nu am
întâlnit pe nimeni căruia să-i placă răul pur şi simplu pentru că este rău.
Lucrul care se apropie cel mai mult de aceasta este cruzimea. Dar în viaţa de
toate zilele oamenii sunt cruzi pentru unul din două motive - fie pentru că
sunt sadici, adică, pentru că au o pervertire sexuală care face din cruzime un
prilej de plăcere senzuală pentru ei, fie pentru că pot obţine ceva prin
cruzime - bani, putere sau siguranţă. Dar plăcerea, banii, puterea şi siguranţa
sunt toate lucruri bune în ele însele. Răul constă în a le urmări printr-o
metodă greşită, într-un mod greşit sau prea mult. Bineînţeles, nu vreau să spun
că oamenii care fac asemenea lucruri nu sunt deznădăjduit de răi. Vreau să spun
că răutatea, când o analizezi, se dovedeşte a fi urmărirea unui bine pe o cale
greşită. Poţi fi bun doar de dragul bunătăţii; nu poţi fi rău doar de dragul
răutăţii. Poţi face un bine atunci când nu te simţi înclinat să faci bine şi
când nu îţi face nici o plăcere, dar faci binele pur şi simplu pentru că binele
este drept să-l faci; dar nimeni nu a făcut vreodată un fapt crud pur şi simplu
pentru că cruzimea este rea - a făcut ceva crud numai pentru că cruzimea i-a
dat plăcere sau i-a adus un folos oarecare.
Cu alte cuvinte, răul nu poate reuşi
nici măcar să fie rău în acelaşi fel în care binele este bun. Binele este,
aşa-zicând, el însuşi; răul este un bine pervertit. Şi mai întâi trebuie să existe
ceva bun, înainte ca să poată fi pervertit. Am spus că sadismul este o
pervertire sexuală; dar înainte de a vorbi despre pervertire, trebuie să ai
ideea sexualităţii normale; şi îţi poţi da seama care este pervertirea,
deoarece poţi explica pervertirea pe baza a ce este normal, dar nu poţi explica
normalul pe baza pervertirii. Decurge de aici că Forţa Rea, care se presupune
că este pe picior de egalitate cu Forţa Bună, şi care iubeşte răul la fel cum
Forţa Bună iubeşte binele, este doar o nălucă. Pentru ca să fie rea, această
forţă trebuie să fi avut lucruri bune pe care să vrea să le urmărească într-un
mod greşit; trebuie să fi avut impulsuri bune la început, impulsuri pe care să
le poată perverti. Dar dacă această forţă este rea, ea nu-şi poate genera sieşi
nici lucruri bune pe care să le dorească şi nici impulsuri bune pe care să le
pervertească. Trebuie să primească amândouă acestea de la Forţa Bună. Dacă aşa
stau lucrurile, Forţa Rea nu este independentă. Ea face parte din lumea Forţei
Bune: fie că a fost creată de Forţa Bună, fie că amândouă au fost create de o
forţă superioară lor.
Putem explica lucrul acesta mai simplu.
Pentru a fi rea, Forţa Rea trebuie să existe şi să aibă inteligenţă şi voinţă.
Dar existenţa, inteligenţa şi voinţa sunt bune în sine. Prin urmare, Forţa Rea
trebuie să le obţină de la Forţa Bună: chiar şi pentru a fi rea, ea trebuie să
împrumute sau să fure ceva de la oponenta ei. Începeţi acum să înţelegeţi de ce
creştinismul a spus întotdeauna că diavolul este un înger căzut? Aceasta nu
este doar o poveste pentru copii. Este recunoaşterea reală a faptului că răul
este un parazit, nu un lucru originar. Energiile care îi permit răului să
existe sunt energii care i-au fost date de Forţa Bună. Toate lucrurile care îi
permit unui om rău să fie într-adevăr rău sunt lucruri bune în sine -
hotărârea, dibăcia, înfăţişarea plăcută, existenţa în sine. Acesta este motivul
pentru care dualismul, într-un sens strict, nu este o idee valabilă.
Eu recunosc de bunăvoie că adevăratul
creştinism (spre deosebire de „creştinismul diluat") se apropie de dualism
mai mult decât cred oamenii. Unul dintre lucrurile care m-au surprins când am
citit pentru prima dată cu atenţie Noul Testament a fost că acesta vorbeşte
atât de mult despre Forţa întunecată din univers - un spirit rău puternic,
despre care se crede că este Forţa care cauzează moartea, boala şi păcatul.
Diferenţa este că creştinismul crede că această Forţă întunecată a fost creată
de Dumnezeu şi că a fost bună atunci când a fost creată, dar s-a pervertit.
Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are
loc un război, dar nu consideră că acesta este un război între forţe
independente. Creştinismul consideră că acesta este un război civil, o
rebeliune, şi că noi trăim într-o parte a universului care este ocupată de
rebel.
Teritoriu ocupat de duşman - iată ce
este lumea aceasta. Creştinismul este istorisirea modului în care a coborât
aici regele de drept - am putea spune că a coborât deghizat - şi acum El ne
cheamă pe toţi să luăm parte la o mare campanie de sabotaj. Când te duci la
biserică, tu dai de fapt ascultare unor mesaje secrete de la prietenii noştri:
acesta este motivul pentru care duşmanul este atât de dornic să ne oprească să
mergem. El ne opreşte folosindu-se de prejudecăţile noastre, de lenea noastră
şi de snobismul nostru intelectual. Ştiu că cineva mă poate întreba: „Ai
intenţia, în vremea aceasta, să-l reintroduci pe vechiul nostru prieten,
diavolul - cu copite şi cu coarne cu tot?" Ei bine, nu ştiu ce legătură
are „vremea aceasta" cu problema. Şi nici copitele şi coarnele. Dar în
celelalte privinţe răspunsul meu este: „Da, intenţionez să o fac". Eu nu
am pretenţia că aş cunoaşte ceva despre înfăţişarea lui personală. Dacă cineva
vrea cu adevărat să-l cunoască mai bine, eu i-aş spune acelei persoane: „Nu-ţi
face probleme. Dacă vrei cu adevărat să-l cunoşti, îl vei cunoaşte. Dacă îţi va
face plăcere când îl vei cunoaşte, aceasta este cu totul altă problemă".